27 septembrie 2014

Sorin Nicolescu - Cetăţile luminii

0 comments
Sub titlul metaforic Cetăţile luminii Editura Tineretului publică în 1962 nu un volum de beletristică pentru copii, ci o carte de ştiinţă şi tehnică popularizată pe înţelesul celor mici. De altfel pe pagina de gardă autorul figurează cu numele precedat de titlul academic (ing. Sorin Nicolescu). Lucrarea apare în colecţia Să ştim, din care fac parte şi alte lucrări educative cu conţinut ficţional mai mult sau mai puţin pronunţat, cele mai cunoscute fiind poate cele din ciclul Tică şi Rică de Leonid Petrescu. Nu avem personaje sau acţiune propriu-zise, ci o expunere simplă şi destul de naivă a fenomenelor care stau la baza generării curentului electric:

Învăţaţii au descoperit că în interiorul metalelor există o sumedenie de locuri goale, pe care noi nu le putem vedea cu ochii liberi. Ca să înţelegeţi mai bine, vom lua o pâine rotundă. Tăiem pâinea în două şi o punem pe masă. Dacă ne dăm înapoi patru sau cinci paşi şi ne uităm la miezul ei, ni se va părea neted, fără nicio scobitură. Dar dacă ne apropiem şi-l privim din nou, vom vedea imediat mii de găurele şi chiar canale întregi care o străbat. Aşa e şi cu bucata de metal despre care v-am pomenit.



Drept e că analogia ar fi fost poate mai bună dacă în locul pâinii rotunde s-ar fi ales o baghetă, de o formă oarecum mai apropiată de a unui conductor electric. Oricum, odată ce cititorii s-au lămurit cum e cu electronii şi cu circulaţia lor prin metal, ei primesc explicaţii simple privind câmpul magnetic, după care sunt învăţaţi să-şi construiască singuri un motoraş electric. Teoria ca teoria, dar practica trebuie să ţină pasul cu ea. De la nivelul microfenomenelor autorul trece la aplicaţii pe scară mare, mai întâi clasice (termocentrale şi hidrocentrale), apoi de avangardă (atomice, solare, eoliene, marine, geotermale etc.). Nu sunt uitate utilizările curentului electric în viaţa de zi cu zi, neuitându-se produsele derivate („Vedeţi voi, dragi cititori, cât de mult e folosit [sic] aburul şi apa caldă de la centralele de termoficare. Fără să mai faci foc nicăieri, ai toată ziua apă caldă şi căldură. Căldura aburului din centrală nu se mai pierde, ci face o treabă bună.”)


Sigur că nu putea fi uitată componenta propagandistică. Autorul alocă spaţiu suficient pentru a enumera „cetăţile luminii” construite primii cincisprezece ani de comunism. Suntem totuşi în 1962, aşa că trebuie pomenite, ritualic, realizările economiei sovietice („Dar ţara cu cele mai mari hidrocentrale din lume este Uniunea Sovietică. Centralele de acolo sunt adevăraţi uriaşi şi produc multă energie electrică.” Nu sunt uitate centralele atomice („De pe acum în Uniunea Sovietică se construiesc mai multe centrale atomoelectrice de puteri mari.”)


Cât despre viitor... el e luminos şi prevestit cu optimism, chiar dacă noi, cei care trăim în secolul XXI, am avea motive să fim mai prudenţi:

Fiindcă e vorba de transport, să vedem şi cu ce ne transportăm prin aer în anul 2000. Şi aici întâlnim ceva curios. Avioane fără zgomot, dar cu viteză foarte mare! Nu cumva sunt planoare? Nu, nu! Sunt chiar avioane. Decolează singure, zboară foarte repede, aterizează unde vor... sunt foarte mari! Totuşi cum fac de zboară? Ce energie le pune în mişcare?


Urmează o teorie a energiei de radiofrecvenţă pe care n-o mai redau, căci am trecut binişor de 2000 şi nici vorbă de asemenea maşinării pe cer. În 1962 însă oamenii erau pesemne mai optimişti (sau aşa li se cerea să se comporte). Trebuie să fi fost o lume veselă: „Introducând un ştecher în priză facem să cânte aparatul de radio şi îi vedem pe Daniela şi Aşchiuţă la televizor”, ne spune inginerul Sorin Nicolescu referindu-se la un show pentru copii de mare popularitate la vremea aceea.


Volumul este frumos ilustrat de Burschi Gruder, ale cărui desene pot fi întâlnite şi în alte numere ale colecţiei Să ştim.










20 septembrie 2014

Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată

0 comments
Natură înzestrată cu o senzualitate precoce, adolescenta Maria („Marioara”) Banuş are parte de obişnuitele interacţiuni erotice cu tinerii anilor interbelici. În recent apărutele Însemnări…, ea scrie despre întâlnirea cu un student german cu ocazia revelionului 1931. În ciuda evidentului curent al tentaţiei, comunicarea dintre cei doi e imposibilă, iar lipsa de familiaritate cu muzica lui Wagner se dovedeşte şi ea un obstacol:

În noaptea de revelion, petrecere la Dida. Am dansat mult, a fost şampanie, vin, muzică de dans, numai băieţi şi fete tinere, lumini mici roşii, improvizate ad-hoc. Când se dansa tangou, ardeau numai ele.

Mi-a plăcut. Mi-e scârbă de mine. Dansam cu nări largi şi gânduri urâte. Am făcut cunoştinţă cu un student neamţ, din München, venit pentru câteva zile în România. Era drăguţ, avea ochi luminoşi, păr vâlvoi şi buze naive, de sărutat. Mi-a spus că studiază ingineria, e în semestrul III, face mult sport şi îi place muzica lui Wagner, un om care a vrut mult şi frumos – „ein Mensch welcher viel und schön geträumt hat”.

Am tăcut. Nu cunosc muzica lui Wagner.

Am dansat mai mult vals. Ameţeam. Nu mai ştiam, nu mai vedeam nimic. Îl simţeam numai pe el strâns lipit de mine şi muşchii pulpelor noastre care zvâcneau neîncetat. Cum îl cheamă? Ernst Walthl. Pe mine mă cheamă Marioara. Marioara, nu Moriora. Da, e un nume românesc, e greu de pronunţat. Marioara e Marichen.

Am stat puţin de vorbă. Iar am dansat. M-a îmbrăţişat deodată cu braţe tari şi tremurătoare. M-am zăpăcit. M-am îngrozit. I-am spus că sunt obosită. Să şedem puţin. Nu-i aşa că nu se supără? – Nu! Mă mângâie pe mână.

12 noaptea. Se face întuneric. Ne ţinem de mână şi tăcem.

În odaie se aud râsete. Câţiva se sărută. Îi tremură mâna. Mi se pare că şi eu tremur puţin.

Asta a fost tot. Mi-a cerut adresa şi mi-a promis c-o să-mi scrie. Seara, înainte de adorm, mă gândesc la el. Adorm mai greu decât altă dată şi nici de citit nu pot.

Sunt sigură că o să-mi scrie câteva rânduri banale şi prostuţe. Am să-l urăsc. Dacă nu-mi scrie? Ar fi bine. Se uită aproape tot. Dar nu chiar tot. Cândva, o amintire dulce şi tristă dintre anii fumurii: 17 ani, anul nou, dans, doi ochi frumoşi, aproape o sărutare.

A trecut o săptămână, nu mi-a scris.

Mi-a scris. Nu-l urăsc. Am să-i răspund.

E un băiat şters şi simpatic. O să fie un bun tată de familie. N-o să se omoare din dragoste, nici altcineva pentru el.

Peste câţiva ani, în 1938, poeta îşi mai completează lipsurile muzicale. Merge la operă la Tristan şi Isolda, ocazie cu care notează îngăduitoare: „Pietricică în gură: Tristan şi Isolda. Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată.” Imaginea redă o schiță de Aleksandr Șervasidze pentru producția cu Tristan und Isolde de la teatrul Mariinski (1909), în regia lui Meyerhold, victima de mai târziu a lui Stalin (din Rosamund Bartlett, Wagner and Russia).

Despre cartea Mariei Banuș am scris nu demult aici. Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.

13 septembrie 2014

☺☺ Gabriel H. Decuble - Tu n-ai trăit nimic

3 comments
Dacă ar fi scris în vremurile noastre, Camil Petrescu ne-ar fi oferit poate, în locul prăfuitelor „dosare de existenţă”, nişte e-mailuri schimbate între Doamna T şi aspiranţii la farmecele ei, iar Emilia şi-ar fi oferit serviciile pe un site de profil. Anii ‘30 ai secolului trecut nu sunt însă al doilea deceniu al secolului XXI. La fel de adevărat e şi că Gabriel H. Decuble, autorul romanului Tu n-ai trăit nimic (Cartea Românească, 2014) nu e aceeaşi persoană cu cel care a scris Patul lui Procust. Aşa stând lucrurile – şi oprindu-ne aici cu comparaţiile mai mult sau mai puţin forţate – nu ai cum să nu constaţi că scriitorul contemporan a depus un travaliu deosebit de intens pentru crearea senzaţiei de autenticitate. Romancierul e la ani-lumină de omniscientismul clasicilor de secol XIX, ba chiar se răsfaţă introducându-se în discurs pe post de personaj episodic evocat, bineînţeles, de altcineva.

Suntem aşadar în România zilelor noastre, iar ceea ce ni se pune dinainte este, totuşi, un dosar, însă unul de procuratură. Firesc, am zice, ba chiar naratorul, procuror detaşat de la controversatul DNA ne spune, în Epilog, că „România va deveni în curând o republică a procurorilor, după modelul Italiei anilor ’90.)” Imagine sinistră, dar şi mai sinistru e, în esenţă, conţinutul dosarului, în care i se aduc tot felul de acuzaţii grave unui tânăr (Emil Blaj), învinuit de trafic de droguri, şantaj şi alte grozăvii. Ar fi de fapt o înscenare judiciară, un mecanism brutal şi opresiv căruia îi cade victimă băiatul, care sfârşeşte prin a se sinucide.

Povestea, nu foarte complicată, se desfăşoară pe un fundal negru pe care îl prevesteşte de la bun început coperta. Emil e în ultima clasă de liceu şi e departe de a fi un adolescent rău, chiar dacă e cam de capul lui, fiind orfan de tată şi cu mama plecată la muncă în Spania. Protagonistul poveştii are ambiţii literare şi scrie proză. Se îndrăgosteşte de Selena, elevă la Lazăr, începe o metamorfoză emo care nu-i aduce mare lucru, în afară de nişte picioare murdare de negru de pe nişte jeans de proastă calitate. Grosul textului e format din corespondenţa electronică dintre Emil şi George, prieten din copilărie plecat cu familia (tot) în Spania. Tot de la dosar şi asta. Sunt pagini de confesiune la care cel plecat răspunde greu şi puţin, nu total lipsite de farmec şi abilitate lexicală, însă prea puţin convingătoare din punct de vedere literar. Apoi, pagini peste pagini de postări de pe blogul lui Emil (cu comentariile respective, adesea savuroase şi cu aspect de verosimilitate). Cel cu picioarele pe pământ e până la urmă „spaniolul” George, care scrie într-un mesaj următoarele rânduri:

Vezi tu, asta este problema majorităţii blogerilor: se plâng că nu le sunt accesate paginile, cad în depresie pe chestia asta, dar dacă ei bagă numai minciuni din astea sau dau copy-paste la greu, atunci de ce să fie citiţi? Din păcate, situaţia nu e cu mult diferită la tine, frate. Ia măsuri, te rog, dacă vrei să te citesc, atunci scrie chestii valabile! (totuşi, ţi-am lăsat un comment acolo, de încurajare, ca să vezi că-ţi sunt prieten adevărat.)

Numai blogger să nu fii, întrebaţi-mă pe mine. Până la urmă mai există, înţeleg din dedicaţia romanului şi din aluzii făcute pe parcurs, o miză evocatoare, alături de cea etică/estetică propriu-zisă. Pentru cititor, rezultatele sunt în cel mai bun caz amestecate. Tu n-ai trăit nimic e o lectură cu care unii îşi vor pierde, poate, o după-amiază, dar care rămâne una din multele cărţi care apar azi la noi şi cam atât.


Ideea de a citi cartea mi-a fost dată pe Facebook de colegul nostru Jovi, căruia îi mulţumesc pe această cale.