Salut voios!

Îmi face mare plăcere să anunţ apropiata apariţie a unei cărţi la care am lucrat nu atât mult, cât intens şi din greu. Îi spune Salut voios! O istorie a literaturii române pentru copii şi tineret din perioada stalinistă (1948-1953).

Cartea e disponibilă în majoritatea librăriilor, cel mai mic preț fiind cel de pe site-ul Editurii Vremea. Sper să fie citită de cât mai multă lume.

Ana Tudoraș - Circul din pădure

Prin placheta Circul din pădure apărută în 1952, Ana Tudoraş se adresează copiilor de vârstă preşcolară. Este o poveste versificată menită să-i facă pe destinatari să preţuiască valori morale precum solidaritatea şi întrajutorarea. Viaţa veselă şi armonioasă a vieţuitoarelor pădurii e tulburată de vestea că veveriţa „cea roşcată” a căzut bolnavă, strănută, tuşeşte şi are febră. Animalele se mobilizează exemplar, e chemat medicul (iepurele Ţuşt) şi pacienta îşi începe tratamentul, vegheată cu atenţie de toţi ceilalţi. Observând că bolnava e abătută, la sugestia unui licurici, sălbăticiunile decid să monteze un spectacol pentru a o amuza şi a-i ridica moralul. Se declanşează un spectacol pe cinste, cu dansuri, figuri şi giumbuşlucuri, în care fiecare îşi etalează înzestrările artistice. Sunt versuri foarte simple, fără rafinamente lexicale sau prozodice:

 

              Uite, căprioara zboară

              Şi prin cerc, ca o săgeată.

              A trecut, de vânt purtată.

              Iar acum, în cerc se prinde

              Şi picioarele-şi întinde:

              Cercul merge ca o roată,

              Ocolind pădurea toată.

       

Relatarea îi familiarizează pe copii cu înfăţişarea şi caracteristicile locuitorilor pădurii (Aricescu Ciufulici, iepurii Buş şi Ţuşt, Moş Martin ursul, felurite insecte şi păsări), fără un mesaj politic subiacent, fiind apreciată de Ion Manole în articolul său sintetic despre literatura pentru preşcolari (Cele dintâi cărţi pentru copii, în Viaţa românească nr. 6 din 1953). 

Ilustraţiile sunt realizate de Maria Constantin.

Moşii (Tablă de materii)

Literatura periodicelor pentru copii din perioada interbelică, cu extindere până prin 1948-1949, e plină de „moşi”. Mă refer aici la pseudonimele cu care sunt semnate bucăţile literare (o submulţime a imensei mulţimi a pseudonimelor generale care apar în aceste publicaţii şi pentru care nu vom afla probabil niciodată cine se ascunde în spatele lor). Avem un Moş Radu, un Moş Nae, un Moş Glumici, un Moş Alecu, un Moş Costache, un Moş Fotea, un Moş Toader, un Moş Roată, un Moş Grigore Sfătosu, un Moş Delamare etc. sau, pur şi simplu, Moşu şi nenumăraţi alţii. Desigur, nu toţi aceşti moşi rămân necunoscuţi, căci ştim desigur că Moş Nae era prodigiosul N. Batzaria (1874-1952), pus la index după război şi mort în condiţii neclare la începutul deceniului al şaselea al secolului trecut. Un alt moş a cărui identitate ne este cunoscută este Moş Delamare, pseudonim al comandorului de marină (ulterior contraamiral) Aurel Negulescu (1880-1956), a cărui semnătură apare frecvent în Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor. 

Un alt „moş” pe care îl găsim în vechile publicaţii pentru copii - de data asta chiar în fruntea uneia din ele - este misteriosul Moş Hector. La 15 ianuarie 1940 apare la Bucureşti primul număr din Informaţia copiilor şi tineretului, care poartă pe frontispiciu numele directorului, Moş Hector. Semnătura acestuia nu se regăseşte sub niciun material publicat în acest număr sau în cele care au urmat. Articolul de prezentare intitulat Bilet de drum, care este de fapt adresat părinţilor, cu îndemnul de a da odraslelor lor spre lectură noua revistă, este scris de Emil Serghie (1897-1977). Publicist de stânga activ în perioada interbelică şi până la începuturile Republicii Populare, traducător şi om de teatru, Serghie „năşise” numeroase publicaţii, fiind directorul ziarului Momentul şi colaborator constant la multe alte ziare. Nu ştiu să fi scris vreodată literatură pentru copii, dar prezenţa sa în fruntea Informaţiei... putea da girul unei autorităţi. Să fie Emil Serghie directorul Moş Hector? Greu de spus, dar nu imposibil. În clasicul său Dicţionar de pseudonime, Mihail Straje menţionează o serie de pseudonime folosite de Serghie în cariera sa jurnalistică. Deşi printre acestea nu se numără Moş Hector, Straje afirmă că informaţiile despre Serghie provin chiar de la acesta. Printre publicaţiile la care a colaborat, el menţionează Informaţia (până în 1941). Este foarte probabil să fi fost chiar Informaţia copiilor şi tineretului, unde, după cum am văzut, nu a contribuit cu texte. E deci destul de probabil să fi fost chiar el directorul, acel misterios Moş Hector. Ancheta continuă...

Leonid Petrescu, un scriitor pentru copii şi tineret puţin cunoscut azi (I)

Printre copiii care aşteptau cu nerăbdare apariţia revistei interbelice Dimineaţa copiilor trebuie să se fi numărat şi Leonid Petrescu, un băiat de vreo zece ani din Bucureşti, care are satisfacţia de a-şi vedea numele pe lunga listă de a laureaţilor unui concurs de probleme distractive apărută într-un număr al publicaţiei din primăvara lui 1933[1], performanţă pe care o va repeta în anul următor[2]. Foarte tânărul dezlegător de enigme nu se mulţumeşte cu această ipostază intelectuală mai degrabă pasivă, căci peste mai puţin de trei ani el va figura ca autor de probleme, de această dată în Universul copiilor[3]. Publicaţia de care îşi va lega ani de-a rândul existenţa Leonid Petrescu este însă Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor, săptămânal de ştiinţă popularizată de îndelungată tradiţie (apare, sub denumiri uşor variabile, din 1897 până în 1948). Dorind să-şi vadă numele în paginile Ziarului..., elevul Petrescu expediază la redacţie un articol despre termite, dar care este respins în primăvara lui 1937 căci îi lipsesc ilustraţiile[4]. Insistenţa îi este finalmente răsplătită, căci cu începere din vara aceluiaşi an perseverentul adolescent devine colaborator permanent al revistei. Materialele de început cu care contribuie în 1937 sunt probabil compilaţii din surse străine (Postitorii[5], articol despre capacitatea omului de a supravieţui fără hrană, Oraşele aurului[6], Papagalii înţeleg ce spun?[7], Girafa[8] etc.).

 

Teoreticienii literaturii pentru copii şi tineret ai primilor ani de republică populară nu pierd niciun prilej să înfiereze „vechea” literatură burgheză, iar dintre produsele acesteia, mai ales cărţile cu literatură senzaţională, romanele poliţiste, exotice, scrierile pline de detectivi şi căutători de comori. Acestea sunt treptat evacuate din librării şi anticariate şi trecute la fondul „special” al bibliotecilor. Lectura unor asemenea cărţi e privită ca o activitate blamabilă, neserioasă, semn al unui caracter grevat de defecte. În noile opere literare, citirea lor e apanajul personajelor negative. În Pe colina cu salcâmi de Mira Iosif (1952), un exemplu timpuriu de roman realist socialist adresat tinerilor cititori, Victor Negruş, erou de origine socială problematică (tatăl lui fusese patronul unei cofetării) citeşte pe ascuns, chiar în ora de fizică, „o hârţoagă cu coperţi roşiatice, murdare”, intitulată „1000 de cuţite”.

Cu timpul, restricţiile se vor relaxa, mai ales odată cu apariţia primelor cărţi poliţiste şi de aventuri autohtone, deşi în ceea ce priveşte cărţile vechi, apărute în precedenta orânduire, lecturile respective rămân blamabile până târziu. Spre exemplu, în romanul SF Autobuzul profesorului de Leonid Petrescu (1964) apare personajul Vasile Miteanu, poreclit „Vasilică Aventureanu” tocmai din cauza faptului că îndrăgea literatura de aventuri dubioasă a deceniilor trecute:

Cărțile cu care se hrănea erau dezmembrate și fără coperți. Cotoarele fuseseră lipite cu hârtie de ziar, iar marginile strâmte ale paginilor arătau zdrențuite, ca niște drapele trecute prin lupte grele. Peste tiparul cenușiu se așterneau pete de cele mai diferite culori și proveniențe.

Dacă un anticar ar fi avut răbdarea să le cerceteze, ar fi constatat că aceste adunături de pagini tipărite aveau o vârstă venerabilă pentru specia lor: unele din ele trecuseră de treizeci de ani. Iar dacă un statistician ar fi găsit timp suficient, ar fi putut calcula că, în medie, fiecare din cărțile lui Vasilică Aventureanu cuprindea descrieri detailate despre șase asasinate, patru furturi la drumul mare, vreo opt mai mărunte și alte asemenea înfăptuiri.

De prisos s-o mai spunem, Miteanu-Aventureanu se dovedeşte a fi un om rău, care încearcă să folosească pentru propriul lui profit o invenţie valoroasă, care ar fi adus economii uriaşe industriei naţionale.

 

Revin la Autobuzul profesorului. Povestea se construieşte în jurul senzaţionalei descoperiri a unui oarecare profesor Onea, care reuşeşte să modifice cu mijloace relativ simple organizarea internă a materiei, astfel încât trecerile dintr-o stare de agregare/alotropică într-alta să se facă la temperaturi şi presiuni scăzute. Descoperirea deschide desigur perspective economice nebănuite, dar atrage şi atenţia unui personaj fără căpătâi, Vasile Miteanu, care încearcă să o folosească pentru a transforma cărbunele în diamant.

 

Toate bune şi frumoase, însă povestea este oarecum atipică pentru calapodul scrierilor de gen ale epocii. Regula generală era ca o mare descoperire a unui savant român să intre în vizorul unei agenţii de spionaj străine, care făcea tot felul de blestemăţii pentru a o fura, pentru a fi în final demascată şi pedepsită de vigilentele organe ale Securităţii (s-a scris de altfel pe tema imaginii ofiţerului de securitate în romanele de aventuri ale perioadei comuniste[9]). În Autobuzul profesorului, deşi descoperirea lui Onea e cât de poate de tentantă, singurul care râvneşte la ea e modestul Miteanu, un ins nu foarte inteligent, care nu are nici măcar complici. Nu avem niciun securist care să ancheteze evenimentele; singura instituţie sesizată vag este miliţia, care îşi trimite un reprezentant pentru a investiga faptele. Acesta este un personaj fără nume („miliţianul”), schiţat sumar, care nu întreprinde nicio acţiune semnificativă şi se dizolvă în fundal. Mi s-au părut caracteristici demne de semnalat în contextul studierii dintr-o perspectivă ideologic-propagandistică a vechii literaturi SF şi de aventuri. Ironia face ca autorul, Leonid Petrescu, să fi avut de a face destul de mult cu Securitatea. Dar despre asta, cu altă ocazie!

 

Coperta este realizată de Sabin Bălaşa.

---

[1] Numele dezlegătorilor din Capitală, în nr. 483 din 14 mai 1933 Numele sub care figurează laureatul este Leonid Gh. Petrescu.

[2] A se vedea, de exemplu, Dezlegătorii concursurilor pe aprilie şi mai, în nr. 542 din 27 iunie 1934.

[3] Triunghi, în nr. 1 din 1937.

[4] Poşta redacţiei, în nr. 8 din 30 martie 1937.

[5] Nr. 27 din 29 iunie 1937.

[6] Nr. 29 din 13 iulie 1937.

[7] Nr. 44 din 26 octombrie 1937,

[8] Nr. 47 din 16 noiembrie 1937.

[9] A se vedea şi Alina Ilinca, Liviu Marius Bejenaru, Imaginea ofițerului de Securitate în literatura de spionaj din România comunistă, în Caietele CNSAS an VII, nr. 1 (13) din 2014.