8 octombrie 2021

Din aventurile... literaturii de aventuri (1946-1948)

Personaj pitoresc şi umorist nu lipsit de talent, Vlad Muşatescu (1924-1997) a lăsat în urmă câteva cărţi agreabile, bine primite de cititori în anii 1970-1980. Cele trei volume de Aventuri aproximative (1984-1987) apărute la Cartea Românească, sunt toate subintitulate, probabil cu o bună doză de precauţie, „roman”, deşi elementul autobiografic e evident. De altfel însuşi autorul afirmă răspicat în volumul al doilea că în carte „adevărul se află pretutindeni şi țâșnește prin toţi porii hârtiei, în proporţie de minimum 85%”. Să-l credităm aşadar măcar parţial pe prozator şi să citim cu atenţie ce scrie în volumul al doilea al Aventurilor... despre primii ani de după război, un interval editorial extrem de interesant, însă despre care nu e uşor să găseşti informaţii. Iar Vlad Muşatescu e omul ideal pentru asemenea relatări, căci a fost, cum s-ar spune, în mijlocul acţiunii. Din însărcinarea Partidului Comunist Român, sub coordonarea directă a celebrei Ilka Melinescu, puternică activistă culturală a vremii şi directoare a editurii Cartea Rusă, Muşatescu înfiinţează şi conduce editura Europolis (1946-1948).

Evocarea lui Muşatescu ne ajută să înţelegem mai bine spiritul şi problemele epocii, văzute desigur din perspectiva lucrătorului cultural care activează într-un ecosistem încă bazat pe relaţii economice capitaliste. Tânăra editură trebuie, desigur, să promoveze literatura „progresistă” a unor autori de stânga din ţară şi din străinătate. Directorul editurii relatează, cu umor, peripeţiile editării şi desfacerii volumelor şi eforturile lui naive de a rentabiliza producţia editorială, fiind uneori bucuros să lichideze un stoc de cărţi vânzându-l ca hârtie de împachetat. Totuşi, tânărul director visează la o literatură care să-i atragă pe tinerii cititori, după modele interbelice faimoase (Submarinul Dox, Colecţia celor 15 lei etc.) şi care să fie în acelaşi timp conforme ideologic. Grea misiune, să recunoaştem. Iată-l într-o discuţie cu Lică Albu, directorul adjunct: 

— Ce-ar fi, măi frate măi, dacă am găsi şi noi nişte romane de-astea, populare, cu vânzare asigurată ?...
— De unde ? Ne-ar trebui o literatură de aventuri şi călătorii cu substrat democratic, progresist...
— Va trebui să mă ocup de aspectul ăsta...
— N-ar fi rău ! Ca idee... De fapt, dacă stăm şi ne gândim bine, Karl May, în romanele din seria „Winnetou”, lua apărarea indienilor ăia, din Vestul Sălbatic, persecutaţi şi oprimaţi de capitaliştii americani!

Publicarea romanelor lui Karl May era, desigur, exclusă (cărţi ale autorului german vor apărea abia în anii 1970). Ideea lui Muşatescu — să recunoaştem, de o mare ingeniozitate — a fost să solicite bibliotecii ARLUS (Asociația Română pentru Strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică, înfiinţată în 1944) romane sovietice de aventuri pe care să le publice în traducere la Europolis. Planul părea tentant, căci biblioteca deţinea o bogată colecţie de asemenea cărţi: 

Doamne, peste ce cărţi dădusem ! De groază, nebunia lumii, nu altceva. Păi, dacă le dădeam la tradus şi le tipăream, ajungeam celebri. Numai lucrări documentare, altele chiar romane,
din genul atât de plăcut anglo-saxonilor, şi care se cheamă „nonfiction“, adică bazate pe fapte reale... Una şi una... Majoritatea, din domeniul spionajului. Apărute la „Editura Militară“ din Moscova. Şi mi-am ales vreo treizeci.

Planul părea imbatabil, căci „[d]acă le aleseseră ruşii, şi le mai şi editaseră, înseamnă că erau «curate», fără probleme“. Naivul editor nu luase în calcul faptul că comuniştii autohtoni erau mai catolici decât papa, aşa că s-a pomenit convocat de urgenţă la Ilka [Melinescu]:

— Ce-ai făcut, nefericitule ? Tocmai acum te pui pe spionaj, când sunt dificultăţi cu burghezia ?...
— Care spionaj ? — am bâiguit eu.

Scandalul a fost atât de mare, încât s-a ajuns la eliminarea din biblioteca ARLUS a volumelor incriminate, pentru ca la ele să nu mai aibă acces nici măcar foarte puţinii cititori cunoscători de limbă rusă. Se ajungea, paradoxal, la cenzurarea unor apariţii sovietice, situaţie insolită, care avea să se repete în anii 1980, după venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov.

Mai putem citi în Aventurile aproximative destule pagini interesante despre Europolis şi despre climatul cultural al epocii, în care fereastra spre normalitate şi independenţă editorială se închidea treptat. Cât priveşte literatura pentru copii şi tineret, căci ea ne interesează în primul rând, să notăm trecerea pe la Europolis a lui Al. C. (Corodar) Constantinescu[1], unul din primii autori de cărţi pentru tinerii cititori care se afirmă sub noul regim. Vlad Muşatescu pomeneşte de o colaborare a acestuia („o carte ilustrată pentru copii”) care urma a fi publicată „până-n Anul nou” (anul rămâne neprecizat) şi pentru care ilustraţiile, comandate de autor, ar fi fost gata. În acest punct s-ar cere un detectiv care să lămurească chestiunea, căci bibliotecile pe care le-am cercetat nu consemnează o asemenea apariţie la Europolis (admiţând că lucrarea a apărut cu adevărat). Cine ştie, poate detectivul Conan Doi al lui Vlad Muşatescu ar fi putut da o mână de ajutor! 

În scurta ei existenţă, Europolis a publicat câteva cărţi pentru copii. Editura a scos în 1948 Cartea cu jucării a lui Arghezi, ilustrată de Mitzura Arghezi. Publicarea volumului este surprinzătoare, în condiţiile căderii în dizgraţie a poetului ca urmare a apariţiei în Scânteia a seriei Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei de Sorin Toma[2]. În acelaşi an, Europolis publică încă o carte pentru copii (Pinocchio detectiv) sub semnătura lui Mihai Axente (pseudonim al lui Arthur Leibovici (1907-1975), mai cunoscut sub pseudonimul Maria Arsene)[3].

Ilustraţia postării de azi reproduce coperta volumului La sud de lacul Nairobi de Vlad Muşatescu, apărut în 1947 la Editura ABC, subintitulat „roman pentru tineret”. Ideea textului de azi mi-a fost dată de un comentariu publicat pe blog, autorului căruia i se cuvin mulţumiri. Tot acest comentator sugerează că este posibil ca Al. C. (Corodar) Constantinescu să-şi fi publicat în realitate cartea (Cei trei voinici) la Editura de Stat, care a preluat portofoliul Europolis în momentul desfiinţării.

 

 

 

 

 

 



[1] Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956), jurnalist de stânga interbelic şi autor de cărţi pentru copii în noul regim. Este autorul primului aşa-zis basm nou (Cei trei voinici), care cunoaşte mai multe ediţii între 1949 şi 1969.

[2] Scânteia din 5, 7, 9 şi 10 ianuarie 1948.

[3] Acelaşi autor publicase anterior încă o carte din seria Pinocchio (Pinocchio în Împărăţia Jucăriilor, Editura Gorjan, 1945).

2 comentarii:

Daniel spunea...

Și eu vă mulțumesc pentru toate aceste demersuri! Vreau să vă semnalez un articol semnat de Al C Constantinescu în Viața Românească Revista Uniunii Scriitorilor din RPR, no.6, Anul III, iunie 1950, pp.200 (revista este disponibila la o cautare pe internet)
Cât despre cartea în cauză eu aș miza chiar pe cei trei voinici - am găsit că prima ediție apare în 1948 la Editura de Stat și cum Europolis-ul pare să fi existat până în acest an, mă gândesc dacă nu putem vorbi de un transfer - nu știu sigur, e o ipoteză de lucru.
Un personaj interesant al editurii Europolis pare să fie și Grișa Naum...niște istorii încâlcite zic că ar prinde bine ;)
Mai există și un al patrulea volum al aventurilor aproximative și anume Oameni de bună credință

Wilkins Micawber spunea...

@Daniel

Si eu va multumesc pentru sugestii. Cunosc articolul lui Al. C. Constantinescu din Viata romaneasca si am sa scriu despre el cand va veni timpul sa vorbim despre "noul" basm impus dupa 1940.