Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (V)

Articolul amplu al lui Victor Adrian din Contemporanul din 2 iulie 1948 atrage atenţia asupra răspunderii care le revine librarilor în combaterea vechii literaturi. Materialul este intitulat, patetic, Nu negustori „de hârtie tipărită“, ci răspânditori de adevărată cultură... Autorul insistă asupra misiunii speciale pe care o au librarii, care nu mai trebuie să se ghideze după reprobabilul principiu al profitului maxim, ci trebuie să trieze cu grijă marfa pe care o propun publicului pentru a elimina autorii compromişi. Ne este zugrăvit tabloul apocaliptic al scrierilor reacţionare etalate în continuare pe rafturile unor librării:

Rafturile librăriilor noastre mai mari sau mai mici cuprind încă, în inocent etalaj, lucrări capabile să înşele buna credinţă a cititorului neavertizat, pot fi găsite (cu surprindere, dar pot fi găsite), „Amintirile unui mediu“ de Octen, „Doctorul sufletului“ de Iram, „Lumea cealaltă“ de Visarion. „Descântecele băbeşti“, Minunile Sfântului Sisoe“ sau „Ce este spiritismul“, alături de „Stele la Hollywood“, „Şcoala şl străjeria“ sau... „Mamiferele de lux” ale lui ale lui Pitigrilli. Maurice Dekobra se alătură lui Octav Desilla. Cărţile lui Mircea Eliade sunt frecvente; Victor Slăvescu poate fi găsit ală­turi de Titel Petrescu, Brătianu, Simion Mehedinţi şi Sabin Manuilă. Leon Blum de asemeni. În una din librării se găsea până nu de mult cartea: „Mussolini, Garibaldi etc.“, de Lantini; la librăria Lucian Predescu, —  printre altele, —  volumul „Deutschland und der Korridor”, iar la Pavel Suru cărţile lui Dragoş Protopopescu („Caractere de rasă ale literaturii engleze”). P. Paulescu („Fiziologie filosofică“), Motru („Etnicul românesc“), G. G. Găvănescu („Chestiuni filosofice“), Ion Sân Giorgiu, Papadima, Ion Petrovici, N. Porsena, Delafras („Cum am cucerit viaţa?“) şi altele. Mai pot fi găsiţi A. C. Cuza, P. P. Panaitescu sau Constantin Noica. După cum de asemeni, cărţile economistului hitlerist Anton Zischka, almanahul „Vremea“ (războiului) sau cartea lui Neagu Rădulescu... „Viaţa în patru labe“. Aşa cum, poate, ar voi să vadă viaţa poporului nostru, „neguţătorii de hârtie tipărită“, care nu au ştiut sau nu au vrut a descoperi menirea pe care o are profesiunea lor.

Pentru a da pregnanţă îndemnului de a se renunţa la această marfă, rentabilă din punct de vedere economic, însă considerată nocivă pentru cititor şi mai ales pentru publicul tânăr, Victor Adrian reproduce cele şase comandamente ale breslei librarilor pentru uzul librăriei franceze clandestine din timpul recentului Război Mondial (aprilie 1944):

I. Când, vei primi cărţi, le vei recunoaşte cu grijă.

II. Cărţile trădătorilor le vei ţine acolo unde nu te va vedea nimeni,

III. Vei face la fel cu cărţile trimise de propagandă (germană).

IV. Nu vei expune nimic din ceea ce reprezintă spiritul Vichy-ist.

V. În măsura în care vei rezista, îţi va rămâne cel puţin onoarea...

VI. În felul acesta, spiritul francez va fi onorat, iar tu îl vei servi cu credinţă,

Este, desigur, un raţionament falacios. În 1944, librarii francezi erau chemaţi să reziste la impunerea unor cărţi de către puterea reprezentată de ocupantul german; în 1948, negustorii de carte români (atâţia câţi mai rămăseseră) erau îndemnaţi să se conformeze normelor impuse de putere, retrăgând cărţile considerate neconforme cu noile norme. De altminteri, recunoaşte autorul în finalul articolului, zilele librarilor particulari erau numărate, indiferent de opţiunile lor. Recent înfiinţatele librării de stat urmau să le facă o concurenţă letală („Librăria Noastră” şi „Cartea Rusă“ constituiesc, la noi, un început remarcabil). Lovitura de graţie va fi dată de controlul absolut exercitat de stat, prin intermediul unei instituţii centrale, asupra fondului de carte destinat librăriilor:

Trebuiesc luate măsuri în consecinţă. Comerţul de cărţi nu trebuie să fie la bunul plac al oricui. Se impune de aceea o revizuire severă a depozitelor de librărie; în ceea ce priveşte crearea unui organism —  de mult necesar, — care să supravegheze şi să dirijeze difuzarea cărţilor pe întreg cuprinsul ţării, faptul că de curând a fost înfiinţat „Centrul de difuzare a cărţii” e de natură a oferi chezăşia unei răspândiri largi a literaturii. (Va urma)

Ilustraţia postării reprezintă un desen de Cik [Damadian] de pe coperta revistei Contemporanul din 2 iulie 1948, înscris în retorica curentă antiamericană.

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (IV)

Consecinţele intervenţiei brutale a statului in activitatea editorială se pot vedea în primăvara lui 1948 pe străzile Capitalei. După cum observă autorul anonim al rubricii Marginalii a revistei Contemporanul din 28 mai intr-o intervenţie nu foarte coerentă, dar care atrage atenția prin vehemenţă, stocurile editurilor desfiinţate se vând pe trotuare, soartă pe care o merită cu prisosinţă:

Editurile, printre care multe au intrat în nefiinţă în ultima vreme, s-au grăbit să-şi desfacă stocurile din depozite pe stradă. Preţurile sunt ca la marja de rebut, „25 de lei orice carte”.  [...]  Aşezate frumos pe soclurile gardurilor de pe bulevard cu coperte multicolore şi „preţ redus”, exemplarele cele mai putrede ale literaturii noastre atrag muştele, ca toate locurile necurate.

Pericolul e însă prea direct și șeful ecarisajului public ar trebui să ia exemplul de la acţiunea Primăriei Municipiului, care deschizând Bulevardul, a creat tocmai condiții urbanistice pe care volumele apologeţilor dreptei le dezmint. Necurăţeniile morale nu sunt mai puțin respingătoare. 

Dezideratul eliminării totale a cărţilor editurilor „incriminate” se va dovedi însă mai greu de atins în practică, de vreme ce un articol semnat de N. Enuţă în Scânteia din 13 iulie 1948 (Anticăriile, refugiu al cărţilor fasciste şi reacţionare) constată, cu indignare, prezenţa în anticariate a unor volume neconvenabile:

Acest bâlci al „literaturii“ cu care burghezia a urmărit şi urmăreşte să otrăvească şi să prostească poporul trebuie să înceteze.

Trebuie să dispară din anticării cărţile fabricate de acei care au exploatat, asuprit şi ţinut în întuneric pe oamenii muncii. Anticarii trebuie să-şi revizuiască grabnic marfa sau — dacă nu se pricep şi nu vor asta — să se lase de asemenea ocupaţie. Îndrumări precise există atât în dispoziţiile autorităţilor de resort, care trebuiesc urgent puse in practici, cât şi în ziarele şi revistele progresiste.

În ciuda eforturilor publicistice şi măsurilor administrative drastice, remanenţa literaturii „otrăvite” este remarcabilă. Un articol vehement semnat de Andrei Băleanu în Tânărul muncitor din 14 octombrie 1948 critică prezenţa în librării şi anticariate a unor scrieri pentru copii şi tineret necorespunzătoare pentru misiunea de educare morală a tinerei generaţii:

Ce fel de literatură pentru copii şi tineret ne oferă librăriile şi anticăriile noastre? Într-un mare număr ele pun în vânzare cărţi rămase din vremea regimurilor [sic] burghezo-moşiereşti. Sunt cărţi care strecoară în sufletele fragede otrava unei morale descompuse şi egoiste, îmbâcsind minţile tinerilor cititori cu pâcla deasă a ideilor şovine şi antipopulare. Pe standurile unora dintre librăriile noastre mai pot fi văzute cărţile unor fascişti notorii, ca Moş Nae (Nae Batzaria[1]) sau Petre Dulfu, „Păcală” — această nedemnă calomnie la adresa ţărănimii muncitoare, scriere care prezintă pe ţăran drept prototipul prostiei şi al leneviei — se lăfăieşte încă alături de cărţile, pline de inexactităţi şi neadevăruri, din colecţia „ştiinţifică” a fostei edituri „Bucur Ciobanul”. Nu lipsesc nici misticele „Legende ale sfântului Graal”, nici romanele dulcege ale lui Ionescu-Morel şi nici chiar „Răzbunarea sângelui” de Karl May[2].

Epurările şi cenzura de după 1944[3] nu acţionaseră, se pare, cu eficienţa dorită. Dintre cei blamaţi, ofiţerul D. Ionescu-Morel, mediocru romane versificate pentru copii (Aventurile lui Goangă şi Târlică) cărora autorul le reproşează intervenţiile supranaturale sau ideea că „soarta oamenilor nu depinde de propriile lor eforturi şi realizări”, va fi dat uitării. N. Batzaria, Petre Dulfu şi Karl May vor fi scoşi de la index şi ulterior publicaţi în regimul comunist. Mitologia, mai puţin cea de sorginte creştină, va fi şi ea reevaluată[4]. 

Marfa anticariatelor nu era total corespunzătoare, semn că situaţia semnalată de Scânteia din 13 iulie nu se schimbase radical:

O vizită pe la anticăriile noastre duce la rezultate şi mai îngrijorătoare. Pe lângă nelipsitele „romane” de 15 lei şi întreaga „literatură” a crimelor în serie, putem remarca, expuse la vedere, pornografiile dezgustătoare ale lui Rădulescu-Niger, cărţi intitulate „Iubiri zvăpăiate” sau „Săptămâna unei îndrăgostite”, traduceri sau prelucrări după povestirile tipic burgheze ale Contesei de Ségur.

Trecând la situaţia literaturii pentru copii disponibile în anticariate, Andrei Băleanu este nemulţumit de lipsa unor cărţi instructive, care să reflecte realităţi sociale şi raporturile de clasă, conform normelor realismului socialist, şi să evidenţieze valori morale esenţiale, precum munca:

Ce puteau  învăţa cititorii acestor „lecturi instructive” sau „romane senzaţionale” din basmele sau aventurile povestite de autori” Poveştile pentru copii erau alcătuite mai toate pe acelaşi calapod: un copil orfan şi sărac rătăcea prin lume, trecând peste numeroase peripeţii până când întâlneşte nişte oameni buni — de obicei foarte bogaţi - care îl fac fericit[5]. Alteori, autorul alegea o altă variantă - două fetiţe sunt răpite de la părinţii lor. Aceştia - mari bogătaşi -  le caută pretutindeni, până izbutesc să le dea de urmă - şi toate se sfârşesc cu bine.

Aşadar, nu există exploatatori şi exploataţi, nu există decât oameni buni şi răi. Aceasta trebuie să fie convingerea copilului. Dorinţa de îmbogăţire fără muncă , egoismul, izolarea de oameni, spiritul nesănătos de aventură, iată „înalta” morală care străbate, de la un capăt la altul, fiecare volum de acest gen.

Reproşul esenţial care li se aduce acestor cărţi este apolitismul, deconectarea de la realităţile politic-sociale imediate care consfinţesc o pretinsă hegemonie a clasei muncitoare; mai mult decât atât, ele reflectă morala burgheză „putredă”:

Astăzi, poporul muncitor a luat în mâinile lui frânele ţării noastre. Datorită luptei clasei muncitoare, în frunte cu Partidul său, tinerii muncitori şi ucenici şi-au câştigat dreptul şi posibilitatea reală de a citi. Dar ei nu mai trebuie să fie hrăniţi cu literatura putredă şi descompusă lansată de slugile burgheziei. Muncitorul care nu se mai uită cu jind la vitrinele pline cu cărţi frumos ilustrate — el are posibilitatea materială de a cumpăra copilaşului său o asemenea carte, trebuie să găsească în librării romane şi poveşti care să educe copiii în spiritul muncii constructive, al dragostei de popor, al înfrăţirii între popoare.

Era necesar să se acţioneze pe două direcţii. Trebuia în primul rând să fie eliminate fizic din librării şi anticariate cărţile indezirabile, iar în al doilea rând, să fie tipărită o literatură pentru copii şi tineret care să răspundă exigenţelor formulate:

Trebuie să dispară fără întârziere, atât din librării, cât şi din anticării, maculatura otrăvită a vechii „literaturi pentru copii şi tineret”! Dar editurile noastre ar trebui să se gândească în mod serios la necesitatea de a tipări un număr mai mare de lucrări pentru copii şi tineret — originale sau traduse — de bună calitate şi just orientate din punct de vedere educativ, urmând exemplul începuturilor făcute de editurile „Cartea Rusă” şi „Editura de Stat”. (Va urma)

Postarea de astăzi este ilustrată de desenul de pe prima pagină a revistei Contemporanul din 28 mai 1948, o înţepătură la adresa culturii americane.

---

[1] N. Batzaria (1874-1952), autor interbelic de cărţi şi benzi desenate pentru copii de mare succes, este epurat şi el prin jurnalul Ministerului Propagandei din 4 iulie 1945, interzicându-i-se definitiv dreptul de a profesa ca ziarist: În campania sa de la ziarul „Universul” a injuriat U. R. S. S. şi a furnizat prin articolele sale informaţiile cele mai inexacte asupra stărilor sociale din acest stat. (Monitorul Oficial al României. Partea 1 din 11 iulie 1945, nr. 154).

[2] Pe lista lucrărilor indezirabile sunt adăugate, previzibil, romanele poliţiste şi de aventuri din seria „Dox” sau „Excentric Club”, dar şi „isprăvile americăneşti” [sic] ale „detectivului-minune” Sherlock Holmes. Sporturile, în principiu activităţi recomandate tineretului, nu erau nici ele perfect inocente; de pildă boxul, fotbalul sau ciclismul îşi aveau problemele lor, căci eroii care le practicau „erau luaţi ca pretext pentru alcătuirea unor romane care exaltau  vedetismul în sport”. Pentru etosul realist-socialist individualismul era un păcat capital.

[3] A se vedea Liliana Corobca, Controlul cărţii: cenzura literaturii în regimul comunist din România, Cartea Românească, 2014 şi referinţele din această lucrare.

[4] La începutul anilor 1960, Alexandru Mitru depune o muncă asiduă de recuperare, în spaţiul literar românesc, a mitologiei universale. El este autorul unui şir de articole de popularizare (Marile poeme ale lumii) apărut în Scânteia tineretului în 1960. Legendele Olimpului (două volume), apărute într-o primă ediţie în acelaşi an, se bucură de un succes deosebit şi au parte de numeroase reeditări, ca şi Din marile legende ale lumii (două volume, 1963). În această din urmă carte figurează, înglobată în legenda lui Arthur, povestea Graalului.

[5] Recunoaştem aici firul epic al unor romane clasice pentru copii ca Oliver Twist de Charles Dickens sau Singur pe lume de Hector Malot. Dacă Dickens, reprezentant al aşa-numitului realism critic, a fost reeditat în epocă, Malot a avut nevoie de aproape douăzeci de ani până să poată fi din nou citit de copii.

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (III)

Ultima parte a seriei, apărută la 26 februarie, este intitulată Comerţul de editură scos din mâinile fabricanţilor literaturii de scandal şi este prilejuită de votarea în Adunarea Deputaţilor a legii pentru reglementarea comerţului de editură. Preambulul articolului rezumă, cu accente dramatice, campania purtată de-a lungul primelor trei părţi:

Delicvenţii [sic] minori şi aventurierii crescuţi pe cheiurile Constanţei, tinerii muncitori smulşi din câmpul producţiei de mirajul unei vieţi de hoţii, elevii răpiţi învăţăturii cu momeala pocită a cărţilor cu bandiţi mascaţi şi femei fatale, iată urmările otrăvirii încete cu kilograme de literatură ieftină ambalată ţipător şi vândută „la preţ popular”. Am numit aci edituri, am înfăţişat „programele lor” şi am cerut desfiinţarea firmelor de otrăvire a tineretului, într-un timp cât mai scurt.

Scopul seriei de articole este acum limpede. Fusese vorba de un tir de artilerie menit să pregătească publicul pentru adoptarea actul legislativ care îngrădea drastic libertatea de acţiune a editurilor particulare, subordonând-o unei instituţii cu aparenţa de organizaţie a breslei, în realitate subordonat Partidului Muncitoresc Român. Cititorului atent al presei vremii nu îi va fi scăpat un articol apărut în Semnalul din 16 ianuarie 1948 în care era prezentat proiectul legii la adoptarea căreia exulta Vicu Mândra. Articolul 1 stipula că „Comerţul de editură nu poate fi exercitat decât de membrii Asociaţiei Editorilor din România”; mai mult, Articolul 2 preciza, oarecum redundant, că „[î]ncepând de la data recentei [sic] legi nicio persoană fizică sau juridică nu va putea exercita comerţul de editură fără a fi membră a Asociaţiei Editorilor din România[1] sau fără autorizaţia expresă a acesteia”. Tipografiilor li se interzicea în mod expres tipărirea de materiale ale unor persoane care nu îndeplinesc condiţia respectivă. Abaterile de la lege erau sancţionate cu închisoare între 2 şi 5 ani şi amendă între 50.000 şi 5000.000 lei.

Vicu Mândra jubilează şi prezintă legea ca pe o „serioasă cotitură în viaţa noastă culturală”, El continuă pe acelaşi ton, aducând laude ministrului Informaţiilor:

Legea prezentată de d. ministru al Informaţiilor[2] rezolvă cu hotărâre tocmai problema îngrijorătoare a tipăriturilor lansate de negustorii nesăţioşi, lipsiţi de pricepere şi responsabilităţi, preocupaţi exclusiv de umplerea cu arginţi a pungilor personale. [...] În felul acesta d-sa a atins miezul problemei, vorbind despre primejdia literaturii senzaţionale şi a cărţilor pseudo-ştiinţifice, primejdie care a fost obiectul campaniei dusă [sic] de ziarul nostru în ultimele săptămâni.

Putea fi în sfârşit eliminată influenţa dăunătoare a literaturii de senzaţie stigmatizată în primele trei părţi ale seriei: 

În felul acesta se pune capăt pentru totdeauna bunului plac în tipărirea şi lansarea pe piaţă a cărţilor de literatură şi ştiinţă, asigurând tineretului nostru lecturi sănătoase şi constructive, înlăturând influenţa tristă a literaturii de import „occidentale”.

Era însă nevoie de măsuri radicale, menite să elimine şi tirajele deja tipărite:

Ne permitem să sugerăm însă „Asociaţiei Editorilor din România” unele măsuri care să rezolve şi problema stocurilor de cărţi ale editurilor incriminate, răspândite astăzi în toate librăriile, stocuri care trebuie să dispară odată cu focarele care le-au lansat cu surle şi fanfare pe piaţă.

Corolarul celor patru articole apărute în februarie 1948 în Tânărul muncitor îl reprezintă un text mai scurt, semnat V[icu]. M[ândra]. în numărul din 11 martie al publicaţiei (Editurile pro-fasciste şi de literatură scandaloasă au fost desfiinţate! Campania ziarului nostru îşi vede ţintele atinse)[3]. Se pare că îndemnurile la acţiune adresate Asociaţiei Editorilor din România fuseseră ascultate, spre satisfacţia jurnalistului:

Pe aceeaşi linie a măsurilor pentru curăţirea pieţei literare de produsele fabricilor de literatură scandaloasă şi reacţionară primim din partea Asociaţiei Editorilor din România următorul anunţ:

În urma şedinţei din 27 februarie 1948, Comitetul de conducere al Asociaţiei a hotărât în unanimitate, în conformitate cu Statutul, radierea editurilor: Cugetarea, Remus Cioflec, Scrisul Românesc, Vatra, Naţionala Mecu, Georgescu Gorjan, Tânărul Românesc [sic], Publicom, Bucur Ciobanul, pentru trecutul lor profascist şi reacţionar.

Au mai fost radiate unele edituri pentru literatură scandaloasă, mercantilă şi dăunătoare şi altele pentru neplata cotizaţiei şi inactivitate.

Salutăm aceste măsuri şi aşteptăm cu încredere activitatea susţinută editorială în spirit nou şi sănătos sub conducerea şi îndrumarea Asociaţiei Editorilor din România. (Va urma)

Caricatura care ilustrează postarea însoţeşte articolul lui Vicu Mândra din 26 februarie 1948.

---

[1] Ca element de culoare, să amintim că hulitul Georgescu-Delafras se număra, nu cu multă vreme înainte de apariţia legii, printre membrii conducerii asociaţiei. Ziarul Scânteia din 20 ianuarie 1945 îşi exprima indignarea faţă de această situaţie. 

[2] Octav Livezeanu (1902-1975), ministru al Artelor şi Informaţiilor în perioada 1948-1949.

[3] Campania de presă împotriva literaturii de scandal pentru tineret nu reprezintă singurul demers de condamnare a literaturii burgheze întreprins de Tânărul muncitor în primăvara lui 1948. În numărul din 4 martie Al Gârneaţă semnează un articol îndreptat împotriva revistelor de umor (Revistele de „humor”, manifestări ale moralei decadente burgheze), iar Vicu Mândra va lua în colimator genul minor şi în esenţă nevinovat al problemelor distractive (Revistele de enigmistică nu trebuie să fie unelte diversioniste!, în Tânărul muncitor din 1 aprilie 1948).

Un vrăjmaş care trebuie doborât: literatura de scandal (II)

La 12 februarie 1948 apare al doilea articol al seriei, intitulat Editura „Vatra” focar de otrăvire a tineretului. De această dată ţinta demascării  e precizată de la bun început. Tactica adoptată de jurnalist e relativ banală în epocă şi este reprezentată de asocierea editurii şi a patronului ei (Dumitru [Ion] Lambru) cu regimul înlăturat prin lovitura de stat de la 23 august 1944. Răul pe care l-ar fi făcut Vatra are rădăcini adânci şi nu poate fi şters prin tipărirea unor autori etichetaţi în epocă drept „progresişti”:

Editura „VATRA” se cuvine a fi pusă prima pe lista demascărilor. Activitatea acestei prăvălii cu marfă toxică, începută multă vreme înainte de 23 august, înfloritoare pe vremea dictaturii antonesciene, a continuat şi în ultimii ani.

Cunoscută ca „editură de scandal” înaintea eliberării ţării de sub fascişti, „Vatra” a căutat să-şi spoiască faţada după 23 august, tipărind câteva romane de Upton Sinclair şi A. de Saint Exupèry [sic], pentru „a se pune în ritmul vremii”.

Faptul că editura este condusă de Dumitru Lambru, om al vechiului regim care „şi-a mângâiat decoraţiile de vechi ofiţer antonescian” nu poate reprezenta decât o circumstanţa agravantă. Repertoriul editorial este reprezentat de tipărituri „de scandal”, care se înscriu „pe linia speculării deşănţate a senzaţionalismului şi a sentimentalismului dulceag”:

Sigură că asemenea „se vinde bine”, editura „Vatra” a tras în nenumărate exemplare opere „de mare răsunet mondial” ca: Golful francezului de Daphné [sic] du Maurier (poveste sentimental-exotică în care un nobil se face pirat şi o doamnă din nobilime e gata să fie convertită la viaţa măreaţă a pirateriei!!). Scadenţa Destinului de James Hilton (imn plecării în faţa soartei atotputernice), dulcegării sentimentale predicând resemnarea si cântând viaţa oamenilor „bine crescuţi’’ iscălite de gloriile răsuflate ale lumii anglo-saxone: Rachel Field, Howard Spring, Louis Bromfield ş.a.m.d. Pe aceeaşi linie „Vatra” a publicat cu plăcere operele scriitorilor români de acelaşi calibru şi în acelaşi spirit putred: Catrinel[1] (Una din noi e de prisos), Neagu Rădulescu[2] (Sunt soldat şi călăreţ etc.), Sergiu Dan (Surorile Veniamin).

Foarte gravă este influenţa exercitată asupra tineretului de cărţile din domeniul „crimei senzaţionale”. Vatra ar fi lansat pe piaţă „stocuri masive de otravă condensată în dosul ilustraţiilor cu bandiţi şi femei încremenite de groază”. Sunt citate titluri precum „Misterul trenului de aur”, „Gentlemen”, „Asul de treflă” şi mai ales malefica colecţie „Masca roşie”, scoasă de o editură-paravan („Express”). Iar ce nu i se poate ierta cu niciun chip este vina de a fi „editoarea trădătorului Titel Petrescu şi a cărţii de popularizare «tehnică» a bombei atomice”. Este vorba de Ce este socialismul? de Constantin Titel Petrescu, fostul preşedinte al Partidului Social Democrat interbelic, notoriu prin „trădarea sa”, în realitate refuzul de a consimţi la absorbirea formaţiunii politice de către Partidul Comunist Român în urma congresului din februarie 1948 şi de Bomba atomică de G. Pomescu.

Pentru toate aceste culpe, se cereau măsuri radicale:

In opera de curăţire a rămăşiţelor reacţionare, conştienţi fiind de însemnătatea influenţei cuvântului tipărit, socotim că desfiinţarea editurii „Vatra” şi interzicerea tipăriturilor sale se impune de urgenţă.

În realitate, Vatra avea o producţie editorială foarte diversă, care nu putea fi în niciun fel redusă la subliteratura de consum, desigur rentabilă din punct de vedere comercial. Printre autorii publicaţi imediat după război se numără clasici precum Bălcescu, Kogălniceanu sau Ion Ghica, biografi ca Ioan Masoff sau prozatori contemporani valoroşi precum Erich Kästner. 

După cum promisese în finalul articolului despre Vatra, Vicu Mândra îşi continuă o săptămână mai târziu (pe 19 februarie) demascările puse sub genericul Primejdia literaturii de scandal printr-un text de dimensiuni mai mari intitulat, cu vehemenţă, Să fie închise fabricile de literatură „pasională”! Domnul Georgescu-Delafras şi politica struţului. O „Enciclopedie” pornografică şi o editură „Clujană” de senzaţie. Articolului precedent i se adaugă noi studii de caz. Tânărul gazetar deplânge apariţia de „[t]raduceri prost făcute, opere aşa-zis originale, semănând leit una cu alta; repetând la nesfârşit poveştile cu o femeie şi doi bărbaţi (mai există o versiune: un bărbat şi două femei), care „sunt tipărite în serie, cu mare grabă şi vândute ieftin la «preţ popular»”.

Sunt reluate acuzaţiile de fascism aduse patronilor de edituri; de această dată vizat este „cunoscutul «ideolog» fascist” Petre Georgescu-Delafras de la editura Cugetarea, compromis prin „donaţiile făcute regimului antonescian”, prin urări ceremonioase la adresa acestuia şi mai ales printr-un set de lucrări naţionaliste, ortodoxiste sau laudative la adresa Germaniei naziste[3]. Vigilenţa autorului nu este adormită de „pocăinţa” postbelică a editorului, practicant al clasicului „sistem al struţului”, în vreme ce îşi continuă acţiunea de corupere a tineretului prin publicarea unor lucrări pornografice:

Două volume semnificative pentru linia „Cugetării” sunt lucrările de grosolană camuflare „ştiinţifică”: „Meseria de soţ” si „Profesia de soţie”[de Lucio D’Ambra]. Speculând mai departe gustul pervertit al unora, pervertind noi cititori, „Cugetarea” încearcă să-şi ascundă adevărata faţă, anunţând spre publicare unele cărţi sovietice. Înşelăciunea nu poate prinde însă cu niciun chip, iar forma nazistă a „Cugetării” nu e astăzi decât o regretabilă rămăşiţă a unor vremuri triste, fără de rost în arena literară a României.

Ca şi în cazul editurii Vatra, nici producţia, extrem de bogată, a editurii Cugetarea nu este lipsită de valoare în integralitatea ei şi nici nu aparţine în totalitate unor autori compromişi. Ea a publicat de altfel de-a lungul anilor autori români consacraţi aflaţi în graţiile noului regim, precum Mihail Sadoveanu, Cezar Petrescu sau Gala Galaction, clasici ai literaturii universale (Maupassant, Hugo, Dostoievski etc.) Chiar în 1948 Cugetarea îl publică pe Vitali Bianki, autor sovietic de cărţi pentru copii, deci dincolo de orice suspiciune, căruia îi apare volumul Şoricelul Pic pe urmele dihăniilor.

Editura „Enciclopedia”, mai puţin cunoscută decât primele două incriminate, ar fi o editură de „tip popular” care „s-a specializat în romane de amor fatal cu scenele pornografice cuvenite unor cărţi de asemenea teapă”. Aici apar „scriitori de duzină” ca Jean de Letras sau Raymond Marchand, „produse tipice ale moralei burgheze intrate în descompunere”. Topos frecvent în publicistica acelor ani, morala burgheză descompusă este folosită aici ca argument pentru interzicerea activităţii editurilor particulare:

Ce efect au aceste «romane pasionale» şi care le este contribuţia la infectarea atmosferei în care oamenii de azi se trudesc să ridice o viaţă nouă, este limpede pentru oricine. Ceea ce nu este tocmai limpede însă, este îndrăzneala „Enciclopediei” de a-şi continua cu nepăsare opera de otrăvire a tinerilor atraşi prin desenele deşănţate de pe coperţile cărţilor de „mare amor”.

O dimensiune aparte o are activitatea editurii Clujana în domeniul literaturii de spionaj. Apreciată desigur de tineret, această literatură nu avea cum să fie pe placul autorităţilor comuniste din primii ani ai războiului rece, cu atât mai mult cu cât este vorba de producţii occidentale, vinovate pe deasupra şi de exotism:

„Clujana” foloseşte „mirajul spionajului”, popularizând cu date extravagante agenţia imperialistă, duşmanul popoarelor libere, „Intelligence-service”, publicând aşa-zise studii despre „Femeile în spionaj” şi răspândind cărţulii pseudo-ştiinţifice despre India şi alte „ţări ciudate”.

În finalul articolului suntem anunţaţi, printr-un veritabil teaser, că „[d]emascarea surselor «literaturii de scandal» nu se opreşte aici”, însă autorul nu se ţine de cuvânt. (Va urma.)

Caricaturile reproduse însoțesc articolele din 12 și, respectiv, 19 februarie 1948 la care se face referire în text.

---

[1] Pseudonim al Sidoniei Drăguşanu (1908-1971).

[2] Prozator şi grafician de talent, Neagu Rădulescu a avut de pătimit de pe urma unor volume care îl aveau ca erou pe soldatul Neaţă, participant la războiul antisovietic (Păţaniile soldatului Neaţă (1943), Soldatul Neaţă în război (1943), Neaţă în concediu (1944)). Printr-un jurnal al Ministerului Propagandei din 4 iulie 1945 lui Neagu Rădulescu i se interzice practicarea profesiunii de ziarist pe timp de patru ani: Prin articolele şi desenele sale a încercat să ridiculizeze armata sovietică punând-o într-o lumină defavorabilă, Prin volumele editate în legătură «Soldatul Neaţă», care au câştigat  mare popularitate, a provocat cunoscutele resentimente împotriva Naţiunilor Unite.” (Monitorul Oficial al României. Partea 1 din 11 iulie 1945, nr. 154).

[3] Sunt citate, printre altele, Forţele naţionalismului creator de Gabriel Drăgan, Germania şi Italia şi Ortodoxie şi Etnocraţie de Nichifor Crainic sau Hitler şi tineretul german de Radu Cernea.