joi, 21 iulie 2016

☺☺ Arturo Pérez-Reverte - Tabloul flamand

1 comments
Nu-mi place ideea de „lectură de vacanţă”; îşi spun probabil cuvântul listele de cărţi pe care era musai să le citesc peste vară ca parte a temei pe care profesoara de română din şcoală nu uita niciodată s-o distribuie la sfârşitul anului şcolar. Oricum, genul respectiv pare, cel puţin pentru lectorul adult, bine ilustrat de romanele de factură poliţistă. Unele-s de la bun început spălătură pe creier şi probabil ca reacţie la ele s-a ivit, mai cu seamă în ultimele decenii, thrillerul de factură culturală, cu texte criptice, simboluri, opere de artă şi erudiţi care fie cad victimă unor asasini cruzi, fie omoară ei pe cine cred că e cazul (cred că Dan Brown sughiţă copios în acest moment). Tabloul flamand de Arturo Pérez-Reverte (cea mai recentă ediţie românească a apărut în 2015 la Polirom) ilustrează corect tema şi propune o enigmă jucată în Madridul zilelor noastre.

Protagonista cărţii e o jună restauratoare de tablouri, Julia, a cărei existenţă de schimbă în momentul în care i se încredinţează tabloul unui maestru flamand din secolul al XV-lea, Pieter  Pieter van Huys. Pictura înfăţişează o partidă de şah desfăşurată în epocă de un mare senior burgund şi un bun prieten al său, cavaler neînfricat, despre care istoria ne spune că a fost omorât din cauza unei domniţe care... în fine, nu intrăm în detalii, căci nu prea contează aici şi, oricum, atât van Huys, cât şi multe alte figuri trecute sunt pure alcătuiri ficţionale. Intriga se declanşează de la prima pagină, căci analiza picturii dezvăluie existenţa unui text ascuns, care indică săvârşirea unei crime în urmă cu cinci secole.

În mod cât se poate de previzibil, întreaga acţiune se va învârti în jurul jocului de şah. Personajele vor fi angrenate într-o partidă cu piese reale, în care se mai şi moare, e adevărat că destul de rar. E o replică contemporană la partidei din tablou, romancierul mobilizează o întreagă recuzită culturală, cititorul e bombardat cu referinţe culturale, nefiind iertat, desigur, de aluzii la Borges, E.A. Poe, Lewis Carroll sau eternul Max Escher.

Distribuţia dramei e economicoasă. Alături de Julia mai apar pe scenă anticarul César, protectorul ei mai vârstnic, homosexual rafinat şi sarcastic, şahistul Muñoz, ins prăfuit şi necarismatic, opus într-un fel precedentului, însă şahist briliant, şi Menchu, prietena Juliei, proprietara unei galerii de artă, femeie hrăpăreaţă şi cam rea de muscă. Acesta e cercul principal, al detectivilor; pe lângă aceştia mai trec prin cadru proprietarul tabloului (personaj pozitiv) sau nepoţii acestuia (personaje negative) sau Paco Montegrifo, un soi de Nemesis pentru Menchu. Nu-s mulţi, aşa că cercul suspecţilor e de la bun început relativ restrâns, chit că dacă eşti atent îţi dai destul de iute seama cine e criminalul.

S-ar zice că Tabloul flamand e o carte poliţistă fără multe nazuri şi care livrează ce se aşteaptă de la ea: câteva ore de lectură alertă şi nu prea dificilă, sub pretextul îmbogăţirii culturii generale. Păcat cu lungile monologuri interioare ale Juliei, banale, retorice şi în cele din urmă plicticoase, sau cu analiza psihologică destul de ieftină pe care ne-o bagă pe gât cu orice preţ autorul. Din fericire, dacă nu ştii să joci şah poţi sări peste analiza mutărilor, mergând drept la încheiere, căci una din regulile rar contrazise de lucrările de gen este că nu există elemente care să nu conveargă spre o concluzie.

În acest weekend blogul meu împlineşte 9 ani, o vârstă matusalemică domeniul nostru.

joi, 23 iunie 2016

Brahms şi publicul ca elită

0 comments
Lungul secol al XIX-lea (aşa l-a numit, într-un alt context, Hobsbawn) aduce o adevărată liberalizare a receptării muzicii „grele” şi o lărgire a cercurilor consumatoare. Dacă la început ascultătorii se recrutau mai ales din rândul elitei (semi-)profesioniştilor, al celor care erau în stare să descifreze o partitură şi se pricepeau la dicteul muzical, sfârşitul de veac aduce în sălile de concert omul de pe stradă, amatorul de muzică lipsit de instruire. Acuzat adesea de academism, Brahms nu e adeptul acestei veritabile democratizări. Iată câteva note care îi sunau prost vienezului:

Brahms articula o îngrijorare răspândită pentru declinul normelor care însoţeau, în timpul vieţii sale, extinderea auditoriului. Noua generaţie devenea consumatoare de lexicoane, ghiduri de concert şi prezentări jurnalistice, genuri care se bucurau de un succes imens în anii 1880 şi 1890. Renumitul ghid de concert al lui Hermann Kretzschmar, apărut în primă ediţie în 1887 [...] ne oferă o imagine concisă a standardului de educaţie de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Kretzschmar presupunea că publicul este suficient de educat pentru a sesiza schimbările de cheie, liniile melodice şi timbrele orchestrale. Filarmonica din Viena s-a simţit prima oară nevoia de a introduce programe de sală descriptive în anii 1890. Atât în aceste programe, cât şi în ghidul lui Kretzschmar descrierea narativă funcţiona ca un fel de mecanism de traducere, conceput pentru a-i permite ascultătorului să urmărească muzica şi să o reţină, oferindu-i o naraţiune descriptivă înrudită cu proza de ficţiune, ghidurile de călătorie sau reportajul jurnalistic.

Că la acest capitol Brahms făcea parte din tabăra perdantă e acum limpede. La vremea respectivă, în focul luptei, în care de o parte a baricadei se aflau un Wagner sau un Bruckner, iar de cealaltă, un Brahms sau un Hanslick, era mai greu să intuieşti cui avea să-i dea dreptate istoria.

Citatul este luat din volumul Brahms and His World (editor Walter Frisch). Traducerea este a mea. Imaginea, reprodusă din lucrare, îl înfăţişează pe Brahms în 1860, când era mai puţin conservator decât la bătrâneţe.

marți, 31 mai 2016

Ştefan Luca - Aventurile lui Nucu

0 comments
Fără să fi creat - Doamne păzeşte! - vreun ţinut Yoknapatawpha, Ştefan Luca propune în Aventurile lui Nucu (Editura Tineretului, 1956) cadrul natural al regiunii Târnavelor pentru cele patru povestiri care alcătuiesc cărticica. Asta conferă şi coerenţă acestor texte, desigur dacă nu ţinem seamă de faptul că eroii sunt cu toţii copii care trec prin tot felul de întâmplări, majoritatea banale în esenţă, dar care capătă rezonanţa unor aventuri importante. Există destulă epică, nu lipsesc dialogurile, majoritatea fireşti şi închegate, după cum nu lipsesc pasajele descriptive fără prea mare originalitate, pe alocuri de un epigonism sadovenian destul de plat. Dimensiunea etică e pregnantă; acţiunile personajelor sunt vizibil cântărite în termeni de bine şi rău. Să nu scăpăm din vedere epoca, anii 1950 sunt dominaţi de realismul socialist rigid, iar pionierii din carte nu se abat cu un milimetru de la canon.

Una din valorile pe care se mizează este curajul (Bulboana Gemenilor). Este calitatea de care dă dovadă Vlăduţ („Duţu”) Tornea, „cel mai iscusit înotător” dintre pionieri, tentat să încerce să învingă pericolele de la bulboana Gemenilor, acel „loc cu primejdii ascunse” cunoscut specialiştilor în ale nataţiei. Construit nu fără o bună doză de realism psihologic, Duţu ezită să se confrunte cu apa, dar cursul evenimentelor forţează lucrurile. Băiatul va plonja în adâncurile bulboanei spre a salva căţeluşul dăruit de baciul Izidor, în admiraţia celor doi amici care asistă la scenă.



Mult mai frapante ideologic sunt problemele din cea de a doua bucată, intitulată inofensiv Pe Târnavă. Florica, o fetiţă din clasa a cincea, mare pescăriţă, are o singură problemă: nu prinde peşte. Prin acţiuni naive, ea ajunge să-şi însuşească peştii prinşi de Sandu, un copil mai mic, însă cu evidente calităţi de pescar. Mai mult decât atât, Sandu prinde peştii cu undiţa dată de Florica. Aţi priceput gravitatea faptelor? În limbajul economiei marxiste, Florica e stăpâna mijloacelor de producţie şi îşi însuşeşte roadele muncii altuia. Din fericire, Florica nu-i soi rău, adică face parte din categoria eroilor recuperabili. Ea îşi dă seama că prin faptele ei nu făcea decât să reproducă în mic acţiunile nefaste ale unui cherhanagiu dintr-o povestire citită la şcoală, un bogătaş nemilos şi rapace, aşa că răul este îndreptat degrabă.




În Irimie Şandru, bucată scurtă, se ridică vechea problemă a accesului la învăţătură. Personajul eponim e un tânăr ţăran cooperator harnic şi tenace, însă mărginit. El decide să-l retragă de la şcoală pe Gheorghişor, proaspăt absolvent de patru clase, pentru a-l păstra pentru munci în gospodărie. Nu-i om rău Irimie (cum ar putea fi, aşa cooperator şi vrednic cum e?), aşa că e adus pe calea cea bună cu eforturi minime, cu ceva muncă de lămurire şi desigur cu efortul colegilor lui Gheorghişor, pionieri de nădejde.




Mai interesantă e bucata finală, Aventurile lui Nucu, în care în mod neaşteptat în chestiune e pusă realitatea unor întâmplări desenate pe pereţii unei săli de clasă. Majoritatea îl au în centrul lor pe Nucu, un băiat care reuşeşte ba să scape de un urs fioros, ba să se bată cu ditamai haita de lupi care atacau oile unor ciobani, asta ca să nu mai vorbim de prinderea unei ştiuci gigantice, scenă ilustrată de altfel pe coperta cărţii. Subtilitatea abordării e remarcabilă, cel puţin în raport cu schematismul manifest al primelor trei povestiri. 




Volumul este ilustrat de A. Sirin.

vineri, 13 mai 2016

☺☺☺ Ben Lewis - Istoria comunismului prin bancurile epocii

0 comments
Dacă, vorba clasicului, te poţi despărţi de istorie râzând, nu e deloc o întrebare trivială să vezi de ce se râdea în timpul anumitor epoci istorice. Istoria comunismului prin bancurile epocii de Ben Lewis (Meteor Press, 2015) răspunde la această întrebare în urma unei investigaţii amănunţite bazate pe consultarea unui volum respectabil de materiale (în primul rând culegeri de bancuri din perioada comunistă şi, cu o pondere aproape egală, pe baza unor investigaţii personale, a unor interviuri cu ziarişti, disidenţi şi chiar foşti decidenţi politici însemnaţi. Lewis încearcă, după propriile sale spuse, să stabilească în ce măsură glumele politice au contribuit la slăbirea şi, în cele din urmă, chiar la prăbuşirea sistemului comunist în Uniunea Sovietică şi a sateliţilor acesteia. Există, ni se explică, două curente de opinie majore, unul conform căruia bancurile au avut o contribuţie majoră, esenţială la căderea comunismului, altul, potrivit căruia bancurile au jucat un rol cu totul marginal.

Prezentarea materialului e în esenţă cronologică. Se pleacă din anii 1920, din deceniul imediat următor revoluţiei bolşevice, trecând prin anii stalinismului şi ajungând, în fine, la marea stagnare de pe vremea lui Hruşciov-Brejnev (adevărata epocă de aur a glumelor) şi culminând cu colapsul de sub Gorbaciov. Demonstraţia lui Ben Lewis sprijină existenţa unei tipologii variate, ce se schimbă de la o perioadă la alta. De schimbat se schimbă şi atitudinea organelor represive: dacă în anii 1930 spunerea unui banc la adresa puternicilor zilei sau a sistemului iţi aducea ani grei de detenţie, după 1960 şi mai ales în deceniul următor pedepsele erau mult mai mici, uneori simbolice. Asemenea afirmaţii pot părea de domeniul evidenţei, dar a fost necesar să fie probate. N-a fost, explică în detaliu autorul, căci arhivele organelor represive sunt destul de zgârcite în materie de urmărire a delictelor respective.

Un aspect interesant semnalat de istoric este cel al permanentei opoziţii dintre umorul subteran, cel propagat prin bancurile politice subversive, şi cel oficial, promovat de statele comuniste prin programe TV sau reviste satirice. Publicaţiile au fost variate, de la sovieticul Krokodil, până la maghiarul Lúdas Matyi şi la est-germanul Eulenspiegel, fără a uita cehul Dikobraz. Din păcate, Urzica noastră nu e pomenită, deşi ar fi nedrept să spui că Lewis a uitat România. El a fost de altfel la Bucureşti şi a stat de vorbă cu o jurnalistă (Doina Doru), cu un fost ministru comunist (Paul Niculescu-Mizil) sau cu autorul unui studiu sociologic despre bancuri (Călin Bogdan Ştefănescu).

La întrebarea fundamentală a cărţii nu primim un răspuns clar, deşi a mai probabil ca dreptatea să fie de partea scepticilor: bancurile politice nu au avut un rol esenţial în căderea comunismului. Mai interesantă mi se pare chestiunea originii şi variantelor bancurilor. Ar fi fascinant (dar şi probabil imposibil) să fii martorul creării unei glume politice, dar cert e că anumite tipare au o remanenţă istorică remarcabilă, mergând până în Antichitate. Corpusul acestui tip de umor se pretează la studii tipologice precum cele realizate de clasicii structuralismului pe materiale folclorice.

Probabil caracteristica cea mai pregnantă a cărţii de faţă este caracterul ei neacademic. Ben Lewis nu este un profesor care se aşază la catedră pentru a ne împărtăşi din erudiţia lui, ci un investigator neliniştit care ne ţine la curent cu aventurile demersului pe care îl întreprinde. Se naşte de aici un fel de meta-umor. Discuţiile autorului cu Ariane, iubita lui originară din Germania de Est (şi ostalgică incorigibilă) sau dialogurile purtate cu intervievaţii sunt adesea surse de amuzament (a se vedea mai ales întâlnirea cu fostul militant sindical şi preşedinte al Poloniei, Lech Wałęsa, purtată cu dezinvoltură). Şi, nu în ultimul rând, scurtul moment ficţional, un episod imaginar din viaţa unor Simpsoni din comunism (Zimpsonivici), unde dialogurile sunt reprezentate exclusiv din replici luate din bancuri. Cu alte cuvinte, se pot spune lucruri serioase despre glume... glumind.

Istoria comunismului prin bancurile epocii e un titlu cam pedestru. Cei care ştiu englezeşte vor recunoaşte că Hammer & Tickle. The History of Communism Told through Communist Jokes e mult mai suculent. Bine că măcar editorul e reprodus numeroasele imagini care figurează în ediţia engleză. Am scris mai demult pe acest blog (aici) despre o altă carte consacrată bancurilor politice, scrisă de Dana Maria Niculescu Grasso. Fără a subestima calitatea lucrării doamnei Grasso, să recunoaştem că Ben Lewis ne furnizează o lectură mult mai agreabilă fără a face concesii de calitate. Deh, e şi asta o artă şi n-ai de unde s-o înveţi. Bancuri din carte nu reproduc; cei interesaţi să facă bine s-o citească. Vor găsi destule exemplare la care se poate râde bine şi azi.

joi, 5 mai 2016

☺☺☺ Robert K. Massie - Petru cel Mare. Viaţa şi lumea lui

0 comments
Mă dor şi acum mâinile de cât de greu e tomul scos anul trecut de Editura All, dar văd că n-au scos e-book. Scris de Robert K. Massie, celebru biograf american, autor al multor cărţi pe teme de istorie rusă, Petru cel Mare.Viaţa şi lumea lui, volumul îşi asumă o sarcină paradoxal uşoară şi dificilă totodată. Uşoară, căci există un corpus imens de scrieri consacrate renumitului autocrat rus, dificilă, pentru că e greu să mai vii cu ceva nou pe acest subiect. Să ne gândim doar la sinteza lui Henri Troyat (despre care am scris aici) şi e destul să vedem de ce a scrie despre Petru nu e o treabă lesnicioasă. Vestea bună e că istoricul se achită cu brio de treaba asta şi dă o lucrare pentru care publicul larg, căruia îi este destinată, trebuie să-i mulţumească.

În ciuda multitudinii de capitole, în Petru cel Mare există câteva mari teme la care autorul ţine în mod evident şi pe care le dezvoltă cu largheţe. M-aş referi aici la prima călătorie în Occident a ţarului (cunoscută drept Marea Ambasadă), care a hrănit numeroase legende, tragedia fiului său, Alexei şi mai ales războaiele cu Suedia întinse pe două decenii, în cadrul cărora rivalitatea cu Carol al XII-lea joacă un rol esenţial. Anecdotica, vastă şi tentantă, e selectată cu grijă, fără a fi neglijată, căci aşa ceva ar fi fost de neconceput. Ţarul era o figură şi s-a aflat în centrul atâtor evenimente excentrice încât o biografie care să le excludă nu ar fi avut niciun haz.

Pe Robert K. Massie l-a interesat modul în care format personalitatea lui Petru, desigur în măsura în care se poate reconstitui o ontogeneză; după părerea lui episodul sângeros al revoltei streliţilor, corpul militar de elită ulterior dizolvat, ar fi jucat un rol determinant. Interesant este amestecul insolit de mizericordie şi fermitate; monarhul absolut ştia să ierte, după cum ştia să pedepsească cu asprime maximă, aprecia loialitatea şi sancţiona nemilos trădarea. Adevăratul travaliu de human resources, cum i-am zice azi, lasă urme şi duce la constituirea unui corp administrativ remarcabil, cu toate bâlbâielile inerente începutului. Occidentalizarea cu de-a sila e bine surprinsă - şi nu-i vorba aici doar de episoade pitoreşti precum cel al tăierii bărbilor.

Uneori expunerea poate părea fastidioasă, aşa cum se întâmplă la prezentarea marilor bătălii (Narva, dar mai ales Poltava), ambele iconice pentru drumul parcurs de Rusia sub Petru. De remarcat, în comparaţie cu alte cărţi pe tema asta, accentul pus pe contextul internaţional în care s-au desfăşurat acţiunile lui Petru. Marile personalităţi contemporane îşi au capitolele lor (Ludovic al XIV-lea, Wilhelm de Orania, Carol al XII-lea, dar şi alţii). E un bun serviciu făcut publicului larg, care are o bună ocazie de a-şi revedea cunoştinţele despre epoca pe fundalul căreia se proiectează evenimentele care i se evocă.

În fine, cine are timp, ceva bani (căci nu e ieftin) şi mâini puternice poate citi cu folos tomul lui Robert K. Massie. Cartea a fost scrisă la începutul anilor 1980 şi de atunci s-au schimbat multe; în ce măsură există permanenţe ale istoriei ruse care pot fi urmărite până la Petru poate intui fiecare. Sigur că nu e vorba de prostii precum aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare (istoricul nici nu pierde vremea cu aşa ceva) ci de linii de ruptură şi conexiuni mai profunde.

Fact checking
Din păcate redacţia volumului e execrabilă. Traducerea a fost corectată superficial şi s-au strecurat numeroase greşeli, unele de-a dreptul caraghioase. Bunăoară, numele unui boier implicat în evenimentele de la începutul domniei lui Petru apare la distanţă de doar o pagină drept Şaklovitîi, apoi... Şaltîkovîi. Pas de mai pricepe ceva. Ducatul Kurlandei (teritoriu cu importanţă în epocă) apare scris şi Kurlandia, dar ce mai contează, ştim noi despre ce e vorba.

Textul nu e scutit de dezacorduri flagrante („Discuţiile lui era mereu despre Occident, despre viaţa, manierele şi tehnologia lui”). Folosirea barbarismului electresă (neatestat în vreun dicţionar) în loc de mai firescul „principesă electoare/soţia electorului” nu contribuie nici ea la calitatea discursului. Mă opresc aici, căci semnalarea gafelor ar risca să ocupe mai mult loc decât postarea propriu-zisă. Culmea, traducătorul/redactorul a fost mai catolic decât papa, iar verbul „a trebui” e utilizat rigid, în variantă exclusiv impersonală, la fel şi verbul „a urma”. Avem de la cine să luăm lecţii, soro.

joi, 28 aprilie 2016

Leonida Neamţu - Întoarcerea focului

1 comments
Prozator prolific, autor, în anii 1960-1970, de nenumărate romane de acţiune de care azi nu-şi mai aminteşte mai nimeni în afara istoricilor literari, Leonida Neamţu (1934-1992) ilustrează prin Întoarcerea focului (prima ediţie, Editura Tineretului, 1964) popularul gen al ficţiunii pentru tineret. Nu pentru fragedele mlădiţe cu cravată roşie, ci pentru adolescenţi, sensibili la o tematică oarecum diferită, bine garnisită cu aventuri palpitante, dar fără a depăşi limitele jocului bine fixate de canonul ideologic, ceva mai relaxat decât în primul deceniu de comunism.

Reţeta nu e deloc originală; o găsim expusă paradigmatic în ciclul Cireşarilor lui Constantin Chiriţă, scriere-cult a adolescenţei epocii, iniţiat în 1956. E vorba de expediţia în munţi întreprinsă de un grup câţiva tineri pe itinerariul schiţat de o hartă misterioasă. Sunt cinci: trei băieţi (Victor-naratorul, Goar şi Zoli) şi două fete (Valentina şi Sina), toţi proaspeţi absolvenţi de liceu (pardon, şcoală medie, în terminologia vremii) şi cu bacalaureatul promovat („maturitate” se numea pe vremea aceea). Sunt personalităţi diferite, Victor asigură echilibrul între extreme, căci Zoli e prin sportivul prin excelenţă, fără fumuri teoretice, iar Goar, intelectualul pansiv, anunţă viitorul cercetător. Fetele ca fetele, au un rol mai mult decorativ/de culoare, neexistând probabil pe vremea aceea presiunea feministă de a le acorda o importanţă mai mare. Din capul locului, lucrurile se fac organizat; se vede aici ecoul, fie şi ironic, al birocrației organizaţiilor de tineret:

... constituirăm pe loc Comisia financiară, formată din Goar şi cu mine; Comisia de aprovizionare, formată din Zoli şi din Sina, Comisia cu itinerarul, formată din toţi cinci, Subcomisia pentru păstrarea preţioasei hărți, formată din mine, Comisia de cruce roşie, formată din Sina şi Valentina, Comisia de coordonare a activităţii de cercetare ştiinţifică, sub preşedinţia lui Goar, Subcomisia geografică, formată din Zoli şi din mine, având ca secretară pe Sina, Comisia pentru stabilirea apei potabile, formată din Valentina şi din mine.



Expediţia porneşte la drum şi încep să curgă aventurile: zgomote misterioase, fenomene optice ciudate, evenimente neplăcute precum pierderea hărţii (chit că o proteja ditamai comisia). Într-un crescendo vădit, evenimentele converg spre un climax spectaculos, un festin de sunete şi lumini, probabil un episod din revenirea periodică a unei energii extraterestre rămase captive pe planeta noastră (aşa-zisul „balaur”). Nu-i nimic supranatural la mijloc, pare să ne asigure la tot pasul autorul prin vocea personajelor lui. Una peste alta, un fel de mini-Cireşarii, cu două diferenţe notabile. Mai întâi, dacă în romanele lui Chiriţă eroii aveau de luptat nu doar cu misterele naturii, ci şi cu tot felul de răufăcători, aici cei cinci nu se lovesc de niciun fel de bad guys şi nu le rămâne decât sarcina elucidării unor ciudate fenomene, totuşi naturale.


Mai importantă este poate o a doua diferenţă, ce ţine de o oarecare coloratură expresionistă din Întoarcerea focului, tentă de neconceput în Cireşarii. O anunţă de la primele pagini sonoritatea ciudată a numelui Goar, în contrast cu banalitatea absolută a numelor celorlalţi şi o confirmă intensitatea trăirilor personajelor confruntate cu fenomenele la care asistă, un anume paroxism al angoasei. Temerile sunt potolite în cele din urmă printr-un final pe linia ideologică corectă a materialismului, căci potrivit calculelor, balaurul avea să revină după optsprezece ani, timp în care adolescenţii se vor fi maturizat şi vot fi urmat cariere care să le permită să-i descifreze tainele. Ar fi nedrept să nu-i recunoaştem lui Leonida Neamţu capacitatea de a crea suspense şi de a stârni interesul cititorului, mai ales al celui de acum cincizeci de ani, neexpus la bombardamentul noilor media de azi.


Volumul este ilustrat de Romeo Voinescu.




joi, 17 martie 2016

☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

0 comments
Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.


O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.

joi, 10 martie 2016

Bolesław Prus - Faraonul

0 comments
Fără a fi un roman istoric „adevărat”, căci nu uzează de personaje şi evenimente care s-au întâmplat în realitate, Faraonul polonezului Bolesław Prus este totuşi exemplar pentru atmosfera de vraisemblance pe care o creează prozatorii talentaţi. Clasicul polonez s-a pus serios pe treabă, a răscolit prin cărţi şi a construit un moment ipotetic al istoriei Egiptului de acum trei milenii, cu un faraon inexistent şi cu nume ghinionist (Ramses as XIII-lea), ale cărui date personale (tinereţe, cutezanţă, spirit vizionar) par să-i dea atuurile necesare pentru a deveni un mare conducător al regatului african şi al lumii contemporane. Ajuns pe tronul faraonilor la nu mult peste douăzeci de ani, Ramses îşi începe domnia în forţă şi atacă frontal chestiuni (geo)politice arzătoare şi complicate, precum raporturile de putere din stat, în special relaţia dintre puterea seculară şi cea a castei preoţilor sau balanţa de forţe din Orientul Mijlociu, unde între egipteni, fenicieni şi asirieni se dansează un balet complicat.

Ca în orice roman tradiţional menit să ţină trează atenţia cititorului, se conturează tabere aflate în conflict.  Ramses, sprijinit de armată şi nobilime, îşi are oamenii lui de încredere, din rândul cărora se detaşează războinicul Tutmosis şi preotul Pentuer. El încearcă să câştige simpatia poporului de jos recurgând la ceea ce azi am numi măsuri populiste sau, în spiritul secolului în care a fost scrisă cartea, la un fel de socialism naiv. Pe de altă parte, tânărul faraon are în vedere declanşarea unui război împotriva Asiriei, menit să reechilibreze bugetul secătuit al regatului. Cu această viziune intră în coliziune concepţia majorităţii preoţilor, ai căror principali reprezentanţi (Mefres şi Herihor) se opun cu îndârjire.

De câştigat vor câştiga cei din urmă, care nu se dau în lături de la utilizarea arsenalului lor de cunoştinţe ştiinţifice în scopuri mai puţin ortodoxe. Răsturnări de situaţie, trădări, elemente de quiproquo, plimbări printr-un misterios labirint etc. (şi chiar un pic de intrigă amoroasă) sunt ingrediente ale unei epici în buna tradiţie a secolului al XIX-lea. Prus e produsul epocii sale; nu-i de mirare că el pune în gura personajelor lui idei care ţin mai degrabă de viziunea darwinistă decât de mistica din Cartea morţilor:

— Stăpâne, lumea în care trăim e supusă unor mari schimbări. Chiar şi în Egiptul nostru găsim ruine de oraşe şi temple ascunse adânc în pământ. A fost o vreme când, în locul Egiptului de Jos, se afla un braţ al mării, iar Nilul curgea pe toată lăţimea văii noastre. în timpuri şi mai vechi, pe locul unde se află astăzi statul nostru tălăzuia marea. Iar strămoşii noştri locuiau o ţară pe care astăzi a înghiţit-o deşertul apusean. Şi mai demult încă, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii nu erau aşa cum suntem noi, ci asemenea maimuţelor, dar care ştiau totuşi să-şi ridice colibe, să aprindă focul, să se apere cu măciuca şi cu pietre. Atunci nu erau nici cai, nici boi; iar elefanţii, rinocerii şi leii erau de trei şi chiar de patru ori mai mari decât animalele cu aceeaşi înfăţişare de astăzi. Dar nici elefanţii uriaşi nu sânt cele mai vechi vietăţi. înaintea lor au trăit reptile şi mai uriaşe, care zburau, înotau ori umblau. Iar înaintea acestora, pământul a cunoscut doar melci şi peşti, iar şi mai înaintea lor numai plante, dar altele, aşa cum azi nu se mai pomenesc...
— Iar şi mai de demult ? întrebă Ramses.
— Şi mai de demult, pământul era pustiu şi gol, iar duhul cel divin plutea deasupra apelor.

Din fericire pentru soarta scrierii sale, Prus rezistă tentaţiei maniheismului. E greu să găsim în Faraonul personaje de o singură culoare; poate cu excepţia notabilă a grecului Lykon, sosia malefică a monarhului, toţi sunt construiţi din bune şi rele. În mod ironic, după înlăturarea prin asasinat a faraonului şi stingerea dinastiei, Herihor, devenit urmaşul lui la tron, ia tocmai acele măsuri pentru care militase sărmanul Ramses. Departe de a fi o carte prăfuită, Faraonul lui Prus prezintă interes nu doar pentru amatorii de proză solidă, ci şi pentru cei care, mai puţin interesaţi de scriitură, caută reflexe politice şi ideologice în lecturile lor.

joi, 3 martie 2016

O lecţie de la soţia maestrului

0 comments
Cosima Wagner a vegheat cu străşnicie asupra moştenirii muzicale a lui Richard Wagner şi a coordonat celebrele festivaluri de la Bayreuth până în 1906, 23 de ani după dispariţia maestrului. În termenii zilelor noastre, Frau Cosima nu se dădea în lături de la adevărate gesturi de micromanagement şi supraveghea în cele mai mici detalii pregătirea spectacolelor. O mărturie preţioasă a acelor ani ne-a lăsat-o celebra soprană Frieda Hempel în volumul autobiografic intitulat Mein Leben dem Gesang. În 1906 avea 21 de ani, dar bunul renume de care se bucura deja i-a adus distribuirea în rolul primei fiice a Rinului (Woglinde) din Das Rheingold (dar şi rolul uneia din fetele-flori din Parsifal). Iată ce scrie Hempel (traducerea mea):

Aveam repetiţii de trei ori pe săptămână, zile în care repetam dimineaţa şi după-amiaza. Preparatorul nostru era dl. Müller şi aveam senzaţia că vrea să fie mai Wagner decât chiar Wagner. Punea mereu accent pe dicţia perfectă şi m-a pus să repet replica „Hei! Wer ist dort?” din Das Rheingold de vreo cincizeci de ori. În cele din urmă a intervenit doamna Knüpfer, soţia minunatului bas de la Opera din Berlin; juca rolul celei de a doua fiice a Rinului şi ca atare a văzut cum mă torturează acest om. Ea s-a dus la doamna Wagner şi s-a plâns: „Cum poate domnul Müller să chinuiască în felul acesta o voce tânără?” Domnul Müller a fost sfătuit să lase replica în pace. Frau Cosima, foarte conştientă de marele ei nume şi de responsabilitatea pe care o avea, avea obiceiul să vină la teatru şi să ne arate cum ar fi vrut Richard să se interpreteze. O văd şi acum pe scena aceea cum îi spunea lui Isolde să interpreteze replica „vor König Marke zu stehen.” Făcea un gest destul de cochet cu mâna dreaptă. Aşa vroia el. Câteodată Frau Cosima ne deranja de la treabă, dar îi eram desigur devotaţi ca persoană. Siegfried, fiul ei, era mereu bine dispus şi trecea de la o artistă la alta, flirtând şi făcând glume. Frau Beidler, fiica ei, era foarte apreciată.

În imagine, scenă de grup de la Die Eule, restaurantul preferat în epocă al cântăreţilor de la Bayreuth. Frieda Hempel lipseşte din cadru, dar la nr. 6 se poate vedea profilul inconfundabil al lui Siegfried Wagner.

joi, 25 februarie 2016

Eugen Barbu - Balonul e rotund

0 comments
Din capul locului o spun, sunt pe deplin nepriceput la fotbal, aşa că probabil n-am fost în stare să trăiesc cu intensitatea necesară meciurile la care se face referire la tot pasul în Balonul e rotund (Editura Tineretului, 1956), roman pentru copii şi tineret scris de Eugen Barbu cam în aceeaşi perioadă cu mult mai celebra Groapă. Controversatul prozator a fost mare microbist, iar cartea de faţă e şi ea rolul acestei pasiuni. Tratamentul temei sportive nu e din cale-afară de plin de originalitate; să nu i-o luăm cu toate acestea în nume de rău, căci libertarea de mişcare în tratarea materialului era foarte mică, cu tot dezgheţtul produs după moartea lui Stalin. Eroii se recrutează dintre elevii unei şcoli de băieţi din cartierul Griviţa, zonă preferată de altfel de autor şi pentru alte scrieri. Ei sunt prinşi în focul unor confruntări sportive în care suntem introduşi încă din prima scenă.


Aceasta înfăţişează deznodământul partidei foarte echilibrate dintre două echipe cu nume fistichii, Rândunica şi Turcaleţul, reprezentând clasele a cincea şi a şasea. (Ne)acordarea unui gol se face printr-un sistem foarte original. Arbitrul recunoaşte că n-a urmărit faza cu atenţie, aşa că recurge la onoarea pionierească a atacantului (Ştefan) şi portarului:

– Ca să fiu sincer, n-am fost atent. Se mai întâmplă! Te întreb însă deschis, pe cuvântul tău de pionier: a fost sau n-a fost gol?
După aceea, arbitrul se întoarse spre portar:
– Pe cuvântul tău de pionier: a fost sau n-a fost?
[...]
Portarul [...] zise cu mândrie:
– Pe cuvântul meu de pionier că n-a fost gol!
– Ştefane, ai ceva de spus?
– Nu! Dacă şi-a dat cuvântulm ajunge!

Simplu şi eficient. Tema onoarei pioniereşti domină de altfel cartea, impregnată de un eticism tipic scrierilor din epocă. Din scenă nu lipseşte instructorul de pionieri, care, prezenţă discretă, se asigură că lucrurile nu ies din cadrele bine stabilite.


Intriga întregii tărăşenii o constituie oferta unui antrenor de la cercul sportiv „Tânărul dinamovist” de a selecta pentru echipa lui pe membrii acelui team care va câştiga turneul organizat în şcoală. În paranteză fie spus, dat fiind cadrul geografic al acţiunii te-ai fi aşteptat ca antrenorul să fie mai degrabă de la Rapid; e posibil ca preferinţa pentru Dinamo să fi ţinut de anumite comandamente ideologice mai subtile. Oricum, bătălia începe, iar la ea particicipă, alături de Rândunica şi Turcaleţul pomenite mai sus, şi echipa Val-vârtej, a elevilor din clasa a şaptea. De la bun început aceştia sunt outsiderii. Aflaţi în preajma examenului de admitere în clasa a opta, ei nu par nici prea înzestraţi cu calităţi sportive, drept care li se zice „ciuca bătăilor” sau „tocilarii”.


Cine crede că lucrurile sunt tranşate se înşeală. Val-vârtejenii au totuşi atuul maturităţii şi se organizează, adună material sportiv, ba chiar îşi găsesc un antrenor în persoana tatălui unuia dintre copii. Acesta („şeful”) jucase în tinereţe la o anume echipă Biruinţa; nu numai atât, omul e şi model de viaţă, fiind geamgiu fruntaş la ditamai Atelierele Griviţa. Şi dacă asta n-ar fi de ajuns, pregătirea urmează a se face prin metode ştiinţifice, după Tactica jocului de fotbalul a sovieticului B. A. Arkadiev, dovadă că aluziile la marele prieten de la Răsărit făceau încă parte din canon.


Personajele, şcolarii fotbalişti, sunt vii şi conturate destul de bine prin reacţii şi limbaj, au nume şi porecle pitoreşti (Sergiu zis Marcă poştală sau Guadelupa, Clipici, Romică Şaibă, Bolidul, Nicu etc.) Nu-s ei toţi premianţi şi mai fac şi şotii benigne, dar sunt sufletişti şi pun totul în slujba colectivului. Oi rătăcite nu există. Condiţia de a avea note de trecere pentru a face parte din echipă e respectată fără crâcnire; aceia (foarte puţini, de altfel) care nu o indeplinesc sunt îndepărtaţi. Cine a câştigat întrecerea nu spun şi nici nu prea contează. Balonul e rotund are o anume prospeţime, în ciuda poncifurilor inevitabile; autorul era, fără îndoială, talentat.

Volumul este ilustrat de D. Dobrică.

joi, 28 ianuarie 2016

☺☺☺ Eugen Negrici - Sesiunea de toamnă

0 comments
Răutăcioşii ar putea susţine că un reflex belferesc imposibil de reprimat l-a făcut pe criticul şi universitarul Eugen Negrici să-şi intituleze Sesiunea de toamnă volumul memorialistic apărut anul trecut la Cartea Românească. Depăşind iute asemenea mărunţişuri, putem trece la fondul lecturii şi să constatăm că e vorba de însemnări de jurnal care se întind pe aproape patru decenii, începând din 1975. Rezultatul nu e totuşi un cărţoi intimidant prin grosime, căci notele sunt nu doar în general scurte, ci şi aerate, separate de intervale de timp considerabile în care alte activităţi şi, cine ştie, prudenţa, l-au făcut pe cel care consemnează să-şi deduce timpul altor activităţi. Oricum ar fi, cei interesaţi de culisele lumii noastre literare vor căuta să adulmece şi aici informaţii de insider şi poate cancanuri sau indiscreţii, deh, răutăţi de-ale literaţilor.

Satisfacţia unor asemenea amatori va fi însă modestă, căci Eugen Negrici e zgârcit cu încondeierile. E adevărat că există şi câteva portrete sarcastice, schiţe grăbite dar grăitoare: Violeta Zamfirescu („căreia nici măcar menopauza nu i-a putut provoca o minimă tulburare de conştiinţă”), Radu Boureanu („golit de idei din pricina grandiosului efort de reprezentare”) sau E. Jebeleanu („[u]n leu de cauciuc din care s-a scurs aerul”) şi Nina Cassian, după cum la fel de adevărat e şi că toţi aceştia sunt morţi şi poţi să-ţi permiţi să scrii de rău despre ei. Un alt autor dispărut, de data asta unul despre care Negrici scrie mai pe larg, este Marin Sorescu. Aici lucrurile sunt mai nuanţate; pe lângă aprecierea imensului talent literar al scriitorului transpar şi reproşuri de ordin etic la adresa compromisurilor pe care le-ar fi făcut acesta cu fostul regim.

De altfel, multe însemnări se ocupă de epoca încheiată în 1989. Dominaţia mediocrilor şi conformiştilor sufocă, la fel apăsarea constantă a organelor de partid. Tot răul spre bine însă, măcar din punct de vedere literar, căci vizita de lucru a lui Ceauşescu la care asistă autorul în anii 1980 e un moment foarte bine prins pe hârtie. Veleităţi de prozator demonstrează acesta şi în relatarea unor scene de vânătoare. Ocupaţia respectivă mi se pare barbară şi incompatibilă cu o fire sensibilă, însă depăşind acest sentiment n-ai cum să nu recunoşti valoarea paginilor cu pricina. Valabil şi pentru însemnările cu caracter autobiografic, rememorarea anilor de studenţie bucureşteană şi a începuturilor de profesorat la Craiova, relaţiile cu părinţii, colegii, armata etc. De ceva mai mult spaţiu se bucură relaţia cu N. Manolescu - o relaţie umană cam încâlcită, însă cu un fel de happy end.

Există în acest jurnal şi o dimensiune mai degrabă interioară, gânduri şi reflecţii pe teme de estetică (nu lipseşte muzica, din fericire); textul capătă pe alocuri o tentă aforistică („Toată Europa centrală pute la fel. Ăsta da imperiu, să izbuteşti să-ţi adaugi un miros la stemă.”) Ca orice diarist care se respectă, Eugen Negrici include în jurnal şi tot felul de idiosincrazii; la loc de frunte stă lipsa de apetenţă faţă de teatru („[v]echea mea antipatie pentru teatru”). Cu toate astea, cazul piesei Există nervi de Main Sorescu, a cărei reprezentare fusese interzisă în ultimul deceniu ceauşist, se bucură de o discuţie substanţială.

Sesiunea de toamnă reprezintă un mozaic consistent din care se poate extrage destul material de reflecţie. Eugen Negrici a inclus în jurnal şi o serie de texte scrise recent, pe post de reveniri şi completări ale unor note mai vechi („compleo fossam”) din perspectivă actuală. Mi-e greu să-mi dau seama dacă e o idee bună, după cum nu ştiu dacă includerea în carte, netam-nesam, a unui interviu dat în 2005 lui George Arion nu face altceva decât să spargă ritmul într-un mod nejustificat. Până la urmă, un volum solid, scris de un memorialist cu mult nerv şi de fapt asta contează.

vineri, 22 ianuarie 2016

Schoenberg şi veracitatea muzicală

0 comments
Iniţial el însuşi compozitor, autor al unor cărţi fundamentale despre Beethoven, Bruckner sau Mahler, criticul muzical Constantin Floros e o adevărată instituţie.  În New Ears for New Music (2014) el adună, în traducere engleză şi într-o versiune adăugită, câteva zeci de eseuri despre muzica secolului recent încheiat. Unul din „eroii” bucăţilor este fără îndoială Arnold Schoenberg. Iată un scurt citat pe spinoasa temă a veracităţii în muzică (traducerea mea):

Veracitatea în muzică se află într-un puternic contrast cu noţiunea de artă ca joc şi presupune, mai presus de orice, experienţa artistului ca un lucru dat. Mulţi compozitori de frunte (Wagner, Mahler, Bartók, Webern şi Berg, pentru a pomeni doar câţiva) erau perfect convinşi că experienţa era premisa indispensabilă a creativităţii. Într-un comentariu revelator din 1911, Schoenberg îi reproşa lui Liszt că îşi împrumuta programele din literatura universală, în vreme ce conform propriei sale estetici, el intenţiona să scrie numai pe subiecte proprii, adică pe baza propriei experienţe. Comentariile din eseul ulterior Drepturile omului sunt chiar mai surprinzătoare. Schoenberg scrie aici că „Muzica îşi vorbeşte propriul limbaj al unor chestiuni pur muzicale - sau, poate, aşa cum cred cei mai mulţi esteticieni, limbajul unor chestiuni de sentiment şi fantezie. [...] Nu este limbajul în care un muzician se trădează inconştient, aşa cum face când formulează idei care l-ar putea chiar înspăimânta dacă nu ar şti că nimeni nu poate afla ce ascunde când îl rosteşte.” Aşadar pentru Schoenberg muzica era un limbaj secret. Aşa cum vedea el lucrurile, compozitorii dezvăluie prin muzica lor lucrurile care îi mişcă cel mai intim şi profund, lucruri pe care altfel nu ar dori să le transmită. Ca urmare nu e nicio surpriză că un număr de lucrări ale lui Schoenberg sunt autobiografice în mod neechivoc.

În imagine, Schoenberg predând un curs de teorie muzicală (de aici).

joi, 14 ianuarie 2016

Virgil Chiriac - Dimineaţa cerul e mai albastru

2 comments
Am scris mai demult despre Cinci căpitani şi „Racheta” de Virgil Chiriac (vezi aici); de atunci n-am reuşit să aflu mai multe despre autor, dar am mai dat peste o carte apărută în aceeaşi perioadă (1960, Editura Tineretului). E vorba de astă dată de un volum de povestiri intitulat, poetic, Dimineaţa cerul e mai albastru. Volumul nu se abate în mod esenţial de la canonul realist-socialist în versiunea sa ceva mai relaxată, aplicat la literatura pentru copii şi tineret a ultimilor ani ai lui Gheorghiu-Dej. Frapează totuşi din capul locului, pornind de la proza care dă titlul lucrării, un anume sentimentalism, o aplicare spre lumea fiinţelor mici, pe linia Brătescu-Voineşti. Nu e vorba doar de temă (un băiat rău şi făţarnic, Dinu, omoară cu praştia o păsărică nevinovată). Întuneric şi lumină e pomenit ca făcând parte din lecturile băiatului. E posibil ca prozatorul burghez, ale cărui cărţi fuseseră împinse într-o zonă obscură din cauza alunecării sale spre extrema dreaptă în ultimii ani ai vieţii, să fi fost recent „revalorificat” de noul regim. Pe aceeaşi linie a simpatiei faţă de animalele mici se înscrie şi Mărgeluş, unde un pisoi are parte de o soartă mai fericită decât a bietei păsări din proza de deschidere, fiind adoptat de un băiat.


Să fim însă drepţi şi să constatăm că grosul tematicii o alcătuiesc veşnicele întâmplări cu pionieri care se iau la întrecere la învăţătură, la plantat puieţi şi la adunat fier vechi (a se vedea Două grupe asemenea pentru un adevărat rezumat tematic). Uneori se ajunge la conflicte congenere cu tragedia antică, ca în Aşa preşedintă de grupă, da!, unde un elev pasionat de mecanică plănuieşte să construiască o mică moară hidraulică, scop în care adună piesele necesare. Spre ghinionul lui, tocmai atunci grupa lui de pionieri e prinsă în focul unei pasionante competiţii de colectat fier vechi, iar micul mecanic, cu inima frântă, aruncă pe talerul balanţei metalul strâns cu trudă şi destinat morii. Alte gesturi vecine cu eroismul pus în slujba cauzei pioniereşti găsim în Corăbioarele, în care Corina, conducătoarea unui detaşament, e ajutată de colegul ei Puiu să recupereze două pagini dintr-un raport de activitate a detaşamentului, ajunse corăbioare de hârtie plutitoare pe râul din oraş.


Cei mai mulţi din pionierii lui Virgil Chiriac au un simţ al onoarei care l-ar face să pălească până şi pe un hidalgo iberic. Iată-l de pildă pe Florin, din bucata intitulată, eliptic, Pe!. Colegii lui adună animale pentru colţul viu (o altă marotă a epocii), iar acesta îşi dă cuvântul de pionier că va prinde un rac:

- Bine, Florine - spuse Sorin, conducătorul detaşamentului nostru - va să zică îţi iei tu angajamentul să pescuieşti un rac?
­- Da.
- Nu-l va pescui! [...]
- De ce n-am să-l pescuiesc?
- Pentru că te cunosc eu bine, vrei să faci pe grozavul, dar n-ai să poţi!
- Ba am să pot! Mă înverşunai eu.
- Pe cuvântul tău?
- Pe!
Şi, înfierbântat cum eram, ca să spulber orice urmă de îndoială, adăugai:
- ...Pe cuvântul meu de pionier!

Desigur, odată aceste vorbe sacre fiind rostire, racul va fi capturat din ecosistemul lui firesc (iară nu cumpărat de la o pescărie oarecare).



Rămâne destul loc, pe parcursul celor 120 de pagini ale cărţii, şi pentru şarje satirice menite să înfiereze unele vicii în definitiv mărunte, însă nepotrivite calităţii de pionier. Câteodată textul a amuzant, iar construcţia psihologică, verosimilă, ca în Cumpătare, fenicieni şi alune, unde un băiat lacom nu poate rezista tentaţiei de a se îndopa cu alune şi trage chiulul de la învăţat sau în Şoricelul cu mecanism, în care Culiţă, amator de farse pe pielea altora, e tratat cu propria sa doctorie.  Scrisă într-un stil care aduce câteodată cu cel al mai talentatului său coleg Octav Pancu-Iaşi, Dimineaţa cerul e mai albastru e o carte care îşi doarme de decenii, ireversibil, somnul de veci pe rafturile câte unei biblioteci.

Volumul este ilustrat de D. Negrea.






joi, 7 ianuarie 2016

☺☺ Petru Cimpoeşu - Celălalt Simion

1 comments
Cei care au citit mai vechea producţie a lui Petru Cimpoeşu, Simion liftnicul. Roman cu îngeri şi moldoveni (vezi aici) s-ar aştepta ca recent apărutul roman Celălalt Simion (Polirom, 2015) să le aducă continuarea peripeţiilor prozaic-metafizice ale băcăuanului de la bloc. Nici vorbă de aşa ceva, iar autorul nu poate fi învinuit pentru ce-i trece prin cap lectorului şi cu atât mai puţin de reclamă mincinoasă. Este totuşi adevărat că ceva pare să fie în prelungirea, cel puţin tematică, a primei cărţi: personajele recrutate dintre (b)locatarii din Bacăul post-decembrist, cu resurse inepuizabile de naivitate serioasă şi aplicată, oameni sărăciţi şi căutând peste tot surse de venit într-o lume neprietenoasă din care încearcă fiecare să apuce câte o bucăţică, într-un Est sălbatic despre care s-a tot scris. Şi este, desigur, Simion (zis Puiu), protagonistul, actantul şi totodată cel care ne spune întreaga poveste, căci sunt multe de relatat.

În jurul lui Simion se grupează o întreagă ceată a lui Papuc, ca un fel de bandă a lui Harap-Alb. Sunt eroi ciudaţi şi dizarmonici, fiecare cu povestea lui adeseori grotescă, însă istorisită ca şi cum ar fi cea mai firească şi banală realitate: Bazil, ziaristul ratat de la Deşteptarea, mecanicul Hans, „teutonul” de la Podul Turcului, Gogu, Avocat European, Deputat, Carmen şi încă destui. Se ţese treptat o întreagă intrigă, nu întotdeauna verosimilă. Nu contează, în proza contemporană se aplică deviza celebrului lanţ de restaurante Outback Steakhouse: No rules, just right. Viteza cu care se derulează evenimentele variază pe parcursul textului, ceea ce imprimă ansamblului o vioiciune remarcabilă. E tehnica pe care Petru Cimpoeşu o foloseşte şi în Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, mai înrudită cu prezentul roman decât Simion liftnicul.

Umor are romancierul cu ghiotura şi nu sunt puţine momentele în care cititorul mustăceşte citind. Partea proastă e că uneori se ajunge la un soi de monolog ce aminteşte de stand-up comedy, cu unele forţări pentru obţinerea unor efecte facile. Mai puţin binevoitor cu creaţiile sale decât în precedentul Simion, autorul e adesea sarcastic cu personajele lui, nişte găinari care recurg la înfiinţarea unei fundaţii pentru a exploata naivitatea unora chiar mai creduli decât ei. E o viziune pesimistă; daţi-mi un prost şi se va găsi întotdeauna unul mai prost decât el.  

O menţiune specială ar merita, poate, personajul Bazil, înfăţişat iniţial într-o modalitate mai degrabă caricaturală, ins paranoic şi temător de Putin şi kaghebişti, cititor asiduu al lui Ştefan Odobleja şi autor al unui Tratat metafizic nefinalizat. Suntem în epoca calculatorului şi a internetului, iar Bazil le face loc în viziunea sa integratoare, ca în următorul citat, pe care el îl vrea serios:

Omul e alcătuit din două părţi: trupul, care e partea hard, şi sufletul, care e partea soft, plus o sursă exterioară de energie, cum ar fi, de exemplu, sarmalele astea. Asemănarea cu un compiutăr nu e deloc întâmplătoare. Fiindcă sufletul compiutărului e softul. Dacă îţi cumperi un compiutăr şi vii cu el acasă, bucuros că de-acum încolo poţi descărca torente gratis, s-ar putea să ai o problemă. Îl bagi imediat în priză, dar constaţi că, fără soft în el, nu ştie să facă mai nimic, decât să bâzâie enervant. Abia după ce-i instalezi un sistem de operare şi mai multe programe începe propriu-zis să funcţioneze. Acelea sunt sufletul şi sentimentele lui. Acuma, dacă scoţi compiutărul din priză, e ca şi mort.

Bazil e cel care încheie de altminteri vârtejul narativ într-o cheie deloc veselă. Fără să se ridice la nivelul din Simion liftnicul, acest al doilea Simion e o carte cu destule momente bune, dar şi cu îngroşări supărătoare şi reveniri la tehnici exersate mai demult.

joi, 31 decembrie 2015

☺☺☺Florin Dumitrescu - Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft

0 comments
„Mătuşă Agripino, zise Stănică, aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai dumneata când eram copil, mâncarea aia grecească, cu enibahar.” Discuţia care urmează (citatul e, desigur, din Enigma Otiliei) scoate în evidenţă sentimentul nostalgiei gastronomice, tânjirea după o epocă dispărută în care se mânca altfel, mai cu gust şi mai cu rost. Stănică Raţiu e de bună seamă un erou de ficţiune, dar ce exprimă el acolo e un ceva mai profund, un adevăr pe care l-au sesizat mai aproape de zilele noastre atât producătorii de produse alimentare, cât şi cei meniţi să le vândă produsele, specialiştii în marketing şi publicitate. Lumea (cea românească măcar, căci nu avem mari pretenţii de universalitate), în orice caz, un segment important al populaţiei active şi cu venituri mai bunicele, vrea să i se ofere alimente zise „ca la mama acasă”, preparate „ca pe vremuri”, chiar dacă în condiţii şi la preţuri de industrie. Fenomenul a luat pare-se amploare în ultimul deceniu şi jumătate, dovadă materialul destul de stufos pe care l-a strâns pe tema asta Florin Dumitrescu în Tradiţii la superofertă. Între socoteala din agenţie şi cea de la raft (Cartier, 2015).

Așezându-și pe cap alternativ pălăria antropologului şi cea a publicitarului, autorul prezintă câteva studii de caz (începând cu untdelemnul de la Bunica, trecând prin produsele Napolact şi Covalact şi Matache Măcelaru’ şi ajungând în final la Scandia Sibiu şi Ardealul). Despre toate acestea, cu elemente de istorie la a cărei făurire a participat uneori el însuşi, Dumitrescu ne vorbeşte nu de dragul poveştii (deşi har are), ci pentru a susţine o serie de teze, dintre care cea mai importantă este „tradiţia ca valoare adăugată”:

Tradiţia ca valoare adăugată a mărfii - iată ipoteza de pornire a lucrării de faţă dedicate fenomenului de hibridizare a comunicării comerciale cu elemente din cultura populară/tradiţională, fenomen pe care l-am denumit supramarketizarea tradiţiilor.

Foarte schematic expus: un capul de brânză procesată industrial, dacă este ambalat nu într-o ţiplă anodină, ci într-o cutie de plastic cu formă de burduf, apoi i se adaugă o etichetă cu un personaj antropic (bunică, unchiaş, ţărancă sprintenă sau artizan hâtru) şi un nume care să evoce originea, terroir-ul sau gustul remanent, se presupune că are succes garantat. (O bandă tricoloră şi un font care evocă scrisul „din vechile cazanii” ar putea spori efectul.)

Că marii jucători de pe piaţa alimentară s-au prins în acest joc e limpede pentru orice vizitator al unui supermarket românesc sau privitor la televizor. Nu numai ei, însă, căci nimeni nu pune tricolorul la cârnaţi (numai) din patriotism dacă aceştia nu se şi vând bine în haina asta. Se pare că şi o bună parte a consumatorilor au marşat la acest joc şi, chiar dacă putem bănui că îşi dau seama că ceea ce cumpără nu e neapărat autentic, oamenii înghit (sic) iluzia. Minte-mă, dar minte-mă cu fason de tradiţie, vinde-mi uleiul comestibil sau muştarul cu Bunica pe post de brand character pe etichetă, iar eu am să ţi-l cumpăr, chiar dacă ştiu că mă las păcălit sau chiar dacă „brânzica” din galantar n-a văzut covată în niciun stadiu al procesării complicate la care e supus laptele.

Studiul se hrăneşte nu doar din aplicarea unor principii luate din maeştrii domeniilor în chestiune, ci şi dintr-o serie de interviuri luate la ambele capete ale firului comunicaţional la foştii colegi din agenţiile de publicitate şi la cunoscuţii care îşi fac cumpărăturile la Auchan Titan, un adevărat ecosistem comercial alimentar. Sunt, în spatele rezultatelor serioase, de „cercetare”, multe momente relatate cu savoare, de la opiniile gospodinei middle age care diminutivează numele alimentelor până la preţiozitatea şablonardă a domnişoricii de la departamentul de public relations al unei agenţii de publicitate.

E adevărat că pe alocuri textul îl va obosi (plictisi?) pe nespecialist, căci e înţesat de terminologie de specialitate, incomplet asimilată în limba română, în care morfemul „brand” ia partea leului. Probabil că altfel nu se poate; cartea de faţă suferă şi ea de păcatul greu evitabil al originii într-o lucrare de doctorat. La urma urmei, cei care nu se dau în vânt după teorie pot să sară fără mari pierderi anumite pasaje şi să treacă la ilustrări, nu de puţine ori excelente. Bilanţul cărţii e pozitiv, iar din poza desigur mişcată a unei realităţi foarte apropiate de pot desprinde destule trăsături interesante. În final, o mică înţepătură. Nu pricep de unde a scos Florin Dumitrescu că „untdelemn” ar fi arhaism. Sigur că substantivul are conotaţii diferite de ale lui „ulei”, dar de aici până a-l considera arhaism e cale lungă. „Ba e bun, zise Agripina. Stanică ţine minte. Bunicii noştri aşa găteau, numai cu untdelemn, cu mirodenii şi în tingiri de aramă cositorite.” Nu mai trebuie să spun de unde am luat citatul.