17 martie 2019

☺☺ Eugen Istodor - Caţavencii şi tribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006)

1 comments

Apariţia, în februarie 1990, a săptămânalului satiric Caţavencu a reprezentat, nu încape vorbă, un moment plin de insolit. Autocalificat incomod şi de moravuri grele, el a practicat o satiră de un tip inedit într-un peisaj jurnalistic agitat, populat de un furnicar uman pestriţ şi debusolat. Eugen Istodor, care nu e la prima tentativă de a analiza aspecte ale societăţii contemporane, realizează în Caţavencii şitribul lor. O etnografie a grupului incomod și de moravuri grele Cațavencu (1990-2006) (Polirom, 2018) un fel de sinteză între observaţia sociologică cu pretenţii de circumscriere teoretică şi munca de istoric, consemnator al unor episoade din dezvoltarea presei autohtone din ultimele trei decenii. Autorul, pe care îl cunoşteam drept harnic autor de interviuri cu (mai) tot ce mişcă din societatea românească, scoate la bătaie materiale din aşa-numita „Arhivă personală Istodor” şi îi lasă să vorbească pe cei care au scria revista în perioada ei de glorie, adică cam până acum 10-15 ani. El numeşte asta „etnografie”. I-aş lăsa pe specialişti să decidă dacă termenul e bine ales sau nu.

Eugen Istodor pare mânat de ambiţii mari şi îşi începe lucrarea în forţă. El deschide un front de lucru larg, cu aspiraţii de teoretizare a fenomenului instanţiat de Caţavencu (ulterior Academia Caţavencu, apoi, mai nou, Caţavencii etc.). Nu e de mirare aşadar că prima secţiune a cărţii este dedicată satirei. Într-un spaţiu de mai puţin de douăzeci de pagini sunt înghesuite definiţii, explicaţii teoretice, clasificări şi exemple care spun, până la urmă, prea puţin despre natura satirei practicate la revistă. Mai interesantă ar fi, poate, preluarea din teoria sociologică a termenului de neo-trib pentru a descrie reţeaua complicată de raporturi interumane stabilite atât în interiorul grupului de realizatori ai gazetei, cât şi cu (sau între) receptorii textelor produse de aceştia. A fost, se pare, o comunitate sui generis, cu ritualuri şi reflexe bine conturate, imposibil de reprodus astăzi.

„Carnea” cărţii – ceea ce rămâne, până la urmă, dincolo de cadrul teoretic totuşi precar – o reprezintă evocarea prin interviuri şi amintiri. Sunt (re)aduse la suprafaţă momentele de glorie precum apariţia primului număr, ivit oarecum deus ex machina din televizorul color al soţilor Nacu şi talentul câtorva studenţi şi proaspăt absolvenţi frustraţi şi totodată talentaţi. Cititorii mai copţi ar putea fi tentaţi să retrăiască şi alte episoade glorioase, ca de pildă publicarea, în 1991, a unui fals număr din Scânteia. Detaliile din spatele cortinei sunt, probabil, încă mai savuroase: pitorescul şedinţelor de redacţie, adevăratul ceremonial al alcătuirii şi validării în colectiv a „bulelor” sau conflictele intergeneraţionale dintre redactori. Sigur, procedeul „bulelor” (colaje fotografice cu replici în răspăr) nu a fost inventat la Caţavencu (cine răsfoieşte colecţia revistei Rebus din anii 1980 va găsi destule asemenea colaje), dar ineditul situaţiei şi, mai ales, memorabilul unor exprimări le-au impus în conştiinţa neo-tribului receptor.

Istoria lui Caţavencu (sub multiplele sale avataruri editoriale) se confundă în bună măsură cu istoria protocapitalismului românesc, spectaculoasă mai ales în perioada sa „sălbatică” din anii 1990. Sunt irepetabile întâmplări precum vinderea gazetei de către propriii săi realizatori, depunerea pungilor cu monedele rezultate la picioarele patronilor sau naivele conflicte de început dintre angajaţi/redactori şi proprietari. Istodor observă, corect, că atitudinea primilor era una tipică de stânga, chit că oamenii susţineau, prin materialele pe care le scriau, o ideologie mai degrabă de dreapta.

Toate cele de mai sus sunt însă julituri de genunchi şi hârjoneli pe lângă adevăratele provocări aduse de inevitabila interacţiune cu magnaţii mediatici autohtoni (Sorin Ovidiu Vântu sau Adrian Sârbu). Pe lângă aceştia, Ovidiu Nacu, primul patron, era un naiv benign. Ciocnirea cu comandamentele pieţei, cu categoriile specifice capitalismului, a şubrezit puternic edificiul romantic caţavencian. Lovitura de graţie a dat-o puternica polarizare politică apărută odată cu instalarea regimului Traian Băsescu şi care a făcut ca măruntele partizanate ale epocilor Ion Iliescu sau Emil Constantinescu să pară nişte glume nevinovate. Au apărut (şi) printre Caţavenci profitorii băsescieni (tipul I. T. Morar) sau disidenţii care au sfârşit prin a înfiinţa Kamikaze (o gazetă care rezistă şi azi, în ciuda caracterului său greţos). Despre asemenea aspecte Eugen Istodor scrie prea puţin şi prea eufemistic. E posibil ca delicateţea să îi fie impusă de vechi relaţii de amiciţie, dar asta nu e o consolare pentru cititor.

Caţavencii şi tribul lor e, până la urmă, un produs tipic Istodor, adică o colecţie de interviuri menite să ilustreze tema fugit irreparabile... Secţiunea teoretică putea să lipsească, ea pare oricum alcătuită din extrase din lucrarea de doctorat în sociologie a autorului. Neo-tribul Caţavencilor a dispărut demult fragmentat de noile mijloace de expresie, căci (loc comun), mediul este mesajul. Azi avem noile (!) neo-triburi de dimensiuni mult mai mici, reprezentate de bulele de pe Facebook. Caţavencii, forma în care revista a supravieţuit, e un fel de reptilă de mici dimensiuni într-o lume a mamiferelor, cu un habitat mic, dar bine circumscris, amintind prin unele trăsături că strămoşii ei stăpâneau, cândva, întreg globul.

Fact checking
Un index de nume şi persoane ar fi făcut minuni, dar editura nu l-a crezut probabil necesar. Volumul se încheie cu reproduceri din materialele publicate de-a lungul anilor în revistă (caricaturi, colaje). Din păcate, calitatea reproducerilor e execrabilă. S-a mizat probabil pe memoria neo-tribului, care ar putea să completeze porţiunile greu de descifrat.

10 februarie 2019

Gica Iuteş - Să vă povestim despre noi...

0 comments

Să vă povestim despre noi... (Editura Tineretului, 1950) este debutul în volum al foarte tinerei Gica Iuteş (n. 1925). Sunt cu totul şapte povestiri având ca temă viaţa pionierilor. Foarte tânără şi ea (fusese înfiinţată pe model sovietic în 1949), Organizaţia Pionierilor se impusese ca o forţă puternică în viaţa şcolară. Literatura pentru copii ai epocii 1948-1953 evidenţiază structurile şi acţiunile organizaţionale tipice: detaşamentul, cu rolurile sale specifice, de la comandantul de detaşament până la... toboşar, adunările de detaşament, ceremonialul activităţilor, îndrumarea de către Partidul Comunist, prin intermediul aşa-numitului Instructor de pioneri etc. Cartea de faţă nu face excepţie de la canonul ideologic al epocii şi prezintă un material epic centrat pe valurile pioniereşti impuse de propaganda oficială: solidaritatea şi ajutorarea elevilor mai slabi la învăţătură (nicio legătură cu legea zisă „No Child Left Behind” dată de republicanii americani sub George W. Bush!) sau acţiunile „obşteşti” întreprinse în mediul rural.

Personajele sunt, desigur, copii şi puberi, dar vom încerca în zadar să-i surprindem angrenaţi în preocupările specifice vârstei. Fragezii eroi sunt munciţi de probleme etice, sunt frământaţi de probleme specifice unei vieţi adulte trăite în conformitate cu valorile unei organizaţii. În povestirea care deschide grupajul (Întâmplarea din recreaţia mare), conflictul este reprezentat de înfruntarea (neprincipială!) dintre Dan şi Radu, pionieri buni la învăţătură, pe tema sprijinirii unui coleg cu rezultate mai slabe (Ursea). Dan eşuează în primă instanţă în efortul de a-l ajuta pe colegul lui, ba chiar îşi bate joc de acesta. Sărind în apărarea lui Ursea, Radu provoacă o încăierare. Judecata adunării de detaşament (ghidată discret de atotprezentul instructor de pionieri Adrian) e, desigur, dreaptă, iar lui Radu i se ia toba pentru două săptămâni. Până la urmă are loc o împăcare generală, toţi îşi recunosc erorile şi se angajează să şi le îndrepte.

O puternică încărcătură emoţională o are bucata Angajamentul. Lena, o fetiţă de nouă ani, se pregăteşte intens pentru primirea cravatei de pionieri. Înconjurată de familie (mai puţin mama, internată în spital), ea caligrafiază cu grijă solemnă angajamentul pe care va trebui să-l rostească cu ocazia ceremoniei. Din umbră veghează, vigilentă, instructoarea de pionieri („Cum le-o fi ştiind Mariana, instructoarea lor, pe toate? Mai ales, de când era mama la spital pentru operaţie, ştia tot ce face ea acasă...”). Festivitatea propriu-zisă e trăită cu o bucurie aproape orgasmică:

Lena tresări. [...] Îşi întoarse repede capul. Tovarăşa instructoare începuse înmânarea cravatelor. Trecea pe la fiecare, îi punea cravata şi-i spunea ceva.
„Oare mie ce-o să-mi spună?” gândi Lena.
Dar când cravata roşie alunecă în jurul gâtului şi când tovarăşa instructoare îi strânse mâna, Lena simţi că e fericită... fericită.
Lena simţi deodată că ea nu mai este Lena de totdeauna. E o pionieră. Ea şi-a luat un angajament pe care trebuie să-l ducă la îndeplinire [...].



În Minciuna, o întâmplare altminteri de un banal desăvârşit (uitatul cravatei de pionier acasă) declanşează o adevărară dramă morală în sufletul lui Petrucă, un pionier bun la carte, dar cam... uituc. Vinovatul este sancţionat prompt de către colectiv şi e înfierat la gazeta de perete printr-o caricatură însoţită de o poezie satirică. Solidaritatea colectivului va rezolva până la urmă situaţia, iar vinovatul se va mântui prin mărturisire („Să spună tot cum a fost, de la-nceput, în adunarea de detaşament”).



Textele care urmează sunt ceva mai relaxate ca intensitate a trăirilor, desigur fără vreun compromis cu comandamentele ideologice de rigoare. O serbare de neuitat surprinde pregătirile pentru laica serbare şcolară a „pomului de iarnă” (Crăciunul nu se mai serba). Prietenii lui Titirez relatează cazul lui Titi Blaeş dintr-a IV-a, elev bun la gimnastică, dar şi precoce pasionat de chimie, materie pe care o va studia abia peste trei ani. Bolnav, copilul este ajutat de colegii lui să nu rămână în urmă la învăţătură.

Ni s-au întâmplat în tabără este un o serie alcătuită din trei momente, episoade ale vieţii de vacanţă. Primul episod al grupajului (Când am fost de gardă), este un fel de pândă comică à la O noapte furtunoasă, care nu se soldează totuşi cu demascarea vreunui duşman de clasă periculos. Lingurile îi reaminteşte tânărului cititor că la baza vieţii sociale stă producţia de bunuri materiale (nişte pionieri aflaţi în tabără confecţionează linguri de lemn pentru a suplini lipsurile din inventar), iar Lăcusta îndărătnică redă eforturile copiilor de a prinde insecte pentru cercul naturaliştilor (instituţie nelipsită, alături de colţul viu, din recuzita şcolilor perioadei în chestiune).


În fine, Neîncrederea bunicului îi prezintă pe pionieri ca pe un fel de verigă lipsă din lanţul ajutorării ţăranilor de către clasa muncitoare. Neîncrezător la început, un ţăran vârstnic asistă la spectacolul hărniciei pionerilor veniţi să-l ajute la muncă. Drept răsplată, el le va spune copiilor povestea (desigur, adevărată) cu boierul hrăpăreţ Hariton (nume tocmai bun pentru un personaj negativ) care a furat apa din iazul sătenilor, până când ziua când a fost alungat. Erau zilele de aur ale ascuţirii permanente a luptei de clasă, iar Gica Iuteş nu avea cum să nu marcheze fenomenul.



Nu lipsită de momente de prospeţime, cartea e puternic marcată de notele realismului socialist dominant în epocă, desigur cu tuşe caracteristice literaturii pentru copii. Valori educative preţioase în sine, cum ar fi prietenia, întrajutorarea, solidaritatea, sunt deturnate pentru a sluji un scop propagandistic. Producţia de mai târziu a autoarei este sensibil mai palatabilă, dar până atunci ea a mai parcurs câteva etape caracterizate de acelaşi conformism estetico-ideologic. Ilustraţiile sunt semnate D. Iura (nume sub care se ascunde celebrul actor de mai târziu Iurie Darie, cunoscut ca grafician pentru copii).







Fact checking
Deviza iniţială a pionierilor români era „În luptă pentru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!”. Ulterior, ea va suferi transformări dictate de emanciparea (parţială) de sub tutela sovietică.

3 februarie 2019

☺☺☺ Bogdan Suceavă - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

0 comments

În Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a Poeticii Stagiritului (caz popularizat intens prin Numele trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip Poetica să fie foarte lungă.

Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri, probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul „lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza vitregiei vremurilor.

Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit iremediabil.

Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme) care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului japonez Kentaro Yano.

Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale. Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare. Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta e deja o temă pentru o altă carte.

Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului, însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu acestea.

Istoria lacunelor nu-şi propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării, patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale contribuie toate la succesul cărţii despre... lipsuri.

Fact checking
Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea, pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa, intitulată De locis solidis divinatio geometrica, Viviani se dorea deschizător de drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări pierdute.

6 ianuarie 2019

☺☺ Dan Alexe - Dacopatia şi alte rătăciri româneşti

0 comments

În Dacopatia şi alte rătăciri româneşti (Humanitas, 2015), Dan Alexe scotoceşte prin ungherele etosului românesc cu armele sociolingvistului dublat de un bun cunoscător al principiilor lingvisticii diacronice. Obiectivul urmărit de autor, dincolo de acela al sporirii prestigiului unor texte de pe blog prin publicarea lor într-un volum, pare a-l constitui combaterea unor clişee şi excese naţionaliste autohtone sau demitizarea unor fapte (de limbă) nesusţinute de dovezi ştiinţifice. Asemenea fenomene sunt îndeobşte cunoscute sub denumirea de dacomanie; autorul a ţinut să inventeze termenul de „dacopatie”, dar nu sunt deloc sigur că găselniţa va prinde la public.

De departe, cele mai solide secţiuni ale cărţii – compusă dintr-o constelaţie de mici articole consacrate fiecare câte unei idei sau vorbe – sunt cele care se ocupă de mitologia naţională (Gesturi şi geste la români, Dacopatie şi Athos, în parte Arnăuţi şi vorbe vechi). Ni se propun interpretări inedite pentru basme precum Prâslea cel voinic şi merele de aur sau obiceiuri cum ar fi căluşarii şi etimologii insolite pentru termeni cu conotaţii scandaloase (vezi articolul despre pizdă). Autorul dă dovadă de o energie intelectuală debordată, ce trădează în scris un temperament coleric. El se războieşte cu promotorii „ridicolei şi nocivei teorii ultranaţionaliste, neo-protocroniste, cea care proclamă superioritatea metaistorică a dacilor şi anterioritatea limbii lor (în realitate necunoscută nouă, căci nu știm mai nimic despre limba dacilor, aceștia nefolosind scrierea) în raport cu latina”.

Foarte exactă observaţia. Dispunem de cunoştinţe foarte vagi privind ceea ce s-ar putea numi limba „dacă”, ca şi despre populaţia care o vorbea. Demonstraţiile lui Dan Alexe sunt îndeobşte corecte, deşi de multe ori violenţa limbajului scade din forţa argumentelor. Polemistul recurge la ingenioasa tactică de a nu-şi desemna explicit oponenţii decât când aceştia sunt oale şi ulcele (Hasdeu, N. Densuşianu, Noica etc.). Despre adepţii contemporani ai teoriilor dacocentrice nu ni se spune nimic, în ciuda faptului că aceştia generează un imens volum de maculatură.

Dintre reuşitele lucrării aş semnala folosirea ingenioasă şi argumentată a contextului balcanic pentru a explica o serie de fapte de limbă română care ar rămâne altminteri obscure (vezi, mai ales, concordanţele dintre română şi albaneză, văzute într-o lumină diferită de cea a cercetărilor diacronice tradiţionale) sau evidenţierea unor străvechi conexiuni indoeuropene (mai ales în Arnăuţi şi vorbe vechi sau O samă de cuvinte, adevărat mic dicţionar etimologic).

Părţile mai puţin reuşite ale Dacopatiei... ţin în bună măsură de credinţa oarbă a lui Dan Alexe în justeţea afirmațiilor sale. Că avem de a face cu un spirit subtil şi inteligent, nu încape îndoială, dar din păcate aceste calităţi sunt umbrite de infatuare şi lipsă de capacitate (auto)critică. Odată propusă o explicaţie, autorul o consideră definitivă, infailibilă, de necontestat. Că nu aşa stau lucrurile se poate demonstra cu destule din cazurile expuse în carte. Să luăm (aproape la întâmplare), un exemplu edificator. În Mămăliga nu explodează, dar are titluri de nobleţe, Alexe propune o etimologie insolită pentru termenul care desemnează unul din alimentele de bază la noi. El scrie că „mămăliga provine din noaptea timpurilor, pentru că e singurul termen neaoş format prin procedeul reduplicării [mə(l)- məl-] şi pentru că rădăcina *məl- (sau *mal-, prezentă şi în mălai) este la rândul ei una dintre cele mai arhaice, întâlnită în toată aria occidentală a limbilor indo-europene”. Urmează o demonstraţie destul de tehnică, totuşi accesibilă cititorului, care conchide că am avea de a face cu un termen moştenit „poate chiar din limba dacă”. Toate bune şi frumoase, dar n-am stabilit, din primele capitole ale cărţii, că referirile la limba dacă sunt de evitat, în lipsa datelor? În plus, pentru etimologia lui „mămăligă” există explicaţii alternative (de pildă, provenienţa din limbajul ideofonic al copiilor, pentru care pledează chiar reduplicarea menţionată mai sus sau structura cu un grad redus de marcare). O minimă onestitate ştiinţifică ar fi cerut ca o asemenea explicaţie alternativă să fie măcar pomenită şi ar fi trebuit să ni se explice de ce etimologie propusă îi este superioară. Extrem de discutabile rămân şi alte analize, cum ar fi cea a basmului Prâslea cel voinic şi merele de aur, care nu ia în calcul posibilitatea ca numele „Prâslea” (cu un etimon slav care trimite la degetul mic) să poată desemna, în realitate, un copil mic (de statură, sau ultim născut), ca în... Tom Degeţel (vezi Le petit Poucet al lui Charles Perrault).

Trec mai iute peste ultimele secţiuni ale cărţii (Mitologii noi, Mult e dulce şi apoasă), în care autorul se războieşte cu iubitorii de Vama Veche sau cu moravuri occidentale sau orientale mai vechi şi mai noi. Textele din ultima treime a lucrării trădează mai mult idiosincraziile autorului şi, chiar dacă unele idei sunt valabile, haloimăsul general le face mai puţin interesante decât cele din restul lucrării. Dacopatia şi alte rătăciri româneşti oferă multe pagini pe care cititorul pasionat de istoria ideilor şi cuvintelor le va parcurge pe nerăsuflate, dar şi argumente pentru o vorbă veche care spune că unde-i multă minte e şi multă...

Fact checking
Nu încape vorbă, Dan Alexe are o bună pregătire lingvistică. Asta nu-l împiedică să facă uneori confuzii, ca în pasajul următor: „Eliade și ceilalți lingviști care au postulat derivarea lui zână din Diana, zeița pădurii, aveau în mod cert dreptate. Un latinesc D- la inițială urmat de vocalele deschise - E, - I a dat în română Z- decem > zece; dicere > a zice, zicere; dies > zi; deus > zeu.”Just, însă [e] sau [i] nu sunt vocale deschise: [e] e semiînchis, iar [i], închis de-a binelea, domnilor!

2 ianuarie 2019

☺☺☺ Radu Pavel Gheo - Disco Titanic

0 comments

Fără a avea motive să-l suspectăm pe Radu Pavel Gheo de simpatii leniniste, e bine de spus din capul locului că Disco Titanic, cel mai recent roman al autorului (Polirom, 2016) e un fel de un pas înainte, doi paşi înapoi. E vorba, din fericire, de un parcurs pe drumul subiectiv al memoriei şi nu de cine ştie ce scriere politică militantă, deşi avem parte, citind-o, de un itinerar presărat cu destule evenimente de importanţă istorică regională. Scrierea, care stă călare pe două decenii (anii 1980 şi 1990) e ruptă oarecum la mijloc de agitatul şi sângerosul decembrie 1989 al Timişoarei, mult-bătătorit punct de inflexiune în viaţa eroilor...

... din rândul cărora se desprinde protagonistul, Vlad Jivan, un tânăr bănăţean ale cărui peripeţii avem posibilitatea să le urmărim într-o relatare care, dacă n-ar fi dansul complicat al memoriei de care abia ce am pomenit, ar fi cuminte şi gospodărească. Adolescent al deceniului al nouălea, Vlad trăieşte într-o Timişoară care poate părea cosmopolită în comparaţie cu restul unei Românii cenuşii şi obosite din ultimii ani de ceauşism, totul datorită apropierii de Iugoslavia, veritabilă Pays de Cocagne pentru trăitorii privaţiunilor din România. Vlad şi amicii lui (dintre aceştia, inegal schiţaţi, se reliefează numai figura lui Loţi) trăiesc sub influenţa de-a dreptul magică a muzicii sârbeşti (veritabilă obsesie leitmotivică a volumului) sau a produselor occidentale aduse din ţara vecină. Că veni vorba, pentru necunoscători, „pumeţii” ar rămâne pe veci o enigmă semantică, de nu ni s-ar explica că e vorba de „adidaşi [sic] Puma”.

Parcursul existenţial al lui Vlad ar fi fost cu toate astea banal dacă n-ar fi existat câteva puncte de inflexiune pe care autorul le pregăteşte minuţios (şantajul la care e supus eroul, urmat de racolarea de către un ofiţer de securitate, participarea la demonstraţiile de stradă din decembrie 1989, în care tânărul e rănit şi incidentul tragic şi violent petrecut în Croaţia în timpul unei vacanţe cu părinţii). Dacă primele două sunt elemente relativ banale în contextul prozei româneşti contemporane, cel de al treilea, deşi construit cam neglijent, reprezintă o trăsătură distinctivă a operei. E unul din acele episoade care marchează ireversibil viaţa unui om şi de amintirea căruia personajul nu poate scăpa. Într-atât de vie şi chinuitoare e impresia lăsată de întâmplare, încât Vlad va simţi nevoie să revină, după aproape douăzeci de ani, la locul faptei, de data asta împreună cu Emilia, iubita lui din studenţie, devenită între timp consoartă.

Întreaga scriere e dominată de piruete mnezice, de reamintiri subiective, pe care vocea auctorială, foarte discretă de altfel, le subliniază (Filmele vieţii vor fi fiind ele personale, dar tot nu putem ignora anacronismul lui Vlad: e puţin probabil ca atunci, în acea epocă, să fi spus „cool“. Dar asemenea lucruri se întâmplă adesea: memoria e maleabilă, alterabilă, amintirile se sting şi se deformează). Filonul realist, puternic susţinut de o linie a dialogului firească şi bine condusă, nu fără umor, e întrerupt câteodată de fantasticul unor experienţe care ţin de obsesiile psihologice ale individului (grăitoare e fantasma camionului militar iugoslav care îl bântuie pe Vlad la bună distanţă de destrămarea statului vecin). Autorul încearcă ruperi de ritm ce ţin de tehnica scriiturii, la loc de cinste situându-se introducerea unor capitole scrise în stilul scenariului de film, cu dialoguri şi indicaţii scenice. Tot de tehnica scenariului se leagă particularităţi de tipul catchphrase (Lisîn veri cherfuli, ai şel sei zis onli oăns, exclamă adesea Vlad, în transcriere română). În ansamblu, un efort susţinut (şi de cele mai multe ori izbutit) de a crea personaje verosimile, deşi peripeţiile prin care trec acestea mai sunt descheiate la nasturi pe ici, pe colo.  

Disco Titanic este, pe alte coordonate, o replică dată mai vechiului Muzici şi faze al lui Ovidiu Verdeş (vezi aici). Vlad Jivan este, ca şi Tinuţ, un tânăr care respiră greu accesibila muzică străină a adolescenţei, dar care are parte, spre deosebite de contemporanul său bucureştean, de evenimente dramatice şi cu urmări ireversibile. Disco... e şi evocarea nu lipsită de patetism a unei lumi dispărute, a unui spaţiu mitic (vechea Iugoslavie) care s-a destrămat (o Iugoslavie ideală în care n-au ajuns să trăiască niciodată, dar în care trăiau cu mintea de-atunci, o Iugoslavie la care tânjeau şi pe care o redescopereau acum, întorcându-se printr-o încâlcitură de salturi ale memoriei şi rezemându-se unul de altul pe întortocheatul traseu al nostalgiei după o nostalgie). Este şi o carte a prieteniei, la fel ca Noapte bună, copii! (vezi aici), deşi mai puţin articulată la acest capitol decât romanul anterior. Făcând totalul, obţinem o scriere solidă, care îl captivează pe cititor şi care justifică, prin satisfacţii, cele câteva ore pe care i le alocă acesta.

11 martie 2018

☺☺ Jonas Jonasson - Analfabeta care ştia să socotească

4 comments

Până şi cei mai încruntaţi cititori îşi au momentele lor de slăbiciune în care îşi doresc o carte mai uşurică şi amuzantă, scrisă totuşi cu spirit, şi care să ţină atenţia trează. La urma urmei, să nu fim ipocriţi, chiar şi veganii cei mai ortodocşi mai râvnesc la un Big Mac. E genul de carte reprezentat de Analfabeta care ştia să socotească a suedezului Jonas Jonasson (Editura Trei, 2015, traducere de Laura von Weissenberg), o naraţiune senzaţională cu numeroase ramificaţii internaţionale şi cu acţiune întinsă pe decenii, pe un teritoriu cât jumătate de glob. Personajul principal („analfabeta” din titlu) e o tânără negresă din Africa de Sud, Nombeko Mayeki, iniţial locuitoare a sordidului ghetou Soweto şi, încă din adolescenţă, lucrătoare la golit latrine. Printr-un extraordinar concurs de împrejurări, eroina noastră, care e înzestrată de la natură cu un intelect einsteinian, va ajunge să-şi depăşească condiţia şi să stea la masă cu mărimile lumii, de la preşedintele chinez Hu Jintao la regele Suediei Carl al XVI-lea Gustaf.

Scăpată în anii 1980 din strânsoarea regimului separatist de la Pretoria, Nombeko ajunge în Suedia şi pare să aibă şansa unei noi vieţi, dar din păcate lucrurile se complică din cauza unei... bombe atomice fără stăpân. Alături de gemenii suedezi Qvist (Holger 1 şi Holger 2) şi de Celestine-anarhista, iubita lui Holger 1, Nombeko va duce ani de-a rândul o existenţă amintind de cea dintr-un falanster fourierist, cu destule întâmplări în registru tragicomic, cu încurcături inextricabile şi răsturnări de situaţie. Ne interesează mai puţin istorisirea lor, căci cine e interesat va citi cartea.

Jonas Jonasson pare să fi a avut ambiții mai mari cu Analfabeta... lui decât scrierea unei cărţi de aventuri hazoase. În goana lor prin două decenii de istorie contemporană el atinge subiecte serioase, vine desigur vorba de exploatarea şi discriminarea negrilor din regimul de apartheid sau de încălcarea drepturilor omului în China, dar într-un registru care nu favorizează dăscăleala. Marele cal de bătaie e întocmirea politico-socială a Suediei contemporane, cu câte o raită prin istoria ceva mai veche a ţării. Ceea ce rezultă e o satiră pe alocuri reuşită a vieţii politice din regatul scandinav, deşi e posibil ca cititorul român să nu poată gusta întreaga gamă de ironii pentru că îi lipsesc cunoştinţe de bază despre persoanele şi întâmplările la care se face referire.

Personajele sunt distribuite aproape simetric; avem mai tot timpul în prim-plan două cupluri, Nombeko/Holger 2 („deştepţii”) şi Celestine/Holger 1 („proştii”). În ciorbă se amestecă şi alte entităţi pitoreşti, ficţionale sau nu (trei chinezoaice, o contesă, urmaşă a mareşalului finlandez Mannerheim), doi agenţi Mossad, un american paranoic, dezertor din războiul din Vietnam, premieri ai Suediei, regele Carl Gustaf etc.) Una din temele favorita pare a fi cea a raportului dintre existenţa şi non-existenţa socială. Iniţial outsderii perfecţi, Nombeko şi Holger 2 nu au identitate - prima e imigrantă fără hârtii, cel de-al doilea nu a fost declarat la naştere, trăind în umbra fratelui geamăn. Desigur, ca în poveşti, situaţia se va răsturna, cei de pe urmă vor fi cei dintâi şi vor avea parte de recunoaşterea deplină a calităţilor cu are i-a înzestrat natura.

... şi tot ca în poveştile (ne)hollywoodiene, va exista un happy end aproape perfect; personajele pozitive vor fi răsplătite, iar cele rele vor fi pedepsite, însă nu prea din cale-afară. Ce-a ieşit e o porcărioară pe alocuri amuzantă, scrisă cu vervă, ecranizabilă. Personajul Nombeko e plictisitor prin perfecţiune; ea nu e doar o matematiciană genială, ci şi o poliglotă neîntrecută. O convenție literară pe care o înghit cu greu e cea a personajului care, odată ce autorul ne-a anunțat că vorbește o limbă străină, o face ca un vorbitor nativ, cu o naturalețe care pune în umbră chiar și personaje pentru care limba în cauză e cea maternă. Unde mai pui că în cea de a doua lui jumătate caruselul evenimentelor din roman devine obositor şi cam încărcat de detalii. Două vorbe despre traducere, care e în genere acceptabilă, însă cu asperităţi care s-ar fi cerut corectate (pluralul de la „ism” este „isme”, nu „ismuri”, „Mossad” se poate folosi fără teamă la forma articulată hotărât, „Garcea” nu e idee prea fericită pentru a reda suedezul „snutjävel” etc.)

25 februarie 2018

☺☺ Antoaneta Ralian - Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei

0 comments

Schimbând ce trebuie schimbat, Antoaneta Ralian a fost un fel de Jul Giurgea al perioadei postbelice (asta dacă mai ştie cineva cine a fost respectivul domn, noroc că există motoare de căutare). În 2014, când a împlinit nouăzeci de ani, Humanitas a publicat, omagiind-o, volumul de faţă, botezat Amintirile unei nonagenare. Călătoriile mele, scriitorii mei. Nu e vorba neapărat de texte inedite, ci mai degrabă de punerea la un loc a unor mai vechi, apărute în majoritate în România Literară. Minimalizând, cu modestie, importanţa lor, autoarea ne spune din capul locului că ar fi vrut să le numească „Paraphernalia” (mărunţişuri, accesorii). În definitiv, e o bună strategie auctorială: eşti prevenit că nu trebuie să ai mari aşteptări, iar dacă ce citeşti îţi place, cu atât mai bine. Tot din punerea în ramă a operei ţine şi precizarea pe care ţine s-o facă memorialista cu privire la suspiciunile pe care le-ar putea trezi numeroasele călătorii pe care le-a făcut în străinătate împreună cu soţul ei, Marius Ralian, în perioada vechiului regim, o vreme în care puţină lume avea parte de călătorii peste hotare. De altfel, destule evocări de călătorie conţin „reziduuri” ce ţin de obţinerea unui paşaport sau de precaritatea materială extremă a turistului din România socialismului real.

Putem trece foarte repede peste însemnarea introductivă (datată 31 decembrie 1949), potrivită mai degrabă pentru notaţiile unei fete din clasa a şasea decât pentru Jurnalul unei femei măritate, ca să reproduc titlul dat se autoare. Spre cinstea ei, aceasta recunoaşte „stângăciile şi romanţiozităţile” pe care le comisese cu prilejul ţinerii jurnalului.

O primă secţiune (Întâmplări de peste mări şi ţări), consistentă ca număr de pagini, este consacrată locurilor vizitate. Găsim aici şi lucruri mai bune, şi lucruri mai proaste. Din prima categorie se cuvin pomenite relatările micilor „întâmplări haioase”, adesea scurte studii de moravuri realizate cu ceva umor (mătuşa ramolită şi tiranică din New York, aventurile erotice ale românilor aflaţi în schimb de experienţă în RDG) sau simple episoade insolite (vărul apărut providenţial la Tel Aviv, povestea cu taiorul pătat la Madrid) etc. Mai rău e cu impresiile de călătorie serioase, cu descrieri de o perfectă banalitate ale unor locuri şi peisaje celebre (Viena, Lugano, Secvenţe). Iată un scurt fragment din Marele Canion Arizona (sic!):

Marele Canion este, cred, exemplul cel mai spectaculos al forţei de eroziune, de destrucţie şi de construcţie a naturii – dacă vreţi, de supremaţie a naturii asupra omului. Este o falie, o prăpastie, lungă de peste 200 de kilometri şi lată, pe alocuri, între 4 şi 19 kilometri. De la o adâncime de 1000 de metri, se înalţă adevărate domuri şi catedrale şi cetăţi medievale din granit roşu sau smarald, sau din stânci colorate de numeroase alte minerale, sculptate, de-a lungul a milioane de ani, de vertiginosul, nervosul râu Colorado, al doilea ca lungime în Statele Unite, care şerpuieşte, mirific albastru, printre meterezele purpurii. Zidurile sculptate de apă au forme absolut incredibile, în care poţi ghici sau detecta tot ce-ţi visează imaginaţia, de la profiluri de giganţi la castelele de pe valea Loarei. Şi coloriturile sunt magnifice şi se schimbă după cum le atinge soarele. Cu totul altele la răsărit sau la asfinţit. Şanjante, ca prima mea rochie de seară din tafta vişinie cu „ape“.

Dintr-o extraordinară carieră de traducătoare, Antoaneta Ralian s-a ales şi cu privilegiul de a-i cunoaşte pe câţiva din cel mai renumiţi scriitori ai zilelor noastre, pe care de altfel i-a şi tradus. Experienţele sunt relatate în secţiunea Întâlniri cu scriitorii, care fructifică nu doar amintiri de la conferinţe şi simpozioane, ci şi rezultate din experienţe mai puţin formale. Sunt de citat întâlnirile cu Iris Murdoch (cu care compatrioata noastră a avut o relaţie apropiată) sau cu Kurt Vonnegut ori discuţiile cu Salman Rushdie, pentru a pomeni la repezeală trei nume mari. Pentru cititorul de la noi, sunt poate mai interesante întâlnirile cu Saul Bellow (Cum l-am cunoscut pe Saul Bellow), date fiind relaţiile nobelizatului american cu lumea românească. Nu dezvolt, se cunosc împrejurările scrierii romanului Iarna decanului sau caricaturile „româneşti” din Ravelstein (mai ales Grielescu, alter ego al lui Mircea Eliade). Cine vrea să afle mai mult, poate răsfoi şi cartea de faţă.

Sub titlul Derapaje sunt reunite mai multe texte care ţin de munca traducătorului. Şi aici lucrurile sunt inegale. De pildă, sunt foarte interesante paginile consacrate dificultăţilor de redare în română a pasajelor licenţioase din romanele lui Henry Miller. Straturi succesive de ipocrizie şi pudibonderie au făcut ca limba noastră literară să fie refractară la traducerea unor termeni care ţin de sexualitate. Mărturisirile traducătorului şi consemnarea luptei duse pentru realizarea unei versiuni care să fie în spiritul operei sunt, poate, cele mai reuşite pagini din volum. Mai puţin strălucite sunt paginile cu consideraţii generale despre munca traducătorului. Sunt notaţii corecte, însă lipsite de originalitate, iar preluarea lor în ediţia de faţă putea fi evitată. Amintirile... Antoanetei Ralian se citesc, totuşi, cu interes, iar prezenţa în carte a unor momente de platitudine poate fi, probabil, scuzată în fel şi chip.

Fact checking
Antoaneta Ralian ne povesteşte despre vizita pe care a făcut-o la Viena în anii 1960, ocazie cu care s-a întâlnit cu Ioan Holender (Holländer). Iată cum a început totul:

Şi într-o dimineaţă, când ne plimbam prin faţa elegantei clădiri neoclasice a Operei din Viena, soţul meu, înţepat în permanenţă de morbul ziaristic, şi-a adus aminte că directorul operei e un român, Ioan Holländer. I-a cerut o audienţă şi am fost primiţi imediat fără secretare care să ne spună că e în şedinţă sau că nu suntem programaţi.

Memoria îi joacă aici feste venerabilei doamne. Holländer, plecat din România la sfârşitul anilor 1950, a ajuns director la Opera din Viena abia în... 1992, aşa că nici vorbă de directorat cu aproape trei decenii mai devreme.

18 februarie 2018

Aurel Lecca - Tineri sondori

1 comments
Dacă admitem (instalându-ne fotoliul biologului) că proza literară pentru copii a cunoscut o evoluţie de la rigiditatea ideologică a începutului anilor 1950 la forma (aproape) liberă de constrângeri de după 1965,  romanul Tineri sondori de Aurel Lecca (Editura Tineretului, 1962) arată ca o specie de trecere. E, ca să mă menţin în temă, un fel de Latimeria chalumnae sau Archaeopteryx care asigură tranziţia de la cărţile cu sabotori, stahanoviști şi chiaburi şi cele în care reverenţa faţă de putere se manifestă mai mult accidental şi în forme exterioare. Cunoscut publicului tânăr de la noi din perioada 1950-1980 mai ales ca autor de lucrări de popularizare pe teme de geografie, călătorii, explorări, Aurel Lecca îşi încearcă cu acest roman puterile de creator de ficţiune. Cadrul, destul de obişnuit în epocă, este oferit de o exploatare petrolieră (Sălcioara), unde un grup de cinci absolvenţi de şcoală tehnică petrec o lună de practică înaintea lansării în meseria de sondor.

Cei cinci sunt patru băieţi (Sorin, Panait, Alexandru, Bucur) şi, detaliu de culoare, o fată (Irina) şi sunt cei mai buni absolvenţi ai şcolii, căci numai unei asemenea elite i se acordă onoarea de a lucra la o unitate precum cea de la Sălcioara, unde sonda se află în stadiu de explorare. Nu s-a găsit încă ţiţei, se tot forează, iar in aerul livresc se simte tensiunea incertitudinii. La mijloc nu sunt doar onoarea profesională a geologului care a pronosticat existenţa zăcământului, ci şi responsabilitatea angajaţilor (comunişti şi utemişti) de a nu irosi banii pe care statul îi investeşte în operaţiunile de foraj.



Romancierul trebuie de la bun început creditat pentru efortul de a crea eroilor săi personalităţi cu ceva profunzime, deşi strădania nu dă întotdeauna rezultate (de pildă, Bucur are îndoieli, ezitări, trăiri interioare mai bine reliefate decât la ceilalţi). Irina, băieţoasă şi în aparenţă dură, îşi are micile ei slăbiciuni femeieşti, care nu trec însă mai departe de folosirea (discretă) a unui parfum sau de existenţa în garderobă a unei rochii mai elegante. Relaţiile dintre sexe sunt perfect caste, importante sunt producţia, meseria, învăţătura, deşi nu lipsesc aluzii la slăbiciunile câte unuia din băieţi faţă de colega lui.

Scheletul epic al cărţii se construiește pe două axe. Mai întâi (în ordine narativă, dar şi axiologică) este plasată acţiunea de prospectare a zăcământului, creatoare de tensiune şi aşteptare, punctată de câteva incidente de producţie care îl angrenează şi pe tinerii practicanţi. Pe un loc imediat următor se plasează un alt fir narativ, unul de-a dreptul detectivistic. La exploatare sunt doi maiştri, un fel de good cop/bad cop (Crişan şi, respectiv, Negoiţă). Primul e pâinea lui Dumnezeu, desigur secretar de partid, dar cel de-al doilea e egoist şi zgârcit cu împărtăşirea tainelor meseriei, un adevărat reacţionar. Mai rău încă, Negoiţă pare angajat într-o acţiune de sabotaj, alături de un presupus biolog care bate munţii învecinaţi şi de administratorul întreprinderii (un anume Bengea - nume parcă făcut pentru un personaj negativ).

Urmând această diviziune binară a acţiunii, romanul are un punct culminant „despicat”: erupţia sondei (întâmplare mult amplificată, cu proporţii de eveniment geologic, în urma căreia se distinge Sorin) şi cursa nebunească prin pădure, în noaptea ploioasă, a lui Bucur, care îl urmăreşte pe profesorul de biologie pentru a demonstra intenţiile necurate ale complicelui său Negoiţă. Nimic neobişnuit, s-ar spune. Suntem la începutul anilor 1960, iar tuşele sunt încă destul de groase, e perfect plauzibil să întâlnim în carte asemenea accente. Lovitura de teatru vine – aşa cum e şi firesc – la sfârşit. Desigur că acţiunea de foraj se dovedeşte o mare reuşită, însă cât priveşte sabotajul, cititorul va rămâne dezamăgit. Maistrul Negoiţă e un simplu ins „tributar vechilor mentalități”, dar e departe de a fi sabotor; profesorul de biologie era chiar un profesor de biologie pasionat de drumeţii şi nu justifica, prin acţiunile sale, aventura în care se lansase Bucur. Bietul administrator e pe post de ţap ispăşitor pentru suspiciunile tinerilor, dar anvergura lui e mică, e un biet găinar care ciupise câte ceva din avutul obştesc. Partea de-a dreptul caraghioasă (asta presupunând că Aurel Lecca nu practică subversiunea literară) e că atât Sorin, cât şi Bucur sunt în final premiaţi, primind ca dar din partea „Ministerului” câte o excursie în Uniunea Sovietică.

Pentru că a venit vorba de marele vecin şi model de la Răsărit, trebuie spus că aluziile la elementul sovietic sunt încă destul de pronunţate în acest roman de final de epocă. În text există nu doar referiri la realizările ştiinţei sovietice, ci şi la eroii literaturii sovietice care ar fi trebuie să servească drept modele de urmat. Iată un fragment de stream of consciousness sui generis (gândurile îi aparţin lui Bucur, în timpul urmăririi eroice):

Ca să se încurajeze, se compara cu eroii de vârsta lui pe care îi ştia din literatură şi care făcuseră fapte cu adevărat eroice pentru patrie... „Pavel Korceaghin ar fi făcut la fel ca mine, ar fi luptat până la ultima picătură de sânge. Şi membrii Tinerei Gărzi ar fi procedat la fel. Sunt sigur. Trebuie să fiu la înălţime. Sunt utemist... Un utemist nu se lasă înfrânt niciodată”...



Demascarea (eşuată în tragicomic) a presupusului sabotaj, prezenţa în carte a unor discrete aluzii la cultura occidentală (modelul lui Alexandru, pasionat cântăreţ la trompetă, este americanul Louis Armstrong), ba chiar şi existenţa unor scene de-a dreptul insolite (priveghiul mortului la un sat din regiune) sunt numai câteva din argumentele ce se pot aduce în sprijinul tezei că Tineri sondori ar fi un adevărat roman de tranziţie. Nu există desigur nicio abatere de la nervura principală a ideologiei dominante, secretarul de partid e sacrosanct, muncitorii au întotdeauna dreptate, „înainte” era exploatare, „acum” e bine, personajele poartă multe dialoguri nefireşti etc. Ceva, ceva s-a schimbat parcă. Detaliu amuzant, cu care închei o postare care s-a lungit nepermis de mult: două personaje au acelaşi nume (Sava) - dirigintele tinerilor sondori şi geologul de la sondă.

Coperta volumului a fost realizată de Radu Viorel, iar cele câteva ilustraţii, de Adriana Mihăilescu.

Fact checking

Ar fi nedrept să nu spunem că lui Aurel Lecca nu-i reuşesc câteva pagini de ştiinţă popularizată. E vorba de evocările unor episoade din trecutul geologic al zonei în care se petrece acţiunea şi pe care tinerii din epocă trebuie să le fi găsit interesante. De asemenea, lectura cărţii ne permite (dacă avem răbdare) să aflăm câte ceva despre tehnologia forajului. Pentru amatorii de etimologie, două geme. O bună parte din energia sondorilor se consumă în jurul aşa-numitului „granic”, un dispozitiv misterios a cărui manevrare presupune, pare-se, răspundere şi măiestrie. E vorba de pronunţia stricată a germanului Kranich, care înseamnă macara.  Mai e apoi aşa-numitul geamblac, o componentă a sondei de foraj. Cuvântul provine de la numele unui anume James Black, care ar fi inventat drăcovenia cu pricina.


28 ianuarie 2018

☺☺☺☺ Robert Levy - Gloria şi decăderea Anei Pauker

2 comments
Nu încape îndoială că însăşi îndrăzneala de a aborda un subiect controversat precum viaţa, personalitatea şi activitatea Anei Pauker e un merit; a-l trata cu minuţie, echilibru şi atenţie la amănunte e încă şi mai lăudabil. Cazul în speţă e cel al lucrării lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker (ediţia a doua, Polirom 2016). Travaliul depus de istoricul american e imens şi se desfăşoară pe două fronturi implicite. E vorba, mai întâi, de consemnarea necesară a detaliului biografic dintr-o multitudine de surse, foarte adesea declaraţii ale contemporanilor, ce transformă textul într-o polifonie complicată, cu numeroase note de subsol. În al doilea rând, autorul, decis parcă să nu lase nicio pietricică la locul ei, se luptă cu stereotipurile şi credinţele comune care o înconjoară până azi pe cea care a fost numită, la vremea apogeului de la finalul anilor 1940, „cea mai puternică femeie din lume”. Revista Time i-a pus imaginea pe copertă şi nu pentru puţin lucru: politiciana era prima femeie care ocupa poziţia de ministru de Externe; la noi, era pur şi simplu prima femeie ministru.

Un prim subiect spinos pe care îl dezbate autorul este cel al legăturii – organice, s-ar grăbi unii să susţină – dintre evreitate şi comunism. E vorba de acel stereotip al „iudeo-bolşevismului” pe care mulţi îl propagă fără multă gândire. În Introducerea la volum, Robert Levy prezintă un mini-dosar al subiectului în cauză şi demontează convingător idei de-a gata. Mult mai complexă e chestiunea atitudinii Anei Pauker faţă de propria sa apartenenţă la comunitatea şi spiritualitatea evreiască. Fiică a lui Herş Kaufman Rabinsohn din Codăeşti-Vaslui, personaj profund implicat în existenţa şi riturile etniei sale, ea are o existenţă cu o traiectorie complicată, care o îndepărtează în aparenţă de valorile iudaice ale familiei. Nu lipsesc contradicţiile, iar evoluţiei centrifug-laicizante datorate impactului cu ideologia marxistă i se contrapun destule episoade centripete, de reafirmare a adeziunii la evreitate. În sensul acesta sunt citate întâmplări din anii 1940, o întreagă anecdotică până la un punct.

Un dosar voluminos îl reprezintă activitatea de agent Comintern a Anei Pauker. Comunistă cu îndelungat stagiu în ilegalitate în România şi condamnată de altfel la ani substanţiali de detenţie, ea urmează cursurile şcolii Cominternului de la Moscova în cei mai siniştri ani ai regimului stalinist, fiind martoră a sângeroaselor epurări în masă care decimează rândurile „internaţionaliştilor”. Terorii îi va cădea victimă în cele din urmă însuşi Marcel Pauker, soţul eroinei noastre, iar legenda spune că acesta ar fi fost denunțat chiar de Ana. Miturile sunt uşor de fabricat dacă ai la îndemână materialul potrivit: Levy citează un pasaj din principesa Ileana, în care aceasta scrie, textual, „Îmi puteam imagina, doar privind-o, cum îşi denunţase soţul, care, drept urmare, a fost împuşcat”. Greşit, demonstrează autorul, căci în momentul presupusului „denunţ” Ana Pauker ispăşea în România o condamnare la zece ani de închisoare: în plus, cu tot fanatismul, care o făcea incapabilă să vadă crimele partidului, reacţiile ei la ştirile despre Marcel par să o exonereze total.

Cea mai complexă secţiune a monografiei (cea mai interesantă, aş zice eu) este cea consacrată decăderii Anei Pauker („Epurarea”). Faptele sunt în mare cunoscute de public: acuzată de „deviere de dreapta”, demnitarul comunist este dezbrăcat în 1952 de toate puterile care îi rămăseseră, pusă sub arest la domiciliu şi interogată intens (se pare că numai moartea lui Stalin, în martie 1953, a salvat-o de un tratament mult mai sever şi chiar de o condamnare la moarte). Culmea e, arată Robert Levy, că acest deviaţionism de dreapta nu a fost o simplă lozincă aruncată de foştii tovarăşi de luptă pentru a-şi discredita public colega, ci o expresie cu acoperire faptică. O serie de poziţii ale Anei Pauker îndreptăţesc aceasta caracterizare. E vorba de opoziţia ei faţă de excesele colectivizării şi ale reformei monetare, atitudinea faţă de mult-huliţii chiaburi sau chiar faţă de unii „foşti” din regimul zis burghezo-moşieresc. Nu în ultimul rând, ar fi contribuit la mazilire relaţiile cu conaţionalii evrei şi îngăduinţa manifestată faţă de fenomenul emigrării masive în Israel, căruia comuniştii români i se împotriveau.

Căderea Anei Pauker a fost până la urmă rezultatul unui complicat cadril al puterii în care Gh. Gheorghiu-Dej a ştiut să acţioneze răbdător şi tenace, scoţându-şi pe rând din joc adversarii (începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care are parte de o secţiune substanţială în volum, şi sfârşind cu grupul Vasile Luca - Teohari Georgescu - Ana Pauker). Este poate mesajul subliminal pe care îl transmite coperta cărţii, înfăţişând o fotografie în care apare Gheorghiu-Dej și care  ocupă mai mult spaţiu decât protagonista volumului. Nu trebuie neglijată nici contribuţia externă. Deşi Ana Pauker a fost o stalinistă devotată (există destule bancuri pe tema asta), conducătorul sovietic, purtat poate şi de valul antisemit pe culmea căruia a traversat ultimul an de viaţă a mizat până la urmă pe Dej şi i-a dat firmanul de conducător al României. Şi cum într-o teacă nu încap mai multe săbii, mazilita Pauker şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în semi-anonimat, chinuită de un cancer care avea s-o învingă. Pentru amatorii de istorie recentă şi în special pentru cititorii cărora nu le place să mestece la nesfârşit clişee, Gloria şi decăderea Anei Pauker reprezintă o bornă kilometrică importantă.

13 septembrie 2017

☺☺ Lucian Dan Teodorovici - Cel care cheamă câinii

0 comments
Cel care cheamă câinii, cea mai recentă producţie a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2017) ne oferă, pe parcursul patru pagini, două începuturi. Mai întâi „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (urmează un text scurt şi dens, cu tente expresioniste), apoi adevăratul început „Peste patru zile, pe 28 septembrie, aveam să fac prima şedinţă de chimioterapie”. Cititorul, specie simţitoare, va recunoaşte că a doua variantă e, totuşi, mai tare, şi pe ea va continua s-o dezvolte autorul în cartea de faţă. Vom afla în curând că volumul se vrea (chiar este?) relatarea trăirilor şi peripeţiilor adesea sinistre care însoţesc diagnosticul de cancer limfatic care i s-a pus, din păcate, nu unui erou narator, ci însuşi prozatorului. Acesta nu se ascunde în spatele vreunei măşti sofisticate, ci propune sinceritatea pe post de strategie dominantă. Vom avea, aşadar, un jurnal de pacient care relatează episoade din toamna şi iarna anului trecut. Scriitorul tot scriitor, n-ai ce-i face: „Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii sunt aşa, poate că doar eu sunt şi, pentru propria-mi linişte, generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranţă mă simt aşa. De asta, în condiţii normale, n-aş fi apreciat prea mult mesajul: Writing is the only way of life”. Aşadar, orice ai face, momentele în care e vorba despre scris şi clipele de literaturitate propriu-zisă nu au cum să lipsească.

Care va să zică, miza e mare, iar Lucian Dan Teodorovici se străduieşte să o onoreze. El dezvăluie planul după care a alcătuită cartea, care va fi un fel de jurnal al călătoriilor la Cluj pentru chimioterapie, în interiorul acestuia urmând să se regăsească relatări (uşor romanţate) ale unor episoade trăite în realitate. Şirul format din aceste elemente are ca punct de convergenţă momentul aflării rezultatului tomografiei cu emisie de pozitroni, celebrul PET, cu valoare de sentinţă de viaţă sau de moarte.

Ca să încep cu ce e cu adevărat bun în Cel care cheamă câinii, trebuie să spun din capul locului că partea cea mai reuşită, graţie prospeţimii şi autoironiei de calitate, e cea cu povestirile pacientului. Materia lor se extrage cel mai adesea din inumanul nu lipsit de pitoresc al sistemului medical autohton, fie că e vorba de lipsa de umanitate a renumitului chirurg ieşean cu care începe totul, fie de cruzimea otorinolargingologului care operează fără anestezie adecvată:

Adică, după ce se cocoţa practic pe mine şi, cu dalta amintită, pe care aveam impresia că o introducea cumva prin nas pe sub pielea obrazului, începea să apese din răsputeri asupra osului, i se întâmpla să aibă ghinion: din când în când, metalul aluneca pe os. Ceea ce-l făcea să exclame cam aşa: „Futu-i gura mă-sii de treabă, ce os al dracului ai!“. Sau cam aşa: „În pizda mă-sii, numai eu am norocul să dau peste pacienţi dintr-ăştia!“. Sau, după vreo oră de chin al său, cam aşa: „Să-mi trag palme dacă nu-mi vine să renunţ, că n-am ce-ţi face!“.

Unele nuclee epice sunt memorabile. Ar trebui reţinute cel puţin două, cel cu pacientul cu laringectomie care, neputând vorbi, ţinea adevărate caiete de conversaţie (nu vă temeţi, nu dezvălui finalul) sau cel cu cuplul de martori ai lui Iehova din rezerva în care este internat naratorul. Proza lui Teodorovici atinge aici o cotă înaltă, textul are nerv, tensiune, poantă, în fine, mai toate ingredientele reuşitei.


Mai prost stă cartea atunci când vine vorba de matricea care înglobează povestirile. Aici autorul intra în scenă fără grimă sau perucă şi-şi expune liber opiniile despre câte-n lună şi-n stele. Nu suntem scutiţi nici măcar de părerile lui despre politica (iner)naţională, cuminţi şi banale de altfel, sau de înfăţişarea unor aspecte ale mecanismului creaţiei literare. Sunt pagini care i-ar face pe mulţi să caşte sănătos, cuprinşi de plictiseală, după cum va fi căscat, somnoroasă, şi muza inspiraţiei artistului. Asemenea pagini ar fi fost mai la ele acasă în folderul cu eşecuri literare pe care acesta ne mărturiseşte că îl are în calculator. Aşadar, impresii de lectură amestecate. Nu ne rămâne decât să-i urăm sănătate scriitorului şi să sperăm că viitoarele lui producţii se vor ridica la înălţimea celor câteva reuşite din Cel care cheamă câinii.

24 august 2017

Ce căuta negrul în Germania?

0 comments
Oricât de curios ar apărea acest lucru în ochii noştri, Germania Republicii de la Weimar şi, mai târziu, Germania nazistă, atrag vizitatori străini de tot felul, în ciuda experienţelor nu întotdeauna plăcute. Naivi sau curioşi, îndrăgostiţi de natura şi cultura germană, aceştia bat Reichul în lung şi în lat. Experienţele unora din ei sunt sintetizate de Julia Boyd în Travellers in the Third Reich: The Rise of Fascism Through the Eyes of Everyday People, apărută anul acesta la Elliott and Thompson Limited. 

Unul din vizitatori face parte dintr-o categorie pe care ţi-ai imagina-o cu greu (re)vizitând Germania nazistă. Este longevivul profesor universitar W. E. B. Du Bois (1868-1963), cu doctorat la Berlin în anii 1890, de altfel primul negru cu acest titlu academic al acestei universităţi prusace. Omul era germanofil şi pace, deşi era conştient de alunecarea ţării spre un rasism periculos şi în cele din urmă criminal. Mai mult, era meloman, iar Mecca wagnerianismului îl atrăgea irezistibil. Du Bois era în aceeaşi timp şi un militant viguros pentru drepturile populaţiei de culoare. Ce a ieşit de aici ne spune autoarea cărţii:

Dintre toate motivele pentru care Du Bois dorea cu atâta pasiune să revină în Germania, niciunul nu însemna atât de mult pentru el ca dragostea pentru operă, în mod special pentru Wagner. Scriind de la Bayreuth în timpul Festivalului din 1936, el îşi mărturisea pasiunea cititorilor ziarului Pittsburgh Courier într-un articol cu titlul neaşteptat „Opera şi problema negrilor”. Conştient de faptul că admiraţia lui pentru un compozitor binecunoscut pentru opiniile lui rasiste ar putea să-i contrarieze pe unii, el începu prin a scrie „văd un anume tip de negru american nechibzuit spunându­-şi «Ce au a face Bayreuthul şi opera cu muncitorii agricoli negri înfometaţi din Arkansas sau cu absolvenţii de colegiu negri care îşi caută de lucru la New York?»” Răspunsul, sugera el, se găsea în propriile lupte ale lui Wagner, atât de asemănătoare cu ale unui negru. Şi Wagner trebuise să lupte ca să facă şcoală, fusese şomer şi îndatorat. Şi el cunoscuse exilul şi fusese dispreţuit în propria lui ţară. „Dramele muzicale ale lui Wagner”, argumenta Du Bois, „istorisesc viaţa omului aşa cum a trăit-o el şi nu există fiinţă omenească, alb sau negru, care să-şi poată permite să n-o cunoască dacă vrea să cunoască viaţa.”

Iată, aşadar, o citire a lui Wagner din perspectiva idealurilor sale de tinereţe, de când luptase la paş’opt. Pentru mai multe informaţii interesante merită să citim toată cartea.

În imagine, W. E. B. Du Bois (sursa aici). Traducerea textului englez din postare îmi aparţine.