☺☺☺ Bogdan Suceavă - Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute

În Istoria lacunelor. Despre manuscrise pierdute (Polirom, 2017) Bogdan Suceavă are ideea, pe cât de ingenioasă, pe atât de ambiţioasă, de a scrie despre cărţile care... lipsesc. Lipsesc, fie pentru că au fost scrise, dar s-au pierdut (în jurul acestora se învârt majoritatea eseurilor din volum) sau pentru că nu sunt terminate sau, pur şi simplu, n-au apucat să fie scrise. Bogat reprezentată, prima categorie e ilustrată de cazuri arhicunoscute, precum cartea a doua a Poeticii Stagiritului (caz popularizat intens prin Numele trandafirului de Eco), cea de a doua, de texte care nu au fost scrise, deşi spiritul vremurilor sau personalitatea autorilor le anunţau. Vitregia istoriei – până şi şcolarii ştiu că incendierea Bibliotecii din Alexandria a provocat daune ireparabile corpusului de texte al omenirii – a făcut ca lista lacunelor tip Poetica să fie foarte lungă.

Există, dacă e să-l credem pe Suceavă, un adevărat continuum al autorilor de lucrări pierdute. La un capăt al scalei s-ar situa scriitori precum grecul Diphilus („cel mai nenorocos autor născut vreodată”), autor a circa o sută de comedii, toate pierdute. La capătul opus se situează Platon, a cărui operă ar fi ajuns până la noi fără pierderi. Între aceşti doi poli avem o lungă listă de autori semi-norocoşi. Caz prototipic, Aristotel figurează cu sus-amintita Poetică sau cu o serie de dialoguri, probabil pierdute. Partea leului şi-o adjudecă, din motive lesne de înţeles, antichitatea greco-romană, bine ilustrată la capitolul „lacunelor”. Suetoniu, Cicero, Pliniu cel Bătrân, Tacit sau împăratul Claudius (cu a sa Istorie a Cartaginei) sunt doar câţiva din autorii vechi a căror operă e lacunară din cauza vitregiei vremurilor.

Să nu se creadă însă că s-au pierdut numai opere din trecutul îndepărtat. Eseistul ilustrează tema pierderilor mai recente cu cazuri precum cel al piesei Ur-Hamlet de Thomas Kyd, al marchizului de Sade (ale cărui manuscrise au fost arse din pudoare de urmaşi) sau al lui Byron, cu Memoriile distruse de executorii testamentari. Nici Shakespeare însuşi nu e scutit de umbra bănuielii că o serie de creţii ale sau s-au rătăcit iremediabil.

Om de ştiinţă el însuşi (Bogdan Suceavă a matematician), autorul alocă un spaţiu considerabil lucrărilor ştiinţifice pierdute. El inventariază, cu regret, posibile cărţi ale lui Thales sau Euclid (Despre conice, Porisme) care s-au pierdut. Mai sunt destui alţii, ca mai obscurul, pentru nespecialişti, Speusippus (Asupra numerelor pitagoreice), ca să mai iau un exemplu din antichitate. Există şi cazuri de dată recentă, precum teza de doctorat pierdută a matematicianului japonez Kentaro Yano.

Pe lângă inventarul lung al creaţiilor artistice sau literare pierdute, Bogdan Suceavă pomeneşte şi lacunele datorate mai degrabă nerealizării în practică a ideilor. Sophie Germain, geniu matematic nativ, nu şi-a putut formaliza intuiţiile revoluţionare din cauza lipsei unei educaţii matematice formale. Caragiale al nostru nu a încheiat piesa mult-anunţată, continuare a comediilor de succes din perioada de maximă fertilitate creatoare. Se pare că inspiraţia dramaturgului secase pur şi simplu, dar asta e deja o temă pentru o altă carte.

Materialul eseurilor nu e recoltat în întregime din biblioteci. Uneori autorul iese din sala de lectură şi vorbeşte de propriile sale experienţe legate de lacunele livreşti. Câteva pagini sunt consacrate incendierii Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. Nu sunt neapărat cele mai memorabile pagini ale volumului, însă nu fac rău la autenticitate. La fel, paginile dedicate volumelor de matematică şi raportului de intimă comunicare cu acestea.

Istoria lacunelor nu-şi propune (nici n-avea cum) tratarea exhaustivă a temei. Pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de mult mai mult spaţiu, iar cantitatea nu ar fi sporit calitatea. Bogdan Suceavă nu are nici măcar multă sistemă. Uneori ai senzaţia că sare de la una la alta, iar exprimarea lasă câteodată de dorit (agasantă construcţia „trebuie că”, repetată cam des). Cu toate astea, dinamismul relatării, patima cu care autorul se angajează în jocul ideilor şi, nu în ultimul rând, integrarea inteligentă a experienţei personale contribuie toate la succesul cărţii despre... lipsuri.

Fact checking

Spuneam că o tratare exhaustivă a temei ar fi fost imposibilă. E demn de menţionat, totuşi, un caz foarte relevant, pe care Bogdan Suceavă nu îl cunoaşte sau pe care îl omite, din motive de economie a expunerii. E vorba de încercarea geometrului italian Vincenzo Viviani, elev al lui Galilei, de a rescrie cartea, pierdută, a lui Apollonius despre secţiunile conice. Cu cartea sa, intitulată De locis solidis divinatio geometrica, Viviani se dorea deschizător de drumuri în ale divinaţiei (adică ghicirii) textului unei lucrări pierdute.