Fire independentă şi mânată de curiozitate, Ionică (Nodul Pământului) va părăsi jităria din Bozieni şi îl va lăsa singur pe Moş Costache, pornind într-o adevărată călătorie iniţiatică prin pădure. Va fi călăuzit de veveriţa Ochi Rotunzi, care îl va duce până în adâncurile codrului, la pădurarul Iordache, şi va face cunoştinţă cu animalele sălbatice. În acest timp, în lumea pe care o lăsase în urmă aveau loc mari schimbări, al căror ecou ajunge şi în sălbăticia în care trăia pădurarul. Soseşte momentul acţiunii, retragerea din lume nu mai este posibilă:
Pădurarul sări de pe buturugă:
─ Nu mai aştept nicio clipă, Ionică. Să plecăm cât mai repede spre casă.
─ Spuneai că războiul a trecut. Să fie adevărat?
─ A trecut unul şi începe altul; începem războiul cu cei care ne-au jecmănit. Se vor împlini prefaceri măreţe. Eu am citit cărţi din Uniunea Sovietică ─ adică de la ruşi ─ ştii tu...
─ Ştiu, şi ce spune în cărţi?
─ Arată prefacerile de la ei, şi cum e acolo, aşa vom face şi noi, că e bine pentru norod.
Găsim în acest dialog, expusă într-o formă condensată, anticiparea unei întregi epoci. Revenit împreună cu Iordache la Bozieni, Ionică asistă la primele transformări revoluţionare („[z]ilele astea luăm pământul ciocoiului pe seama noastră” spune un personaj), ba chiar şi la recuperarea spectaculoasă a lui Moş Costache, care îşi revine din starea de animalitate în care zăcuse. Copiii încep să scrie cartea pe care şi-o doreau; autoarea pare să ne spună că acesta e răspunsul lor la acţiunea adulţilor care scriu o nouă istorie.
Volumul Elenei Mătasă se bucură de numeroase menţionări în presa vremii, lucru firesc, dacă ţinem seamă de faptul că avem de a face cu unul din primele romane pentru copii apărute după proclamarea republicii. În numărul 20 din 20 octombrie 1949, revista Pionierul publică un rezumat al cărţii care evidenţiază prezenţa unor personaje precum învăţătorul chiabur care îi persecută pe elevii săraci sau, într-un registru mai neutru, peripeţiile lui Ionică în mijlocul naturii.
Pe plan teoretic, romanul serveşte drept pretext al unui material apărut la rubrica De la Societatea Scriitorilor din RPR din Flacăra nr. 9 (61) din 5 martie 1949, intitulat Literatura pentru copii şi realitatea. Articolul porneşte de la întrebarea dacă „literatura pentru copii poate face excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”. Apreciind „claritatea stilului autoarei, care posedă o frumoasă şi bogată limbă românească cu expresii populare colorate şi vii”, autorul îi reproşează prozatoarei că romanul nu este „închegat” şi „conţine o succesiune de elemente dezlegate de realitate, ceea ce face ca unitatea şi valabilitatea temei să sufere”. Este vorba probabil de întâlnirile protagonistului cu animalele pădurii, cu care pare să aibă un limbaj comun. Concluzia criticii destul de severe aduse cărţii este, previzibil, că literatura pentru copii „nu face nicio excepţie de la legile generale ale literaturii realiste”, ea „nu poate fi privită cu uşurinţă” şi „[n]u trebuie bagatelizată importanţa ei, socotind-o un gen «minor»”. Aceste reproşuri sunt destul de aspre, mai ales dacă ţinem seama de ultima treime a textului, intens ideologizată, ca şi cum Elena Mătasă ar fi dorit să compenseze devierile de la linia realistă prilejuite de călătoria prin pădure a lui Ionică.
Sub semnătura M.R., Scânteia tineretului nr. 231 din 6 ianuarie 1950 marchează şi ea, la rubrica Cărţi pentru copii, apariţia Nodului Pământului. Subliniind calităţile operei, recenzentul scrie că „«Nodul Pământului» este o bună carte pentru copil, îmbinând fantasticul cu cunoştinţa [sic] ştiinţifică a vieţii. Fantasticul nu duce aci la ruptura dintre vis şi viaţă, Elena Mătase [sic] înzestrează animalele cu graiul omenesc, nu de dragul fantasticului, ci pentru că în felul acesta serveşte principalului scop pe care şi-l propune cartea, acela de a-i instrui pe tinerii cititori”.
În fine, Nodul Pământului este menţionat în două importante articole de sinteză despre literatura pentru copii apărute în presa culturală a vremii. Primul dintre acestea, semnat de Egon Weigl (Pe drumul unei noi literaturi pentru copii – Literatura pentru copii, factor de seamă în educaţia comunistă, Contemporanul nr. 185 din 21 aprilie 1950), laudă cartea pentru accesibilitatea ei, punând-o alături de scrieri ale lui A. Toma (poezioarele puse pe muzică din Sună ghiocel, sună clopoţel), Al. Şahighian (Rici-Rici) sau Al. C. (Corodar) Constantinescu (Cei trei voinici). E vorba de cărţi foarte diferite ca tematică şi public-ţintă (categorii diferite de vârstă), aşa că menţionarea pare complezentă. Al doilea articol general (Geo Şerban - Din problemele mari ale literaturii pentru cei mici, Flacăra nr. 11 (115) din 18 martie 1950) face o referire ceva mai amplă la romanul despre care discutăm. Geo Şerban face o caracterizare a eroului principal al cărţii, pe care îl vede ca pe un copil „vioi şi plin de curiozitatea de a cunoaşte”. Până aici, nimic deosebit, atâta că băiatul este numit Iliuţă în loc de Ionică. Autoarea este apreciată pentru a fi ştiut „să trezească curiozitatea cititorilor spre cercetarea naturii, să le dezvolte dragostea de a învăţa”. Nimic despre mesajul propagandistic pregnant şi, dacă adăugăm la asta eroarea de nume, avem dovada faptului că publicistul făcuse o lectură mai degrabă superficială.
