21 octombrie 2020

Mihai Stoian – Triumful comandantului şi alte povestiri

0 comments

Cam de un leat cu Iuliu Raţiu şi cu acelaşi tip de studii de psiho-pedagogie, Mihai Stoian este autorul unui volum subţire scos la Editura Tineretului în 1963 şi intitulat Triumful comandantului şi alte povestiri. Sunt cu totul douăsprezece proze ai căror eroi sunt copii de gimnaziu şi în care autorul abordează teme precum relaţiile interumane (în special prietenia), viaţa de elev (mai ales în organizaţia de pioneri), atitudinea faţă de proprietate, existenţa cu principalele ei momente (tinereţe/bătrâneţe, moarte) etc. E vorba, poate cu excepţia ultimei teme, de materie obişnuită în epocă, asezonată cu condimente etice la fel de uzuale şi cu câte un topos banal în literatura realist-socialistă. Trebuie, cu toate acestea, remarcat eforul depus de autor în direcţia unei stilizări mai accentuate a textului sau a unei complexităţi psihologice mai mari decât în alte cărţi de proză din primii ani ai deceniului al şaptelea. Mai toate povestirile sunt „cu poantă”; finalul aduce o revelaţie neaşteptată, o turnură a evenimentelor pe care cititorul nu o poate bănui din capul locului decât dacă şi-a exersat temeinic spiritul analitic, eventual prin lectura unor romane poliţiste. De altfel, titlul unuia din texte trimite la o notă de subsol general valabilă în carte: „Nu este recomandabil ca lectura povestirii să înceapă cu sfârşitul”.                                                         

Prietenia (şi, mai ales, punerea ei la încercare) face obiectul unei treimi din povestiri. În 30 de bani, Horia şi Radu, buni amici, merg cu tramvaiul, iar Radu nu plăteşte biletul. Va fi salvat malgré soi, de Horia, care achită discret preţul. Iliuţă, protagonistul din O jumătate de pas înainte, e un fel de dandy, atent la înfăţişarea sa şi, mai ales, la obiectele pe care le deţine, printre care şi un stilou minunat. În momentul în care stiloul buclucaş pătează cartea de istorie, Iliuţă recurge la înlocuirea cărţii compromise cu un manual intact al unui alt elev. Odioasa manevră este descoperită de Petru, colegul de bancă, care îl readuce pe calea cea dreaptă pe micul infractor şi îi explică surorii sale, Lenuţa, în vârstă de doar zece ani: „Ei, clipi băiatul cu înţelegere, eşti încă mică. E greu să înţelegi tot. Lucrurile nu sunt atât de simple. Numai când eşti copil ţi se par simple. Apoi, cum creşti, înţelegi...”. Drumul e drum consemnează momente din viaţa la un sanatoriu de pe litoral, cu insistenţă asupra relaţiilor de întrajutorare dintre micii bolnavi şi a condiţiilor excepţionale create pentru pacienţi, care au posibilitatea de a face şcoală chiar în salonul în care sunt internaţi. Tot prietenia (cu corolarul ei, altruismul) face obiectul povestirii Floare de piatră, în care un pionier egoist nu duce la colţul ştiinţelor naturii o floare rară.  

Întâlnire cu toamna, un text cu o oarecare încărcătură lirică, prezintă întoarcerea în satul bunicilor a lui Doru, un băiat de la oraş. Ne sunt servite clişeele uzuale privind viaţa minunată a ţăranilor colectivişti, dar apare şi un element insolit, care pare să umbrească viaţa idilică a sătenilor. Moş Dadin, cel mai vârstnic locuitor, aflat într-o stare fizică precară, este neglijat de propriii lui copii. Concluzia, amară, este redirecţionată ideologic: „[...] abia atunci înţelese câtă amărăciune poate cuprinde un suflet de om bătrân care n-a apucat să trăiască viaţa cea nouă. [...] Era ca şi cum însăşi [sic] toamnei i-ar fi părut rău pentru viaţa trecută a lui moş Dadin”.  În Bastonul, nişte copii răutăcioşi îşi bat joc de un bătrân, ascunzându-i bastonul, numai pentru a afla, în final, că omul fusese medic şi trăise din plin ororile, de dată recentă atunci, ale războiului mondial. Noroc totuşi că băieţii sunt de partea corectă a istoriei („N-aţi apucat războiul, dar tot îl urâţi”). Tot nişte evenimente tragice din război fac obiectul schiţei Bradul ucis, evocare a vitejiei unui profesor de ştiinţe naturale, Dan Grigore, împuşcat de nemţi în timp ce apără materialul didactic al şcolii. Urme, o piesă de mici dimensiuni, ni-l prezintă pe Gyuri, un băiat care se luptă să înţeleagă moartea tatălui, iar în Misiune pilotul Ovidiu Popa salvează viaţa unui tânăr, dar satisfacţia lui este întunecată de regretul de a nu avea copii.

Relaţiile din cadrul organizaţiei de pionieri sunt ilustrate într-o bună parte a textelor cuprinse în volum. Sandu Iliescu din Carnaval este un veritabil outsider. Marginalizat printre colegii lui, Sandu vine la balul mascat de sfârşit de an deghizat în lup (un travesti stângaci al spiritului singuratic, neintegrat în colectiv) şi află că a rămas repetent. Concluzia e mai dulce decât restul, căi elevul începe să îşi conștientizeze problemele, iar îndreptarea nu poate fi departe. Sub titlul senzaţional de Dispariţia globului pământesc nu ne este relatată dispariţia planetei, ci doar, de dicto, a materialului didactic cu acelaşi nume. La prima vedere, lucrurile sunt foarte grave: Aristică, un elev ajuns la Oneşti, fură globul pentru a însemna pe el poziţia noului oraş din Moldova. Gravitatea e atenuată de mărturisirea faptei, dar şi de motivarea ei: Oneşti, oraş-emblemă pentru industria petrochimică din socialism, reprezenta un simbol al noii orânduiri şi merita trecut pe hartă. După 1965, el va purta de altfel numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuşi, furtul e furt şi primeşte o sancţiune morală sub forma unei scrisori compuse de membrii detaşamentului, în care Rodica îi scrie lui Aristică:

Asta dovedeşte că n-ai uitat pe drum „alfabetul” purtării pioniereşti: a) lucrurile şcolii sunt ca şi lucrurile noastre, sunt bunurile întregului popor; b) şi tu faci parte din popor; c) stricând un lucru de-al şcolii, strici de fapt un lucru de-al tău; d) lucrurile trebuie păstrate ca ochii din cap şi pentru cei care vor veni să înveţe după noi.

Punctele enumerate par luate direct dintr-un document de partid.

Tot despre pionieri şi  relaţiile din detaşament este vorba şi în Triumful comandantului. Georgescu, comandantul unei echipe de copii angrenată într-un joc războinic cu o altă echipă, dă dovadă de calităţi de lider excepţionale. Pentru acest motiv, el urmează a fi făcut pionier. Pe merit, s-ar zice; ce e mai puţin firesc, pentru cei care cunosc epoca, este faptul că Georgescu nu era deja pionier în momentul în care i s-a încredinţat postul de comandant, care nu putea reveni oricui. Ca element de culoare, jocul războinic este reprezentat de asaltul unei „fortificaţii” folosind bulgări de pământ, la fel ca în Marea bătălie de la „Iazul Mic” de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris, acum o eternitate, aici.

Triumful comandantului şi alte povestiri relevă un autor atent la detaliu, un spirit înclinat spre naraţiunea cu concluzie moralizatoare, cu ocurenţa aproape obligatorie a unor poncifuri realist-socialiste.

Coperta volumului este realizată de Nae Constantinescu.

15 octombrie 2020

Ion Jipa – Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot

0 comments

Despre Ion Jipa, autorul volumaşului Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (Editura Tineretului, 1956) nu am găsit prea multe informaţii. Un istoric literar maliţios ne spune că era un „social-democrat capitulard, avocat şi primul director al viitoarelor uzine 23 August”, ba chiar că era un „oportunist bătrân” şi conchide, citând câteva titluri, că era un „nuvelist slab”, autor de „proze broşurate”. Cartea de faţă este o scurtă lucrare educativă adresată copiilor nu prea mari, din rândul cărora se desprinde însuşi personajul titular, Sănducu, poreclit din motive evidente „Năzdrăvanul”. Întrebat câţi ani are, el răspunde că are aproape şapte, în vreme ce bunica lui, factor ponderator atotprezent, îl corectează spunând că acesta „abia a împlinit şase ani”. Indiferent care e adevărul (probabil că cea care are dreptate este bunica), copilul nu a început încă şcoala şi nu ştie să citească.

 

Năzdrăvăniile lui Sănducu sunt posibile (şi) din cauza trotinetei pentru care îl invidiază toţi copiii din cartier. Fire altruistă, băiatul o împrumută şi altora, dar sistematic, conform unui veritabil regulament. Echilibrul acestei construcţii se rupe în momentul în care Costel şi Dănuţ, doi băieţi ceva mai mari, pretind ca în virtutea diferenţei de vârstă să li se repartizeze trotineta mai mult timp decât altora. De aici, de la această crasă manifestare de egoism şi lipsă de receptivitate faţă de sensibilitatea altora încep toate necazurile. Costel îi sfidează pe toţi şi provoacă o discuţie despre diverse tipuri de vehicule – camioane (desigur, Molotov), avioane, locomotive –, în încercarea de a minimaliza trotineta protagonistului.

 

Este momentul când Sănducu are o veritabilă revelaţie, anume că trotineta lui cea grozavă e o nimica toată faţă de locomotivă. Va trebui aşadar să înveţe să conducă o locomotivă. Uşor de zis, mai greu de făcut – bunica nu-i încurajează impulsurile aventuroase („Ai să creşti mare, ai să faci şcoala de mecanici şi ai să te saturi umblând pe locomotivă!”). Până la urmă, năzdrăvanul se suie pe casă şi de acolo stabileşte itinerariul până la gară, locul unde i se vor dezvălui cu siguranţă secretele locomotivelor. Ajuns la gară, Sănducu se suie pe furiş în tenderul unei locomotive, dar e repede prins de mecanic şi fochist, de la care află de existenţa unui misterios pitic Ştie Tot, personaj misterios şi, desigur, omniscient, de la care ar putea învăţa cum se conduce locomotiva fără prea mult efort de studiu.

 

Este momentul în care naraţiunea, până acum cuminte şi realistă, capătă turnura unui basm modern. Sănducu se străduieşte să afle cum se poate ajunge la Ştie Tot, care locuieşte (se miră cineva?) în Ţara Piticilor. În disperare de cauză, căci adulţii nu-l ajută, proprietarul de trotinetă face rost de un plic galben şi îi scrie o scrisoare piticului. „Scrie” e un abuz de limbaj, căci copilul, nedus la şcoală, umple plicul şi scrisoarea cu nişte mâzgălituri fără sens. Toate acestea nu reprezintă un impediment poştal, căci, ca în Alice în Ţara Minunilor, Sănducu se micşorează într-atât încât să încapă în plic, cu care ajunge, miraculos, acasă la Ştie Tot. Adevărat vrăjitor din Oz, atotştiutorul îşi extrage informaţiile dintr-o carte imensă. Spre dezamăgirea lui Sănducu, piticul îl lasă să aştepte la nesfârşit, dar îl conduce în cele din urmă într-o cameră cu jucării minunate, pregătite însă pentru copiii „silitori”, şi îl moralizează nemilos:

 — Ar fi foarte uşor dacă am putea să punem pe alţii să înveţe pentru noi, râse pentru întâia oară piticul. Numai că nu se poate. Cartea asta nu răspunde decât acelora care îşi caută singuri răspunsurile.


Finalul, optimist, ni-l arată pe Sănducu în Ţara Piticilor, unde acesta primeşte în dar o locomotivă şi decide să mai rămână o vreme, pentru a începe să înveţe şi a-l convinge pe pitic că merită cartea. Micul roman al lui Ion Jipa nu a rămas probabil în memoria cititorilor vremii; searbădă şi fără prea multe idei, nici nu ar fi avut de ce. Să nu neglijăm însă valoarea propagandistică a unora din elementele scrierii. Ceferiştii erau consideraţi „detaşament de frunte al clasei muncitoare”, iar înţelepciunea şi umorul membrilor breslei cu care stă de vorbă Sănducu îi pune într-o lumină extrem de favorabilă. Cât despre locomotivă, era şi ea un vehicul simbolic. Să nu uităm memorabilele cuvinte ale lui Marx: „revoluţiile sunt locomotivele istoriei”.

Volumul este ilustrat de I. Miţurcă.

 







9 octombrie 2020

Mihnea Moisescu - Într-o seară de primăvară

0 comments

Apărut la Editura Tineretului în 1965, adică la sfârşitul perioadei de intens conformism ideologic care începe în 1948, volumul de povestiri Într-o seară de primăvară de Mihnea Moisescu cuprinde nouă proze care pot fi cu uşurinţă grupate în două categorii pe criterii tematice şi, în definitiv, cronologice. Din prima fac parte primele trei bucăţi, care se încadrează cu uşurinţă în tema bine reprezentată a aşa-zisei lupte a comuniştilor ilegalişti împotriva exploatării burghezo-moșierești. Este un subiect care nu a încetat să stârnească interesul creatorilor din perioada socialistă, fie ei scriitori, cineaşti sau artiști plastici. Transportul clandestin de manifeste antifasciste, torturile din beciurile poliţiei şi Siguranţei sau participarea la luptele purtate împotriva fostului aliat german la 23 august 1944 sunt tot atâtea sub-teme ilustrate ad nauseam în epocă.


Deschiderea volumului o face piesa Manifestele, în care ucenicul Culai, un utecist maturizat de timpuriu (tatăl îi fusese ucis în lupta cu exploatatorii) preia nişte manifeste subversive şi le ascunde în sobă. În mod surprinzător, poliţia, care face o descindere, nu le găseşte, pentru că lelea Sofia, mama eroului, avusese grijă să le pună la adăpost. Culai, tânăr curajos, dar cam naiv, are astfel revelaţia militantismului propriei sale mame, pe care o crezuse femeie simplă şi temătoare, incapabilă de gesturi vitejeşti. Vioristul, a doua povestire „ilegalistă”, ni-l prezintă pe Neagu, un muncitor de 18 ani pasionat de cântatul la vioară, care ascunde omniprezentele manifeste în cutia instrumentului. Prins de poliţie, acesta este supus unui interogatoriu perfid de către un inspector cultivat, dar cu atât mai pervers, filogerman şi cunoscător de muzică. Neagu este pus să facă alegerea tragică între a-şi vedea distruse prin tortură degetele de violonist şi de a trăda, divulgând adresa tipografiei clandestine. Finalul, deschis, îi indică totuşi cititorului că instrumentistul va opta pentru prima situaţie.

Dacă în primele două texte eroii luptă nemijlocit şi au de suferit pentru faptele lor vitejeşti, în Niculăieş copilul, un biet orfan care face pe argatul şi păzeşte oi, este victimă colaterală a luptelor purtate cu nemţii de muncitorii conduşi de comunişti imediat după 23 august 1944. Acestui erou literar pare să i se aplice zicerea nomen est omen, cel puţin dacă ne amintim de Niculăieş din Un om năcăjit al lui Sadoveanu, întruchipare a prozei sămănătoriste cu oameni simpli care suferă într-o lume alcătuită strâmb (însă fără perspectiva unui 23 August!). Detaliu picant: inginerul de la fabrica unde lucrează Petratu, mentorul comunist al lui Niculăieș, este văzut ca un exploatator, unealtă a patronatului odios. Inginerul este de altfel poreclit, grăitor, „Balaurul”.  

Cea de a doua categorie de texte din cartea de faţă este reprezentată de scene şi întâmplări din viaţa civilă sau din lumea şcolii de după instaurarea regimului democrat-popular. Sacrificiile micilor eroi din precedentele proze au dat roade şi acum ne aflăm în lumea cea nouă, cu alte probleme şi provocări. Din fericire, avem multe personaje pe măsura marilor transformări sociale petrecute în acest timp. În După viscol, Valeriu, se mută cu familia la ţară, unde fusese repartizat tatăl lui, de profesie inginer. Alături de bunul său prieten Todiriţă, el salvează viaţa unei bătrâne, tuşa Siţa, bolnavă şi izolată în timpul unei furtuni de zăpadă.

Ghilimelele din titlurile următoarelor schiţe (Un articol „critic” şi „Vedeta”) par să semnaleze poziţia lor singulară. Ambele proze ilustrează una din obsesiile ideologice ale vremii, lupta împotriva individualismului, văzut ca defect intolerabil, eventual ca racilă a fostei orânduiri burghezo-moşiereşti. Articolul „critic” se distinge prin prezenţa (singulară în volum) a unor elemente de satiră la adresa respectivei mentalităţi. Radu e bun prieten cu Ducu, talentat aeromodelist, însă ins egoist şi – păcat capital – insensibil la apelurile detaşamentului de pionieri. Pus să scrie un articol pentru gazeta de perete în care să-şi critice amicul, Radu ajustează textul până la completa dispariţie a reproşurilor adresate păcătosului, sfârșind el însuşii prin a fi înfierat la gazeta de perete. Vedeta este Cecilia, o elevă din clasa a şaptea care „primise în familie o bogată educaţie artistică: făcuse balet, învăţase pianul, apoi, mai târziu, mersese la teatru, la operă şi la concerte”. Cecilia, care poartă, poate nu degeaba, numele sfintei patroane a muzicii, e talentată, însă asta nu scuză păcatul individualismului, care îi atrage eliminarea din brigada artistică a cărei stea incontestabilă fusese. Eroina nu e lipsită de conştiinţă; sub presiunea colectivului (dirijat, cu tact, de omniprezenta instructoare superioară de pionieri, tovarăşa Veniamin), ea îşi îndreaptă greşelile, ba chiar ajunge să îi înfiereze pe cei care se fac vinovaţi de intrigi (Violeta) şi e reprimită printre colegi.

Om aspru înfăţişează un incident minor, care capătă proporţii catastrofale în ochii elevilor dintr-un sat. Scăpaţi din adăpostul construit de copii din cauza unei scânduri putrede, nişte iepuri ameninţă să distrugă brazdele de răsaduri ale gospodăriei agricole colective conduse de Ilie Ştefan, temutul preşedinte, omul aspru din titlu. Primejdia este înlăturată prompt, pagubele sunt minime, iar omul aspru se dovedeşte un ins bun, cu un zâmbet care te „unge la inimă, nu alta!”. Detaliu hazliu, unul din personaje se numeşte Ilie Vătui (vătuiul este numele dat puilor de iepure).

O rachetă neobişnuită îşi desfăşoară acţiunea înaintea unei zile de 8 Martie, când elevii pregătesc mici cadouri pentru mame şi învăţătoare. Tovarăşa Gheorghiu, copiilor, este internată în spital bolnavă de hepatită şi nu poate fi vizitată, motiv pentru care Vlad, un băiat cu mult talent la tehnică, construieşte o „rachetă” alcătuită din baloane. La această rachetă, care se va ridica în dreptul geamurilor salonului de spital, vor fi ataşate carnetele cu note ale elevilor, pentru ca tovarăşa Gheorghiu să poată vedea că aceştia nu s-au lăsat pe tânjeală în absenţa ei, ba chiar l-au ajutat pe Popescu, codaşul, să-şi îndrepte notele la matematică. Sunt puse în mişcare toate clişeele educative ale epocii, cu îndrumarea exercitată de instructoarea de pionieri, acţiunile de ajutorare a elevilor slabi şi „Cercul mâinilor îndemânatice” care confecţionează tot felul de obiecte kitsch („mici bibelouri din lemn, rame pentru fotografii, lucrate la traforaj”) pentru a fi oferite de Ziua femeii. Amuzant e un scurt episod proto-feminist, în care Ioana Oltiş, colega lui Vlad, se ciondăneşte cu acesta din cauza unor stereotipuri sexiste:

— Nu văd nimic de râs! Tu crezi că pe femei nu le interesează rachetele? Te înşeli amarnic! Sper c-ai auzit de Valentina Tereşkova! Şi desigur că se pregătesc să zboare cu rachetele şi alte femei. Bineînţeles, femei curajoase, nu nişte fricoase ca tine!

— De unde ştii că sunt fricoasă? De unde ştii?

Cu Într-o seară de primăvară, ultima schiţă, care dă şi titlul cărţii, nu păşim prea departe de năzuinţa de a ajunge la stele. Mihai şi Lelia trăiesc începutul unei idile nevinovate. Aflăm că relaţia lor nu a fost lipsită de asperităţi, din cauza unei rivalităţi şahiste, depăşite mai ales datorită tactului de care dă dovadă fata. Tinerii sunt firi complementare: Lelia e pasionată de literatură şi poezie, în timp ce Mihai îşi doreşte să ajungă astronaut, termen folosit în mod surprinzător, în locul sovieticului cosmonaut, mai comun la noi. Mesajul e simbolic; atingerea stelelor e văzută în dublul ei înţeles, de călătorie spaţială şi de năzuinţă spre un ideal.

Mihnea Moisescu, cunoscut mai ales pentru activitatea lui în domeniul SF, a avut contribuţii notabile şi la dezvoltarea literaturii moralizatoare pentru copii şi tineret. În cartea de faţă apar, în linii mari, aceleaşi stereotipuri care apar în Nemaipomenitele întâmplări ale lui Fănel (1963), despre care am scris mai demult aici.

Volumul este ilustrat de Socoliuc Vasile.

Fact checking

Valentina Tereşkova (n. 1937) este prima femeie care a zburat în spaţiu (1963). Menţionarea reverenţioasă a cuceririlor spaţiale sovietice era o practică frecventă în scrierile vremii.  





30 septembrie 2020

Iuliu Raţiu – Această minunată colivie

0 comments

Absolvent de Psihologie la începutul anilor 1950, Iuliu Raţiu trebuie să fi fost un bun cunoscător al operei lui Makarenko, pedagogul sovietic canonic al epocii. Întreaga acţiune a scurtului roman pentru copii şi adolescenţi O nemaipomenită colivie (Editura Tineretului, 1961) pare menită să ilustreze concepţia privind căruia individualismul este un defect major, pe care colectivul trebuie să se străduiască să îl extirpe prin măsuri hotărâte. Exemplul negativ este furnizat încă din prima treime a cărţii, în persoana protagonistului, Dan Stamatescu, un elev în clasa a şasea pasionat de ornitologie.

Pasiunea lui Dan nu s-a născut din vacuum. Băiatul este un urmaş destoinic al bunicului său, muncitor pensionar, bun cunoscător al păsărilor şi constructor priceput de colivii pentru adăpostirea acestora. În buna tradiţie de sorginte sovietică a organizării în şcoli a unor vivarii, aşa-numitele „colţuri vii”, băieţii din clasa lui Dan profită de şederea într-o tabără la munte pentru a prinde păsări care urmează să fie donate şcolii pe post de material didactic. Sub conducerea lui Dan, care e un lider incontestabil, vânătoarea de păsări e un succes, iar vietăţile sunt aduse la şcoală.

Gestul trebuie să constituie o surpriză pentru dirigintele clasei, profesorul de ştiinţe naturale Dragomirescu, aşa că dezvăluirea existenţei colecţiei de păsări e amânată în aşteptarea unui moment propice. Toate bune şi frumoase. Între elevi domneşte armonia şi se fac ultimele pregătiri în acest scop, când Dan are un impardonabil acces de individualism şi pune pe o colivie o etichetă cu inscripţia incendiară „Această colecţie de păsări a fost donată şcolii de elevul Stamatescu Dan şi colegii săi”. Se dezlănţuie un scandal teribil, iar Dan, într-un acces demn de un erou antic cu hybris, goleşte coliviile şi eliberează zburătoarele.

Fapta lui Dan este rapid sancţionată de colegii lui. Individualistul devine un paria veritabil al clasei, evitat ostentativ de toţi băieţii (mai puţin, poate, de către fete, care, segregate, nu cunoşteau secretul) şi nu i se permite să joace în echipa de fotbal. E un moment critic, în care trebuie să intervină cineva pentru depăşirea impasului. Este momentul în care intră în scenă un personaj familiar, instructorul de pionieri, în persoana lui Costin, un elev din clasa a zecea, pasionat de paremiologie, autor al unui jurnal şi mare admirator al lui... Makarenko („... îi plăcea nespus de mult munca de educator şi ar fi vrut să devină un pedagog bun. Prins de aceste visuri, începuse să citească cu pasiune din Makarenko, iar impresiile şi le aşternea, în fiecare zi, într-un jurnal personal; un adevărat jurnal de bord al clasei a şasea pe care, în calitatea sa de instructor de detaşament şi de utemist, trebuia s-o educe.)

Situaţia este rezolvată, în cele din urmă, prin intervenţia profesorului Dragomirescu, personaj eminamente pozitiv, vechi colaborator al bunicului lui Dan în timpul insurecţiei de la 23 august 1944. Colecţia de păsări este refăcută, egoistul îşi recunoaşte greşeala şi e iertat. Element ceva mai subtil, sunt puşi la punct şi colegii lui Dan care îl ostracizaseră, în ideea că păcătosul nu trebuie pur şi simplu pedepsit, ci şi ajutat să se îndrepte, ceea ce ei nu făcuseră. Dan nu avusese parte de sprijinul necesar pentru a se elibera din simbolica colivie a individualismului.

Colivia... lui Iuliu Raţiu bifează cu conştiinciozitate puncte cvasi-obligatorii din programul ideologic al deceniului al şaselea. Cu toate astea, nu e o carte aridă şi pur programatică. Autorul a ştiut cum să îndulcească pilula cam amară a comandamentelor epocii. Personajele sunt vii şi adesea pitoreşti. Colegii lui Dan (Adrian, Mitică, Traian, Dorel, Sandu) sunt construiţi, tradiţional, prin particularităţi de exprimare, ticuri, preferinţe şi calităţi. Mitică e de pildă un potenţial poet, iar autorul introduce un întreg capitol consacrat producţiei de versuri a acestuia. Traian e maestru al replicilor bombastice, iar Adrian e genul echilibrat şi serios, calităţi pentru care e ales preşedinte al detaşamentului de pionieri. Nu trebuie uitat nici Nae, un exemplar reuşit de Corvus corax (mai pe româneşte, corb) cu un inventar de vorbe caraghioase care trebuie să-i fi amuzat pe micii cititori ai vremii.  

Volumul este bogat ilustrat de Şanta Iosif. Coperta îl aparţine lui Eugen Jean.

Fact checking

Nu încape îndoială, profesorul Dragomirescu e un model de înţelepciune, tact pedagogic şi mai e pe deasupra şi un perfect cunoscător al tainelor naturii. La revenirea din vacanţa mare, el le povestește elevilor despre realizările verii:

Şi-am bătut munţii de la Olt la Dunăre. Am strâns o minunată colecţie geologică... O s-o vedeţi. Apoi, după o scurtă pauză, adăugă: Am alcătuit, să ştiţi, şi o colecţie de reptile. Am prins o salamandră nemaipomenit de frumoasă!

Aici venerabilul profesor dă un rateu, vorba lui Traian, „piramidal”, căci salamandra nu e, desigur, reptilă, ci batracian, dar n-are a face.




23 septembrie 2020

Un feedback blasfemator

0 comments

Aşa-zisa muzică clasică impune spectatorului de concert limite de manifestare destul de strânse. În mod notabil, se presupune că acesta nu se cuvine să aplaude când i se năzăreşte lui, ci doar la încheierea bucăţii muzicale. Care va să zică, în cazul unei forme tetrapartite precum simfonia, nu se aplaudă în scurtele pauze dintre cele patru părţi, la formele tripartite (sonată, concert), în sală trebuie să domnească liniştea între micile intermezzi dintre cele trei părţi şi tot aşa. Sigur, mai tuşeşte melomanul, dar nu are voie să aplaude. Mai dificil e la lucrările care se abat de la canon, cum sunt concertele formate din părţi care se succed fără pauză (ca la concertele pentru pian ale lui Liszt) sau cele formate din patru mişcări (exemplu tipic, al doilea concert pentru pian de Brahms). Sigur, cea mai bună atitudine faţă de lucrările unde nu ştii când să aplauzi este să te abţii şi să vezi ce fac cei din jurul tău, deşi aceştia nu sunt infailibili.

La operă lucrurile sunt mai lejere. Tradiţia belcantoului italian tradiţional îi dă mai multă libertate spectatorului. Se aplaudă nu doar la final de act sau de spectacol, ci şi după momente vocale reuşite, mai ales după arii de virtuozitate. În asemenea momente se mai aud şi urale sau strigăte de admiraţie.

Această tradiţie a spectacolului de operă este suspendată la interpretarea operelor lui Wagner (care, dacă ar fi să nu luăm după indicaţiile autorului, nici măcar nu sunt opere, ci „drame muzicale”, dar asta e o altă poveste). Se ştie că reprezentaţiile operelor wagneriene nu sunt în mod tradiţional întrerupte de aplauze. Spre deosebire de rafalele de aplauze care întrerup uneori cursul acţiunii la operele în stil italian, la lucrările maestrului de la Bayreuth se aplaudă, prin tradiţie, numai la sfârşit de act sau chiar de spectacol.

Se pare că tradiţia asta nu a fost impusă de autor, ba chiar dimpotrivă, Wagner ar fi dat semne că apreciază feedback-ul publicului. O întâmplare relevantă s-a petrecut în timpul Festivalului de la Bayreuth din 1882, singura ocazie cu care autorul şi-a văzut opera pusă în scenă. Compozitorul ceruse ca la sfârşitul actului II să nu existe chemări la rampă, pentru a nu „influenţa impresia”, după cum scria Cosima Wagner. Publicul a luat foarte în serios dorinţa autorului, aşa că nu a aplaudat nimeni nici măcar la finalul spectacolului. Se pare maestrul de la Bayreuth ar fi vrut totuşi să ştie părere avea publicul, aşa cum consemnează tot Cosima.

La o reprezentaţie ulterioară din acelaşi festival s-a petrecut un incident de-a dreptul senzaţional. În timpul corului fetelor-flori din actul II cineva a strigat – blasfemie – „bravo!”. Indignaţi de îndrăzneala intrusului, unii spectatori au reacţionat cu fluierături de dezaprobare, punând gaz pe foc. Culmea, cel care strigase era chiar compozitorul.

Postarea se bazează pe lucrarea lui Alex Ross, Wagnerism: Art and Politics in the Shadow of Music, apărută zilele astea. În imagine, vedere din fosa orchestrei, celebrul „abis mistic” de la teatrul din Bayreuth.

17 martie 2019

☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

2 comments

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking
Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.

10 februarie 2019

Gica Iuteş - Să vă povestim despre noi...

1 comments

Să vă povestim despre noi... (Editura Tineretului, 1950) este debutul în volum al foarte tinerei Gica Iuteş (n. 1925). Sunt cu totul şapte povestiri având ca temă viaţa pionierilor. Foarte tânără şi ea (fusese înfiinţată pe model sovietic în 1949), Organizaţia Pionierilor se impusese ca o forţă puternică în viaţa şcolară. Literatura pentru copii ai epocii 1948-1953 evidenţiază structurile şi acţiunile organizaţionale tipice: detaşamentul, cu rolurile sale specifice, de la comandantul de detaşament până la... toboşar, adunările de detaşament, ceremonialul activităţilor, îndrumarea de către Partidul Comunist, prin intermediul aşa-numitului Instructor de pioneri etc. Cartea de faţă nu face excepţie de la canonul ideologic al epocii şi prezintă un material epic centrat pe valurile pioniereşti impuse de propaganda oficială: solidaritatea şi ajutorarea elevilor mai slabi la învăţătură (nicio legătură cu legea zisă „No Child Left Behind” dată de republicanii americani sub George W. Bush!) sau acţiunile „obşteşti” întreprinse în mediul rural.

Personajele sunt, desigur, copii şi puberi, dar vom încerca în zadar să-i surprindem angrenaţi în preocupările specifice vârstei. Fragezii eroi sunt munciţi de probleme etice, sunt frământaţi de probleme specifice unei vieţi adulte trăite în conformitate cu valorile unei organizaţii. În povestirea care deschide grupajul (Întâmplarea din recreaţia mare), conflictul este reprezentat de înfruntarea (neprincipială!) dintre Dan şi Radu, pionieri buni la învăţătură, pe tema sprijinirii unui coleg cu rezultate mai slabe (Ursea). Dan eşuează în primă instanţă în efortul de a-l ajuta pe colegul lui, ba chiar îşi bate joc de acesta. Sărind în apărarea lui Ursea, Radu provoacă o încăierare. Judecata adunării de detaşament (ghidată discret de atotprezentul instructor de pionieri Adrian) e, desigur, dreaptă, iar lui Radu i se ia toba pentru două săptămâni. Până la urmă are loc o împăcare generală, toţi îşi recunosc erorile şi se angajează să şi le îndrepte.

O puternică încărcătură emoţională o are bucata Angajamentul. Lena, o fetiţă de nouă ani, se pregăteşte intens pentru primirea cravatei de pionieri. Înconjurată de familie (mai puţin mama, internată în spital), ea caligrafiază cu grijă solemnă angajamentul pe care va trebui să-l rostească cu ocazia ceremoniei. Din umbră veghează, vigilentă, instructoarea de pionieri („Cum le-o fi ştiind Mariana, instructoarea lor, pe toate? Mai ales, de când era mama la spital pentru operaţie, ştia tot ce face ea acasă...”). Festivitatea propriu-zisă e trăită cu o bucurie aproape orgasmică:

Lena tresări. [...] Îşi întoarse repede capul. Tovarăşa instructoare începuse înmânarea cravatelor. Trecea pe la fiecare, îi punea cravata şi-i spunea ceva.
„Oare mie ce-o să-mi spună?” gândi Lena.
Dar când cravata roşie alunecă în jurul gâtului şi când tovarăşa instructoare îi strânse mâna, Lena simţi că e fericită... fericită.
Lena simţi deodată că ea nu mai este Lena de totdeauna. E o pionieră. Ea şi-a luat un angajament pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire [...].



În Minciuna, o întâmplare altminteri de un banal desăvârşit (uitatul cravatei de pionier acasă) declanşează o adevărară dramă morală în sufletul lui Petrucă, un pionier bun la carte, dar cam... uituc. Vinovatul este sancţionat prompt de către colectiv şi e înfierat la gazeta de perete printr-o caricatură însoţită de o poezie satirică. Solidaritatea colectivului va rezolva până la urmă situaţia, iar vinovatul se va mântui prin mărturisire („Să spună tot cum a fost, de la-nceput, în adunarea de detaşament”).



Textele care urmează sunt ceva mai relaxate ca intensitate a trăirilor, desigur fără vreun compromis cu comandamentele ideologice de rigoare. O serbare de neuitat surprinde pregătirile pentru laica serbare şcolară a „pomului de iarnă” (Crăciunul nu se mai serba). Prietenii lui Titirez relatează cazul lui Titi Blaeş dintr-a IV-a, elev bun la gimnastică, dar şi precoce pasionat de chimie, materie pe care o va studia abia peste trei ani. Bolnav, copilul este ajutat de colegii lui să nu rămână în urmă la învăţătură.

Ni s-au întâmplat în tabără este un o serie alcătuită din trei momente, episoade ale vieţii de vacanţă. Primul episod al grupajului (Când am fost de gardă), este un fel de pândă comică à la O noapte furtunoasă, care nu se soldează totuşi cu demascarea vreunui duşman de clasă periculos. Lingurile îi reaminteşte tânărului cititor că la baza vieţii sociale stă producţia de bunuri materiale (nişte pionieri aflaţi în tabără confecţionează linguri de lemn pentru a suplini lipsurile din inventar), iar Lăcusta îndărătnică redă eforturile copiilor de a prinde insecte pentru cercul naturaliştilor (instituţie nelipsită, alături de colţul viu, din recuzita şcolilor perioadei în chestiune).


În fine, Neîncrederea bunicului îi prezintă pe pionieri ca pe un fel de verigă lipsă din lanţul ajutorării ţăranilor de către clasa muncitoare. Neîncrezător la început, un ţăran vârstnic asistă la spectacolul hărniciei pionerilor veniţi să-l ajute la muncă. Drept răsplată, el le va spune copiilor povestea (desigur, adevărată) cu boierul hrăpăreţ Hariton (nume tocmai bun pentru un personaj negativ) care a furat apa din iazul sătenilor, până când ziua când a fost alungat. Erau zilele de aur ale ascuţirii permanente a luptei de clasă, iar Gica Iuteş nu avea cum să nu marcheze fenomenul.



Nu lipsită de momente de prospeţime, cartea e puternic marcată de notele realismului socialist dominant în epocă, desigur cu tuşe caracteristice literaturii pentru copii. Valori educative preţioase în sine, cum ar fi prietenia, întrajutorarea, solidaritatea, sunt deturnate pentru a sluji un scop propagandistic. Producţia de mai târziu a autoarei este sensibil mai palatabilă, dar până atunci ea a mai parcurs câteva etape caracterizate de acelaşi conformism estetico-ideologic. Ilustraţiile sunt semnate D. Iura (nume sub care se ascunde celebrul actor de mai târziu Iurie Darie, cunoscut ca grafician pentru copii).







Fact checking
Deviza iniţială a pionierilor români era „În luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!”. Ulterior, ea va suferi transformări dictate de emanciparea (parţială) de sub tutela sovietică.

3 februarie 2019

☺☺☺ Bogdan Suceavă - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

0 comments

În Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a Poeticii Stagiritului (caz popularizat intens prin Numele trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip Poetica să fie foarte lungă.

Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri, probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul „lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza vitregiei vremurilor.

Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit iremediabil.

Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme) care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului japonez Kentaro Yano.

Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale. Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare. Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta e deja o temă pentru o altă carte.

Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului, însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu acestea.

Istoria lacunelor nu-şi propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării, patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale contribuie toate la succesul cărţii despre... lipsuri.

Fact checking
Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea, pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa, intitulată De locis solidis divinatio geometrica, Viviani se dorea deschizător de drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări pierdute.

6 ianuarie 2019

☺☺ Dan Alexe - Dacopatia şi alte rătăciri româneşti

0 comments

În Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2015), Dan Alexe scotoceşte prin ungherele etosului românesc cu armele sociolingvistului dublat de un bun cunoscător al principiilor lingvisticii diacronice. Obiectivul urmărit de autor, dincolo de acela al sporirii prestigiului unor texte de pe blog prin publicarea lor într-un volum, pare a-l constitui combaterea unor clişee şi excese naţionaliste autohtone sau demitizarea unor fapte (de limbă) nesusţinute de dovezi ştiinţifice. Asemenea fenomene sunt îndeobşte cunoscute sub denumirea de dacomanie; autorul a ţinut să inventeze termenul de „dacopatie”, dar nu sunt deloc sigur că găselniţa va prinde la public.

De departe, cele mai solide secţiuni ale cărţii – compusă dintr-o constelaţie de mici articole consacrate fiecare câte unei idei sau vorbe – sunt cele care se ocupă de mitologia naţională (Gesturi şi geste la români, Dacopatie şi Athos, în parte Arnăuţi şi vorbe vechi). Ni se propun interpretări inedite pentru basme precum Prâslea cel voinic şi merele de aur sau obiceiuri cum ar fi căluşarii şi etimologii insolite pentru termeni cu conotaţii scandaloase (vezi articolul despre pizdă). Autorul dă dovadă de o energie intelectuală debordată, ce trădează în scris un temperament coleric. El se războieşte cu promotorii „ridicolei şi nocivei teorii ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu știm mai nimic despre limba dacilor, aceștia nefolosind scrierea) în raport cu latina”.

Foarte exactă observaţia. Dispunem de cunoştinţe foarte vagi privind ceea ce s-ar putea numi limba „dacă”, ca şi despre populaţia care o vorbea. Demonstraţiile lui Dan Alexe sunt îndeobşte corecte, deşi de multe ori violenţa limbajului scade din forţa argumentelor. Polemistul recurge la ingenioasa tactică de a nu-şi desemna explicit oponenţii decât când aceştia sunt oale şi ulcele (Hasdeu, N. Densuşianu, Noica etc.). Despre adepţii contemporani ai teoriilor dacocentrice nu ni se spune nimic, în ciuda faptului că aceştia generează un imens volum de maculatură.

Dintre reuşitele lucrării aş semnala folosirea ingenioasă şi argumentată a contextului balcanic pentru a explica o serie de fapte de limbă română care ar rămâne altminteri obscure (vezi, mai ales, concordanţele dintre română şi albaneză, văzute într-o lumină diferită de cea a cercetărilor diacronice tradiţionale) sau evidenţierea unor străvechi conexiuni indoeuropene (mai ales în Arnăuţi şi vorbe vechi sau O samă de cuvinte, adevărat mic dicţionar etimologic).

Părţile mai puţin reuşite ale Dacopatiei... ţin în bună măsură de credinţa oarbă a lui Dan Alexe în justeţea afirmațiilor sale. Că avem de a face cu un spirit subtil şi inteligent, nu încape îndoială, dar din păcate aceste calităţi sunt umbrite de infatuare şi lipsă de capacitate (auto)critică. Odată propusă o explicaţie, autorul o consideră definitivă, infailibilă, de necontestat. Că nu aşa stau lucrurile se poate demonstra cu destule din cazurile expuse în carte. Să luăm (aproape la întâmplare), un exemplu edificator. În Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe, Alexe propune o etimologie insolită pentru termenul care desemnează unul din alimentele de bază la noi. El scrie că „mămăliga provine din noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoş format prin procedeul reduplicării [mə(l)- məl-] şi pentru că rădăcina *məl- (sau *mal-, prezentă şi în mălai) este la rândul ei una dintre cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a limbilor indo-europene”. Urmează o demonstraţie destul de tehnică, totuşi accesibilă cititorului, care conchide că am avea de a face cu un termen moştenit „poate chiar din limba dacă”. Toate bune şi frumoase, dar n-am stabilit, din primele capitole ale cărţii, că referirile la limba dacă sunt de evitat, în lipsa datelor? În plus, pentru etimologia lui „mămăligă” există explicaţii alternative (de pildă, provenienţa din limbajul ideofonic al copiilor, pentru care pledează chiar reduplicarea menţionată mai sus sau structura cu un grad redus de marcare). O minimă onestitate ştiinţifică ar fi cerut ca o asemenea explicaţie alternativă să fie măcar pomenită şi ar fi trebuit să ni se explice de ce etimologia propusă îi este superioară. Extrem de discutabile rămân şi alte analize, cum ar fi cea a basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur, care nu ia în calcul posibilitatea ca numele „Prâslea” (cu un etimon slav care trimite la degetul mic) să poată desemna, în realitate, un copil mic (de statură, sau ultim născut), ca în... Tom Degeţel (vezi Le petit Poucet al lui Charles Perrault).

Trec mai iute peste ultimele secţiuni ale cărţii (Mitologii noi, Mult e dulce şi apoasă), în care autorul se războieşte cu iubitorii de Vama Veche sau cu moravuri occidentale sau orientale mai vechi şi mai noi. Textele din ultima treime a lucrării trădează mai mult idiosincraziile autorului şi, chiar dacă unele idei sunt valabile, haloimăsul general le face mai puţin interesante decât cele din restul lucrării. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti oferă multe pagini pe care cititorul pasionat de istoria ideilor şi cuvintelor le va parcurge pe nerăsuflate, dar şi argumente pentru o vorbă veche care spune că unde-i multă minte e şi multă...

Fact checking
Nu încape vorbă, Dan Alexe are o bună pregătire lingvistică. Asta nu-l împiedică să facă uneori confuzii, ca în pasajul următor: „Eliade și ceilalți lingviști care au postulat derivarea lui zână din Diana, zeița pădurii, aveau în mod cert dreptate. Un latinesc D- la inițială urmat de vocalele deschise - E, - I a dat în română Z- decem > zece; dicere > a zice, zicere; dies > zi; deus > zeu.”Just, însă [e] sau [i] nu sunt vocale deschise: [e] e semiînchis, iar [i], închis de-a binelea, domnilor!