Al. C. (Corodar) Constantinescu – Cei trei voinici (I)

Se întâmplă probabil rar ca un scriitor cu veleităţi de critic literar să dea verdicte asupra creaţiei proprii. După cum vom vedea, un asemenea caz este cel al lui Al. C. (Corodar) Constantinescu (1905-1956)[1], publicist interbelic de stânga devenit unul din scriitorii pentru copii afirmaţi în primii ani ai Republicii Populare. În 1948 tânăra revistă Licurici îi publică în foileton Cei trei voinici, care va apărea în volum în anul următor la Editura de Stat (seria de publicaţii pentru tineret, care va deveni în curând Editura tineretului) şi va cunoaşte mai multe ediţii în anii 1950-1960[2]. Este o scriere hibridă, un fel de combinaţie între romanul istoric (lipsit totuşi de o localizare precisă spaţio-temporală) şi basm (lipsit de elemente fantastice). În perioada la care ne referim, această ambiguitate reprezintă atât un avantaj, cât şi un handicap, după cum va reieşi din discuţiile care se vor purta în jurul volumului.

Dacă în basmele tradiţionale avem un Făt Frumos în luptă cu forţele răului, în Cei trei voinici numărul actanţilor semnificativi se multiplică şi avem nu doar un erou neînfricat şi drept, ci trei: Preda Ciobanul (cu credinciosul căţel Grivei), Ganciu (ţiganul[3]) şi, alăturându-se ceva mai târziu primilor doi, Ianoş (aluzie la un alt grup etnic şi dovadă a diversităţii acestui trio; în ediţia din 1949 cel de al treilea erou se numeşte Mihnea). Cei trei prieteni urmează un scurt parcurs iniţiatic (învăţarea tehnicilor de luptă, făurirea şi mânuirea armelor), după care pornesc spre „tărâmurile” unui împărat odios, unde nobilimea comite tot felul de abuzuri şi face din ţărani sclavi:

Am plecat în bejenie, că nu mai puteam suferi blestemăţiile împăratului şi nici ticăloşiile nobilului pe pământul căruia munceam până cădeam doborâtă. Că legată eram şi eu de pământul nobilului, ca şi tine. Că niciunul din noi nu are îngăduinţă să părăsească moşia. De-i e vrerea nobilului să ne vândă, apoi cu moşie cu tot ne vinde.

Ca element suplimentar de diversitate, celor trei voinici li se alătură trei fete, Mărioara, Voichiţa şi Ileana, care se dovedesc la fel de neînfricate şi inventive ca prietenii lor, chiar dacă la un moment dat Ileana este capturată de un boier. Lupta cu oamenii împăratului (numiţi, alternativ, „nobili” şi „boieri”, ca şi cum autorul ar fi dorit să acopere întregul teritoriu românesc) se duce iniţial prin episoade de confruntare la scară restrânsă şi culminează printr-un adevărat război ţărănesc în care masele asuprite formează o armată comandată de Preda, alături de care se află locotenenţii săi credincioşi Ganciu şi Ianoş. Este o transpunere literară a tezei materialist-istorice a acţiunii maselor, căci personalităţile individuale, al căror rol important nu poate fi negat, nu îşi pot atinge obiectivele în absenţa unui larg sprijin popular.

Trama epică a cărţii, alcătuită de altfel din numeroase episoade destul de lax corelate în care voinicii şi aliaţii lor se luptă cu oamenii împăratului, este menită să ilustreze ideea luptei de clasă dintre asupriţi şi asupritori. În favoarea acestei teze pledează chiar modul în care autorul divizează textul. Partea I, un fel de propedeutică a acţiunii, cu iniţierea, înarmarea şi plecarea la luptă a celor trei viteji, nu are nume, însă partea a II-a este intitulată, transparent, Lupta ţărănimii cu tagma jefuitorilor[4], iar partea a III-a, apogeul confruntării, se numeşte Răzmeriţa. Caracterul programatic este subliniat şi de titlurile unora din subcapitolele secţiunilor cărţii — unul dintre acestea se numeşte, Un boier ticălos, aşa precum sunt toţi boierii de ticăloşi, şi nu lasă loc de îndoială asupra intenţiilor autorului.

Povestea nu are un happy end clasic, deşi împăratul cel rău este răsturnat şi linşat de mulţime (Împăratul îşi capătă pedeapsa cuvenită), căci armata ţăranilor este în cele din urmă învinsă. Cad ucişi în luptă şi cei trei voinici, mai întâi Ganciu şi Ianoş, apoi Preda. Aflat în agonie, acesta din urmă formulează concluzia justă politic a întregii suite de evenimente:

— Cum să biruim cu adevărat? Că numai noi, ţărănimea, nu putem birui cu adevărat. Prea suntem risipiţi. [...] Trebuie o altă forţă care să deie luptă de istov. O forţă mai mare şi mai unită. O forţă care să ştie ce are de făcut. Care să nu se târguie. O forţă care să fie fără îndurare cu duşmanii şi să smulgă din rădăcină buruiana rea a nobililor şi a boierilor.

Cuvintele lui Preda ilustrează teza conducerii de către clasa muncitoare, condusă de partid în acţiunile sale şi conştientă de rolul istoric care îi revine, a luptei cu burghezia şi moşierimea. Conform dogmei marxist-leniniste, ţărănimea este un aliat de nădejde al muncitorimii, însă este lipsită de capacitatea organizatorică şi de conştiinţa de clasă a acesteia. Muribundul Preda exprimă în esenţă concluzia trasă de Mihail Roller în Probleme de istorie[5] cu privire la una din răscoalele ţărăneşti din istoria naţională, cea din 1888: „Datorită faptului că ţărănimea nu a avut conducătorul ei firesc — partidul consecvent revoluţionar al clasei muncitoare — răscoala nu a fost organizată, ci spontană. Ca atare, răscoala nu a izbucnit deodată în toate judeţele şi nici amploarea ei nu a fost aceiaşi pretutindeni.”

În postarea următoare vom trece în revistă receptarea în epocă a cărţii lui Al. C. Constantinescu şi vom discuta locul pe care îl ocupă aceasta în dezbaterea de idei asupra literaturii pentru copii şi tineret, mai ales în legătură cu „noul basm[6]”, un concept intens discutat în deceniul al şaselea.

Ilustraţiile, reproduse după ediţia a IV-a din 1961, îi aparţin lui Rusu Ciobanu.

---

[1] Pentru viaţa şi activitatea publicistică şi politică ale lui Al. C. Constantinescu, a se vedea necrologurile din presa vremii (Scânteia nr. 3546, Scânteia tineretului nr. 2139 sau Munca nr. 2615, toate din 17 martie 1956) sau articolul omagial al lui Saşa Georgescu din Presa noastră nr. 1 din 1956.

[2] Prezentarea de faţă se bazează pe ediţia a IV-a, Editura tineretului, 1961.

[3] Etnia respectivă este extrem de rar prezentă în discursul oficial al perioadei comuniste; cu excepţia unor rare semnalări în presă ale colaborării exemplare cu colectiviştii de alte naţionalităţi. Preda sparge stereotipurile rasiale, dovadă următorul dialog cu Ganciu: 
— [...] Dară cum pot eu să fiu frate cu tine? Eu sunt ţigan. [...]
— [...] Cinstit eşti?
— N-am furat şi n-o să fur niciodată nimic.
— Ai văzut? Şi eu mi-s asemenea ţie. Ce mai vrei atuncea ca să fim fraţi de luptă? Uite, dă mâna şi zi-mi frate. Aşa! Acuma să ne îmbrăţişăm.

[4] Termenul trimite la celebra formulare a lui Tudor Vladimirescu, care este, alături de Nicolae Bălcescu,una din personalităţile istorice venerate în acei ani.

[5] Mihail Roller, Probleme de istorie. Contribuţii la lupta pentru o istorie ştiinţifică în R.P.R., Editura Partidului Muncitoresc Român, ediţia a III-a, completată, 1951.

[6] Vladimir Colin, Căile de dezvoltare ale noului basm, în Gazeta literară nr. 22 din 2 iunie 1955.