skip to main |
skip to sidebar
În aceste zile, când lumea e cuprinsă de nelinişte la gândul că s-ar putea să ne pândească pericolul gripei porcine, am dat peste o carte care vine în sprijinul vechii idei că, neavând multe în comun, viaţa şi arta merg totuşi mână în mână. E vorba de micul roman Vânătoarea de porci al suedezului P. C. Jersild (Editura Institutul European, 2009).
Dacă am citit deunăzi că Egiptul îşi pune problema sacrificării tuturor porcilor din ţară (noroc că nu-s mulţi), iar în Afganistan unicul reprezentant al speciei, crescut intr-o grădină zoologică, e pus în carantină, în cartea lui Jersild am citit despre un plan de sacrificare a tuturor porcilor din... Suedia anilor ’60. Relativ simplu - desi nu intotdeauna foarte eficient: se ia un funcţionar conştiincios şi cam rigid (Lennart Siljeberg) şi se însărcinează cu înfiinţarea unei instituţii (Inspectoratul de Stat pentru Animale sau ISA) a cărei unică misiune este tocmai asta: să scape ţara de porci (nu ni se spune nicio clipă de ce trebuie făcută treaba asta, dar parcă mai contează). Şi pentru că ţara e mare (o avea Suedia populaţie mică, dar ca suprafaţă e una din cele mai mari ţări din Europa), se începe cu un teritoriu bine delimitat, insula Gotland din Marea Baltică.
Avem cadrul, avem intriga, avem personajul principal. Norocul nostru, ca cititori, este că birocratul Siljeberg ţine un jurnal intim destul de amănunţit, din care aflăm nu doar cum acţionează ISA pentru a-şi îndeplini misiunea, ci şi care sunt vederile autorului însemnărilor despre tot ce vrei şi ce nu vrei: familie, carieră, politică internaţională, relaţiile dintre generaţii şi câte şi mai cîte, într-un mélange de însemnări când telegrafice, când surprinzător de amănunţite, când rigid-birocratice, când colocviale. Asta e toată cartea - un fragment din jurnalul lui Lennart Siljeberg. Citindu-l, treci de la enervare (personajul are momente când te agasează la culme) la amuzament (n-ai cum să nu te amuzi văzând cu câtă suficienţă preţioasă tratează tot felul de teme la ordinea zilei). Iată consemnarea discuţiei pe care o are autorul jurnalului cu Johan, fiul său adolescent:
Discuţie de peste două ore cu Johan. Regretă (!) că a întârziat un pic (!). N-a făcut nimic deosebit, „a stat de vorbă cu o gaşcă de prieteni”. A uitat cât e ora. Nu i-a stat ceasul, l-a pus la mâna dreaptă în loc de stânga. Din cauza asta a crezut că l-a lăsat acasă. Neagă că altcineva din „gaşcă” ar fi avut ceas. „Că doar e vacanţa de vară.” La început se exprimă monosilabic, îşi dă drumul mai târziu. Destul de îngrijorător. Brusc mă întreabă dacă m-am gândit vreodată să mă sinucid. E de părere că de fapt viaţa n-are sens. „Viaţa e o sinucidere amânată.” A trebuit să-i arăt că e o concepţie melodramatică. Johan consideră asta o atitudine defensivă din partea mea. Probabil că sunt „un truditor miop”. Johan îi consideră „ciclopi” pe toţi oamenii muncitori şi responsabili. O aluzie clară la nişte ochelari de scafandru. „Ramă rotundă de ochelari în jurul meclei, cu prinzătoare de cauciuc”. Îl întreb cum vede el reformarea societăţii. Îmi răspunde că ar trebui să oprim toată maşinăria şi să ne punem pe meditat (!) jumătate de an. Am putea trăi un timp din rezervele armatei. Toţi adolescenţii din lume sunt pentru, ar fi un fel de grevă pasivă mondială. După asta mă întreabă dacă subs. n-am fost niciodată tânăr. Îi explic că aveam 13 ani când a izbucnit al doilea război mondial; generaţia noastră n-a avut timp de meditaţii sterile despre „greve pasive”. Pe-atunci situaţia era gravă. Johan îşi face cunoscută atitudinea pacifistă. Îl întreb cum s-ar comporta dacă ar veni aici chinezii şi-ar vrea să-i împuşte pe Malin şi Petter. La sfârşit Johan plânge! Mă simt evident impresionat, dar în acelaşi timp am senzaţia că ne-am mai apropiat unul de celălalt. I-am mărit în mod spontan alocaţia la 8 coroane. pe săptămână.
Dacă vrea să afle cineva ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu porcii de pe insula Gotland, cred că cel mai bun lucru pe care l-ar putea face ar fi să citească însemnările lui Lennart Siljeberg, aşa cum ne sunt ele redate de P. C. Jersild în Vânătoarea de porci. E ficţiune? Desigur. Putem reveni orcând la realitate, unde ne aşteaptă, prietenoasă, gripa porcină.
Am răspuns zilele trecute unui comentariu la una din postări şi nu ştiu cum a venit vorba de Ruxandra Cesereanu, care îmi era mai cunoscută în calitate de universitar şi de autoare eseuri şi critică decât ca prozatoare. Cumpărasem cu ceva vreme în urmă ultima ei carte, Naşterea dorinţelor lichide (Cartea Românească, 2007), aşa că m-am gândit că n-ar strica s-o şi citesc.
Zis şi făcut. Pornind (pretext pur, aş zice) de la titlul unui tablou al lui Dali aflat în colecţiile Guggenheim, Ruxandra Cesereanu scrie o carte despre „bărbaţi, despre lumea, trupurile şi sufletele acestea”. Subiect minat, orice s-ar zice. Aproape imposibil să-l abordezi fără a călca pe vreo mină ascunsă, plantată fie de feminişti, fie de misogini, fie de pudibonzi, fie de cine ştie adepţi al altor „isme” ale vremurilor noastre. Încerc totuşi o prezentare, limitându-mă strict la latura estetică şi nepropunându-mi să fac niciun comentariu la adresa opiniilor exprimate de autoare.
Primul capitol al cărţii se numeşte chiar Naşterea dorinţelor lichide. El explică ce şi cum cu aceste dorinţe (mai pe limba noastră, e vorba în esenţă de dorinţele de natură erotică - li s-a găsit doar un nume mai artistic). Ni se relatează o mică aventură platonică petrecută la Veneţia, în urma căreia „autoarea” (în fine, entitatea auctorială, ca să nu cădem în tot felul de capcane textuale) se pomeneşte obiect al admiraţiei unui tânăr, care o bombardează ani de zile cu răvăşele în care îşi (de)plânge dragostea neîmpărtăşită. Scrisorile sunt exaltate, de un patetism adesea teatral, căutat, dar în ansamblu capitolul reuşeşte să facă o destul de bună introducere.
Urmează un capitol numit Atingerea, în care iubirea neconsumată continuă să joace rolul principal. Ruxandra Cesereanu ne relatează un joc amoros nevinovat, un fel de iniţiere castă bazat pe cele citite la 16 ani într-o carte de tantra yoga. Meritul autoarei este că nu ne lasă să ne dăm seama dacă are foarte mult umor sau, dimpotrivă, nu are deloc. Capitolul mai conţine şi vreo 40 de pagini de reflecţii condensate într-o singură frază care l-ar face gelos, cred, până şi pe Márquez, cel din Toamna patriarhului (Thomas Mann nici nu mai contează, pare un ageamiu când e vorba de stabilit recorduri la lungimi de enunţ). Trebuie să recunosc - horribile dictu! - că mi-am permis să sar pagini întregi.
Miezul cărţii (Postbărbaţi), dacă pot să-i zic aşa, este o suită de peste 100 de portrete de bărbaţi, fiecare pe câte o pagină, alcătuind un fel de anaforă, căci fiecare portret începe, stereotip, cu vorbele „El era un bărbat...”, după care urmează aşa-şi-pe-dincolo. Este o tipologie bogată şi concisă. Iată cum se prezintă (post)bărbatul cu numărul 74:
El era un bărbat cu ochi atât de frumoşi şi licoroşi, încât îmi venea să îi beau ca pe un rest de seu topit, fiert, zemuit. Nu era deloc ţâcnit, ci molatic, un urs coropolent şi tandru. Mi-ar fi plăcut să îl ating pe păr, dar era mai înalt decât mine şi ar fi trebuie să mă caţăr puţin. Mi-ar fi plăcut să îi şoptesc la ureche vorbe de şagă, dar era mai tânăr decât mine şi nu se cuvenea etc.
Cred că Postbărbaţii reprezintă cea mai realizată parte a cărţii, prin fineţea observaţiei şi precizia detaliului. Mai puţin reuşite sunt însă ultimele capitole: în penultimul, fete şi femei răspund la întrebarea „Ce este un bărbat?”, iar în ultimul, bărbaţii sunt puşi să răspundă la întrebarea „Ce înseamnă a fi bărbat?”. Răspunsurile sunt rareori interesante, iar cele care sunt, par modelate de către autoare.
În concluzie, o carte cu câteva momente bune şi destule mai proaste, mai ales din cauza unui retorism excesiv şi al unui soi de înamorare de propriul scris, dacă tot suntem la d’ale amorului. În fine, coperta (am ataşat poza în stânga acestei pagini) mi se pare de un kitsch monumental. Preferam o reproducere a tabloului dalinian care dă titlul cărţii...
Editura Cartea Românească (2005) ne oferă reeditarea romanului Tainele inimei (titlu mai cunoscut specialiştilor în istorie literară ca aparţinând prozei aprocrife atribuite lui Kogălniceanu). Cartea a apărut iniţial în 1987 şi se republică, iată, acum, fără vreo modificare, după cum ne asigură însuşi autorul.
Romanul are - poate fără ca cel care l-a scris să şi-o fi propus - multe din trăsăturile scrierilor de pe la 1850. Avem în Tainele inimei destule elemente de „fiziologie” a unor categorii umane, pe linia (desigur, mai puţin partea declarativă) din Fiziologia provinţialului a lui Negruzzi sau Fisiologia provincialului din Iaşi a lui Kogălniceanu. Cristian Teodorescu ne oferă o fiziologie (iar aici singularul include, printr-o sinecdocă, pluralul) a provincialului/provincialilor dintr-un orăşel nenumit vreodată pe parcursul celor peste 400 de pagini ale scrierii. Putem bănui (îi las cititorului plăcerea detectivistică de a descoperi argumente în acest sens) că respectiva urbe este Medgidia.
Tainele inimei este romanul unei retrageri din lume, al unei auto-marginalizări produse de un soi de taedium vitae. Protagonistul, Octavian Stănescu, se naşte în locul-unde-nu-s-a-întâmplat-nimic pomenit mai sus. Familie mic-burgheză, tatăl, fost funcţionar la CEC, economii la sânge, minimă chiverniseală (apartament, automobil Wartburg), un frate mai mic (Marius). Bătrânii Stănescu mor într-un accident de maşină, iar cei doi băieţi, Octavian şi Marius, primul student, al doilea, elev, rămân să-şi gestioneze existenţele cam cum îi duce capul.
Octavian trece la seral, se angajează „în producţie”, trăieşte o poveste de dragoste călduţă cu o colegă de facultate (Lucia), termină şcoala, iese contabil şi se întoarce în oraşul natal (conform filozofiei „decât codaş la oraş mai bine la mine-n sat fruntaş”). Se angajează la una din întreprinderile noi din localitate (suntem cândva în anii ’70-’80), se integrează, cel puţin în aparenţă, în cercul intelectualilor locali (care bovarizează metodic şi fără fantezie pe la petreceri sau la restaurantul din centru), ba chiar repurtează succese amoroase care culminează cu căsătoria cu Mona, cea mai strălucitoare frumuseţe locală. Duce o existenţă previzibilă, în căsnicie apar neînţelegeri, frecuşuri, certuri. Totul până într-o bună zi, când Octavian pleacă de acasă şi nu se opreşte până la Bucureşti, unde începe să ducă o existenţă de boschetar, doarme pe unde apucă, trăieşte din expediente, lucrează pe un şantier etc. Un fel de arpegii pe scara (dis)armonică a vieţii sociale, cu urcări şi coborâri de ton în aparenţă fără prea multă noimă.
Spuneam ceva mai sus că Tainele inimei ne oferă elemente de fiziologie a provincialului. Afirmaţia e poate mai puţin adevărată în cazul eroului principal, care scapă încadrării într-o taxonomie anume. Paradoxal poate, Octavian nu este, cu toată suprinzătoarea lui evadare din prim-planul consacrat al vieţii sociale, un ins excepţional. Dimpotrivă, Otavian Stănescu rămâne un „escu” oarecare şi nu se distinge prin vreo calitate remarcabilă, nu e un luptător, nu e un arivist (englezii numesc asta social climber, adică unul care escaladează alcătuirea socială; omul nostru este mai degrabă un social descender, unul care coboară voluntar).
Restul omenirii creionate de Cristian Teodorescu este însă mai clasificabil. Din mărunta lume provincială fac parte tot soiul de personaje portretizate remarcabil: comisionarul Haikis, liant social al urbei, figură cu adevărat antologică, maiorul Scipion, negustorul Garvis, turcul Midat (toţi aceştia reprezentând vechea lume), inginerul Penciulescu, fost logodnic al Monei, măcinat de ambiţii intelectuale, pictorul Poldi, profesorul Lăzăreanu, muzicianul Anghelescu şi destui alţii. Toţi aceştia sunt prezentaţi în tuşe caricaturale, mai puţin, poate, Haikis, pentru care autorul pare să aibă o anume slăbiciune.
Nimic strident în Tainele inimei. O fi fost de vină şi cenzura anilor ’80, nu zic, dar cred că principalul „vinovat” pentru echilibrul şi fineţea adesea de filigran a cărţii este însuşi daimonul autorului. I-aş repoşa , dacă e să spun şi ceva despre scăderi, intervenţiile unui aşa-numit Anonim, un fel de supra-eu, supra-personaj, supra-narator sau ce o fi fost el menit să fie, oricum, insuficient motivat şi integrat în ţesătura romanului. Poate un discret tribut plătit stilului parabolic practicat în epocă. În ansamblu, o carte de citit şi azi, la 20 de ani de la prima apariţie.
Iată un titlu menit, fără îndoială, să-l atragă pe cititor în plasa de păianjen a editorului. După mai cunoscutul volum Raiul găinilor (fals roman de zvonuri şi mistere), Dan Lungu scoate această carte tot la Polirom (2007). De fapt, a publica o carte de succes ascunde întotdeauna riscul de a nu mai face o figură la fel de bună cu următoarele (a se vedea cazul mult-adulatului Mircea Cărtărescu, care a avut ghinionul de a-şi scrie prea devreme capodopera Levantul!). Să fie şi cazul lui Dan Lungu?
Ca materie propriu-zisă, Sunt o babă... nu aduce cine ştie ce noutate. Este un roman „de tranziţie”, ca destule altele din colecţia EGO Proză, ba mai mult, e scris în stilul (să recunoaştem, nu foarte original) al lui râsu’-plânsu’, devenit matrice naţională mai ceva ca blagianul motiv deal-vale. Să vedem aşadar dacă există totuşi elemente care fac din această carte una valoroasă.
„Baba comunistă” este o anume Emilia (Mica) Burac. Fată de la ţară, Mica are o copilărie marcată olfactiv de mirosul de tezic. Nu căutaţi cuvântul în dicţionarele uzuale, căci nu-l veţi găsi. E de fapt o variantă a lui tizic (TIZÍC, tizicuri, s.n. Un fel de turtă prismatică făcută din baligă amestecată cu paie, folosită de ţărani drept combustibil sau ca material de construcţie. – Din tc. tezek). Fabricarea tezicului reprezintă o îndeletnicire de bază în familia Micăi, iar evocarea acestuia joacă în roman rolul uzat al madeleinei lui Proust, cu conotaţii însă negative. Într-o perioadă (anii ’60-’70) în care asemenea aventuri nu sunt deloc rare, Mica evadează din universul sufocant al satului şi fuge la oraş, ajutată de mătuşa Lucreţia şi de unchiul Andrei, demni reprezentanţi ai noului val de orăşeni făcuţi sub noul regim comunist.
Devenită orăşeancă, Mica face şcoala profesională, se angajează la o întreprindere de construcţii metalice, se căsătoreşte cu Ţucu (şi el un evadat din spaţiul rural), primeşte apartament de la stat, are o fată (Alice) care, în tradiţia epocii, ajunge ingineră etc. Pe scurt, o biografie perfect banală, obţinută printr-un procedeu de zoom in pornind de la masa de indivizi cu existenţe similare. Vine însă revoluţia, Mica şi Ţucu ajung pensionari, viaţa devine mai grea, Alice emigrează în Canada unde se şi mărită. Ritmul istoriei se precipită, valorile se schimbă, iar Mica nu mai pricepe nimic. Ea crede, ca mulţi alţii, că era mai bine înainte, în ciuda educaţiei la distanţă la care o supune, prin telefon din Canada, Alice.
Romanul e structurat pe trei planuri temporale, care se amestecă destul de liber (ce să-ţi fac, asta ţi-e soarta, cititorule contemporan, nu-ţi place, ia de citeşte Tolstoi sau Balzac): viaţa la ţară (nu aceea, idilică, din Duiliu Zamfirescu, ci cea de confecţioner de tezic), viaţa la serviciu în comunism (pitoreşti figurile colegilor de muncă) şi, în fine, viaţa de azi, de pensionar post-comunist. Povestea e spusă de Mica, stilul e natural şi degajat, poate prea îngrijit pentru o absolventă de şcoală profesională, dar să nu fim răi. Umorul e adesea savuros prin caracterul involuntar.
Iată o mostră. Eroina noastră a sosit la oraş, unde locuieşte la mătuşa Lucreţia si unchiul Andrei. Unchiul e personaj cu muncă de răspundere, un fel de nouveau riche în stil comunist, iar mătuşa e telefonistă. Mica o urmăreşte fascinată la lucru, cu ochii ei de copil:
Odată tanti Lucreţia m-a luat la ea la serviciu. A fost nemaipomenit. Ea şi încă două, trei colege de-ale ei stăteau cu nişte căşti pe urechi şi băgau nişte fire în nişte găurele cărora le spuneau fişe. Erau o grămadă de fişe din astea şi tanti Lucreţia ştia unde vine fiecare fir. Le schimba între ele. „În funcţie de comandă”, aşa mi-a explicat. Vorbea continuu. „Bălţaţii? Bălţaţii, mă auziţi? Acum aveţi legătura. Trăiască lupta pentru pace!” „Alo, Costeştiul? Mă auziţi? Aveţi legătura cu Hârtoapele. Trăiască Republica Populară Română!” sau „Trăiască poporul român muncitor!”. Numai aşa spunea. Dar totul era foarte curat şi ea avea unghiile roşii-roşii.
Sunt destule asemenea momente, de un umor savuros şi al cărui caracter involuntar este bine simulat. Mai puţin reuşite sunt momentele de umor (să-i zicem) voluntar, de exemplu bancurile cu Ceauşescu, întinse pe pagini întregi, spuse la serviciu de nea Mitu („mare figură”, acesta avea să fie demascat după 1989 ca turnător la Securitate).
Una peste alta, cu reuşite şi scăderi, un roman de calitate. Îl putem citi şi-n tren, că nu e prea dificil, dar dacă îl uităm la plecare pe banchetă s-ar putea să ne pară rău. Să nu uit - Lungu scrie „sînt” în titlul cărţii şi, în general, nu aderă la normele ortografice din 1993.
Un-irlandez-boem-care-a-lucrat-ilegal-pe-un-şantier-din-România-şi-a-locuit-într-un-bloc-muncitoresc - iată o etichetă senzaţională, care poate promova perfect un autor, pe numele său civil Philip Ó Ceallaigh (să nu mă întrebaţi cum se pronunţă). Recunoaşteţi că e greu de rezistat tentaţiei de a-l citi, mai ales când volumul se cheamă Însemnări dintr-un bordel turcesc (Polirom, 2007).
E cartea de debut a scriitorului (tradusă, iată, şi la noi) şi cuprinde vreo douăzeci de proze, de întindere diferită (cea mai lungă, În cartier, e un micro-roman şi are aproape 100 de pagini; cele mai multe nu trec de 20 de pagini). Materia cărţii o constituie întâmplările prin care trec tot felul de personaje masculine (nu-i greu să-l identifici în spatele acestor măşti pe autor) prin tot felul de ţări de regulă exotice, printre care şi România.
Nu, n-am greşit, România trebuie să i se fi părut exotică de-a dreptul, după cum probabil o văd mai toţi occidentalii. Exotică trebuie să pară viaţa semilarvară din blocurile moştenite din comunism (cu micile frecuşuri dintre pensionari, inundaţii şi mizerie), exotică viermuiala fără noimă din Bucureşti sau umilinţa la care sunt supuşi pacienţii în policlinici sau spitale, exotică viaţa patriarhală din satele de pe Dunăre. Ei bine, Ó Ceallaigh le-a văzut şi trăit pe toate acestea, el nu s-a cazat, ca tot străinul, la Hilton şi nici a devenit un „prosper” om de afaceri - a văzut, aşadar, România de la nivelul solului sau (ceea ce e totuna) de la nivelul vreunui etaj superior dintr-un bloc părăginit. Personajele lui duc viaţa de zi cu zi a românului de tranziţie, iubesc şi se despart pe acest fundal. Curat senzaţional. Cu atât mai mult cu cât scenele de viaţă cotidiană românească sunt prezentate, aş spune, mai degrabă descriptiv decât evaluator - autorul pare a spune „iată, aşa îşi duc viaţa personajele mele, nu stau eu să judec dacă e bine sau rău”. E atmosfera care domină povestirile „româneşti” din carte (dintre care remarc În cartier, Cu dinţii sparţi, Înspre Dunăre în jos sau Relatări de la faţa locului).
Câteva alte povestiri nu au nimic de a face cu lumea românească. Găsim aici universul muncitorilor imigranţi semi-legali din America (Viaţă & moarte & ultimii 5$, Viaţa mea de artist), micile probleme existenţiale ale cuplului nord-american Bob-Mary (Dragă), scene din existenţa unui gigolo de consum pentru homosexualii rafinaţi (Cine a dat drumul la câini?) şi, în fine, o poveste cu prostituate care dă titlul întregului ansamblu.
Ó Ceallaigh este, indiscutabil, un boem şi un ins anti-sistem, ai cărui inamici impliciţi sunt establishmentul, corporatismul, convenţiile. Nu ezită să muşte din ele ori de câte ori are ocazia. Iată un fragment al cărui erou este Alex, un tânăr român angajat al unei firme internaţionale:
Cineva intră în cabina de alături [Alex era la WC]. Auzi zgomotul fermoarului de la pantaloni şi un fund de bărbat aşezându-se pe tron, apoi restul, tot restul.
Nu era prea bine. Nu putea s-o facă aşa [Alex intrase la WC cu intenţia de a se masturba], cu cineva băşindu-se, scremându-se şi icnind lângă el.
Gândiţi-vă numai, toţi oamenii ăia ţăcănind la tastaturile lor într-o beatitudine corporatistă şi umflându-se de gaze în timpul ăsta, ca nişte baloane. (În cartier)
Nu se poate spune că scriitorul nu caută efecte „tari”. Le caută, le găseşte şi le utilizează cu frenezie. Dacă scena de mai sus v-a şocat prin apelul la fiziologic şi naturalism, aflaţi că mai toate povestirile din carte abundă în aşa ceva. Urinări, defecări, ejaculări şi masturbare găsim, dacă nu pe fiecare pagină, dar măcar la 2-3 pagini o dată. Între toate acestea, actele sexuale (hetero- sau homosexuale), abundente şi ele, parcă nu mai spun nimic.
Lui Ó Ceallaigh nu-i lipseşte rafinamentul stilistic. Ba chiar îl are din plin, de vreme ce, citind povestiri precum Cine a dat drumul la câini? sau Un spectacol ajungi să te gândeşti la Bellow (Ravelstein) sau, respectiv, la Kafka (Un artist al foamei). Nici alte piese nu-s scutite de posibilitatea unor asemenea comparaţii. Ajungi să te întrebi dacă efectele tari pomenite mai sus nu-s menite tocmai să-i asigure prozatorului identitatea printre atâţia predecesori celebri, mai reţinuţi în explorarea (cel puţin în scrierile lor) a fiziologiei umane normale sau patologice. Cine ştie, poate cu timpul debutantul scriitor va căpăta mai multă siguranţă şi va renunţa şi la o parte din teribilismele care (din păcate) vând câteodată cărţile. Deocamdată, aşa cum se prezintă lucrurile, în ciuda unor momente izbutite, povestirile irlandezului sunt mai degrabă promisiuni neonorate decât nişte reuşite veritabile.
Mă opresc aici, nu înainte de a spune că volumul are o copertă neinspirată, în care domină nuanţele de cafeniu luate parcă din closetele în care se desfăşoară atâtea momente din Povestiri...
P.S. Mi-am făcut temele până la capăt şi am aflat că numele Ó Ceallaigh se pronunţă, cu aproximaţie, „Ou Kelah”, unde h-ul final e pronunţat cam ca ch-ul din Bach, dar cu vibraţia coardelor vocale (ceea ce specialiştii numesc „fricativă velară sonoră”).
Pe la sfârşitul anilor ’90 poetul Mihail Gălăţanu declanşa un mare scandal în mica noastră lume culturală cu versurile din ciclul O noapte cu patria, ba chiar dacă memoria nu mă trădează, s-au depăşit atunci graniţele acelei lumi provinciale şi s-a ajuns până la o sesizare depusă la organele de procuratură pe motiv că textele autorului sunt obscene. Între timp scandalul s-a stins şi de autorul de-burgezi-epatantelor versuri „Între obcinele Bucovinei luată cu japca,/ buciumul sună cu jale./ Buciumul care desface bucile tale/ şi-ţi bagă-năuntru specificu’ national” n-am mai auzit/citit mare lucru, cu excepţia volumului de proză Strada Plantelor (altă ispravă blasfematorie, de data aceasta la adresa poetului nostru naţionale).
M-am bucurat să văd că autorul nostru e încă activ, ba mai mult, scoate în continuare cărţi de proză - e cazul cu Mireasa fără corp (Editura Muzeului Literaturii Române, 2006). Trecând repejor peste aluzia eminesciană din titlu (atâta că la luceafăr îl aveam şi pe Miron, iar „mireasa” era „frumoasa”), e de spus dintru început că avem de a face cu un roman cu o tramă narativă extrem de simplă. Personajul principal, autorul-povestitor, e un marginal, şomer mereu fără un ban în buzunar, dar boem în felul lui, ducând o viaţă luată cam à la légère în garsoniera lui sordidă din piaţa Râmnicu Sărat (undeva prin cartierul bucureştean Titan). Trec iarăşi repede peste vaga înrudire de sânge a acestui ins cu Mite Cafanu al lui Radu Aldulescu din Amantul colivăresei. Existenţa personajului nostru e marcată de întâlnirea cu Claudia Ene, o tânără din Galaţi cu care bărbatul trăieşte o frumoasă - şi fierbinte - poveste de dragoste (iertat să-mi fie clişeul de tabloid) şi de reîntâlnirea cu Iepuraşul, un vechi prieten, ajuns om de încredere al unui chinez cu afaceri în România. Claudia dispare însă în mod misterios în timpul unei croaziere pe Dunăre, iar iubitul ei face pe detectivul particular încercând s-o găsească. Isprăvile detectivistice îl duc la morgă, unde nu se dă în lături de la o aventură carnală cu doctoriţa-medic legist Hortensia. Între timp Iepuraşul îl plasează şi pe el la chinez şi pleacă tustrei în Orientul îndepărtat într-o călătorie de afaceri (ruperea de ritm niţel senzaţionalistă prilejuită de acest episod ne duce cu gândul la aventurile din Corăbii de fum, corăbii de lumină a lui Marin Anton).
De prisos să spun că tânăra gălăţeancă nu poate fi găsită şi devine, treptat, o obsesie, o fata morgana, efect potenţat de întâmplările de la limita realului cu oniricul trăite de narator în Orient. O scriere reuşită pe latura ei realistă şi doar suportabilă atunci când scriitorul o ia pe arătura fantasticului în căutarea Claudiei, făptura care se opune principiului habeas corpus.
Cartea vieţii mele e pe jumătate o reuşită, pe jumătate un eşec, iar cum în materie de estetică nu funcţionează regulile însumării algebrice, rezultatul e mai degrabă ratat. Am văzut, în primul episod pe care i l-am consacrat aici pe blog, ce mi se pare bun în scrierea asta - e vorba de interviuri.
Paradoxal, ce-i rău e contribuţia autorului la cartea asta. Mă rog, mai puţin, contribuţia pe care şi-o aduce la interviuri. Căci Cartea vieţii mele e concepută ca un fel de mozaic alcătuit din discuţiile lui Istodor cu oamenii care-l pot ajuta să recompună viaţa în anii ‘60-‘70-’80, dar şi din consideraţii pe care acesta le face cu privire la anii aceia şi din tot felul de reflecţii şi nelinişti personale. În mod nefericit, aceste părţi sunt marcate cu un soi de vignetă reprezentând secera şi ciocanul. Mărturisesc că procedeul mi se pare stupid. În carte comunismul e prezent ca fundal pe care se desfăşoară evenimentele relatate, e drept, dar nimic nu justifică „ideologizarea” asta implicită (cartea e subintitulată „cu ocazia comunismului”, că deh, poate s-o vinde mai bine). Autorul recunoaşte că personajele lui nu-s disidenţi ai perioadei comuniste, ba dimpotrivă, au dus-o binişor în vremurile acelea. Referirile la lipsurile materiale ale anilor ceauşismului nu lipsesc, dar nu ocupă niciodată primul plan, fiind mai degrabă anecdotice. E o lume la bloc care s-a adaptat bine rigorilor epocii şi trăieşte chiar un fel de belle epoque - secera şi ciocanul reprezintă mai degrabă o dovadă de teribilism care îşi ratează ţinta, care va fi fost aceea.
Apoi (ca să trec, vezi bine, de la formă la fond!) mai e însuşi conţinutul secţiunilor secero-ciocăniforme. Multe din ele arată ca nişte compuneri ale unui elev bun la română (participant, eventual, la olimpiadele de specialitate) şi cam atât. Pe cât sunt de alerte interviurile, pe atât sunt de terne paginile în care Istodor se autosondează, se zbuciumă (are vreo trei pagini pe care le umple cu repetarea, menită a crea ceva efect, a 2-3 sintagme - vă daţi seama ce efort repetat de copy-paste trebuie să fi făcut autorul - l-or durea şi acum buricele degetelor), se autointeroghează (deh, dacă nu l-a lăsat pe amicul Viorel să-şi ducă treaba la bun sfârşit) etc. În pragul isteriei, Istodor recurge la procedee de cine-verité literar (!) şi ne transcrie până şi hotărârea prin care a fost adoptat (descoperită după o tour de force investigatorie). Camilpetrescul nostru vrea sinceritate şi o urlă prin toţi porii celulozici ai hârtiei. Nu ne convinge, însă, din punct de vedere estetic. Maieutica interviurilor rămâne singura realizare a cărţii unei vieţi.
