31 ianuarie 2022

Otilia Cazimir – Bădiţa Stalin

Apărută în volum în 1950, după publicarea în numărul 11 din 1949 al Vieții românești, povestirea Bădiţa Stalin reprezintă prima colaborare a Otiliei Cazimir cu recent înființata Editură a tineretului. Succesivele epurări ale fondului de carte au lăsat şi în cazul acestui mic volum urme grele; din cele 50.000 de exemplare ale cărţii trebuie să fi supravieţuit foarte puţine, de vreme ce ea este de negăsit în biblioteci sau la anticariate. Este o situaţie oarecum nedreaptă, căci avem de a face cu o scriere importantă pentru istoria propagandei induse prin intermediul literaturii pentru copii a primilor ani ai regimului instaurat la 30 decembrie 1947. Fără a excela prin originalitatea temei sau acţiunii, Bădiţa Stalin este totuşi o mică capodoperă, căci concentrează în spațiul celor mai puțin de 20 de pagini ale sale un întreg arsenal de captare a bunăvoinței micilor cititori și canalizare a ei înspre cultul personalității dictatorului sovietic.

Ne este prezentat de la bun început protagonistul prozei. Are șapte ani, îl cheamă Țâcă (de fapt, Nicolae, ca pe taică-său) şi face parte din lunga galerie a copiilor orfani şi oropsiţi de soartă ilustrată generos în perioada 1948-1953 de eroii lui A. G. Vaida (Școlarul roșu, Micul patriot), Octav Pancu-Iaşi (Atunci, în februarie) sau ai Elenei Mătasă (Nodul pământului). Orfan de mamă din naștere, Țâcă își pierde și tatăl, întors cu sănătatea șubrezită dintr-un război la care „l-au mânat” boierii, pe care de altfel îi suduie până când își dă sufletul (tema vinovăției burghezo-moșierimii pentru purtarea războaielor este bine reprezentată în creația epocii — conflictele internaționale sunt translatate frecvent în zona mai familiară a conflictelor de clasă). Scena morţii tatălui este înfățișată în tușe sinistre („O muscă mare și verde a ieșit de nu știu unde și a venit bâzâind, ca trasă de ață, drept pe gura mortului”), iar înmormântarea, cu „popă”, prilejuiește accente anticlericale.

Rămas cu bunica („mama-bătrână e mititică și strâmbă de spate”), Țâcă e de fapt singur pe lume, căci aceasta e nu doar surdă și incapabilă de comunicare, în ciuda poveștilor pe care i le spune, ci și răuvoitoare. Soarta copilului se schimbă odată cu apariția, deus ex machina, a unui protector venit de la oraș (bădița Ștefan). Muncitor de la oraș, alături de alimentele pe care i le aduce, acesta îi oferă informații despre uzina la care lucrează și despre Uniunea Sovietică:

Bădiţa Ştefan lucrează la o fabrică mare, mai mare decât tot satul la un loc. Şi-n fabrica aceea sunt oameni mulţi, mai mulţi decât toţi oamenii din sat!
Şi-i mai spune bădiţa Ştefan şi alte minunăţii. Îi spune despre o ţară întinsă, mai întinsă decât toate împărăţiile din poveste, o ţară din spre Soare-Răsare, în care toată lumea e slobodă,munceşte şi cântă.


Naiv și deprins cu poveștile bunicii, Țâcă vrea să știe cine este conducătorul acelei țări minunate


— Şi cine-i împărat peste ţara aceea ? întreabă Ţâcă. Şi bădiţa Ştefan începe să râdă :
— Acolo nu mai simt împăraţi, măi băiete. Oamenii şi-au trimis împăraţii pe lumea cealaltă, şi toată ţara e a lor... Acolo, fiecare om care munceşte se cheamă că-i olecuţă de împărat. Înţelegi?
Ţâcă nu prea înţelegea cum vine asta.
— Da, da’ tot trebue să fie unu’ mai mare decât ceilalţi! Bădiţa Ştefan nu mai râde. Se uită la Ţâcă şi-i pune pe creştet mâna lui mare şi grea:
— Este, băiete.
— Şi cum îi zice ?
— Îi zice Stalin...

Ironia (poate involuntară) este că sovieticii își trimiseseră cu adevărat împăratul „pe lumea cealaltă”. Lăsând la o parte asemenea detalii, pe care receptorul prozei Otiliei Cazimir nu avea cum să le priceapă, este important de reținut că bădiţa Ştefan devine protectorul băiatului, ba chiar promite să îl adopte de îndată ce se va însura. În vederea începerii școlii, Ştefan îl înzestrează pe Țâcă cu îmbrăcăminte și rechizite, astfel ca micuțul să își poată face intrarea în lumea învățături. Premonitoriu, muncitorul uită acasă la protejatul său o carte despre Stalin, pe care viitorul școlar nu o poate încă descifra, dar care îl impresionează prin aspectul grafic. 

Marea scenă a povestirii, care cuprinde mesajul propagandistic esențial, se desfășoară în prima zi de școală. Terifiat de noutatea locului și de povestirile despre învățătorii răi și aspectul școlii, cu pereții plini de planșe cu „oameni jupuiți și spintecați de li se văd borheile, ca la porci, când îi cenătuiește”, pe care le propagă vărul Mihai, Țâcă este în pragul unei căderi nervoase. Se dovedește că lucrurile nu sunt chiar atât de rele, căci învățătorul nu este un „domn” care să-l „frigă” cu varga, ci o femeie prietenoasă. Dar — şi acesta este lucrul care îl liniștește pe copil și îi dă în cele din urmă încredere — pe perete este agățat portretul lui Stalin, sub egida căruia nu se poate întâmpla nimic rău: 

— Vrei să te duci acasă ? îl întrebă ea [învățătoarea], fără supărare. Dar Ţâcă nu-i mai poate răspunde. Pe deasupra capului ei, a zărit un chip cunoscut: un om îmbrăcat soldăţeşte, cu cizme scurte, lângă o poliţă plină cu cărţi. Şi omul acela are ochi atât de adânci şi de pătrunzători, încât Ţâcă simte cum îi vine inima la loc.
— Vrei să te duci acasă ? stăruie învăţătoarea, răbdătoare.
— Dacă-i dumnealui aici, nu mă mai duc! răspunde Ţâcă, cu ochii încă plini de lacrămi, dar cu căutătura dreaptă.
— Care dumnealui ? întrebă cu nedumerire învăţătoarea, cătând împrejur.
Când vorbea despre Stalin, bădiţa Ştefan îi zicea, scurt, pe nume. Dar el, un plod din fundul pădurii, cum să-i spună unui om ca acesta, ca să nu fie lipsit de cuviinţă?...
Deodată, ridicându-şi ochii albaştri şi adunându-şi răsufletul, Ţâcă răspunde răspicat, cu toată inima:
— Dumnealui... bădiţa Stalin !

Este un final care condensează efortul propagandistic depus de autoare de-a lungul întregului text, în care au fost introduse, pe rând, figura muncitorului Ștefan (simbol al ajutorării țărănimii de către clasa muncitoare), mitul minunatei mari țări de la Răsărit și, apoteotic, însăși figura Stalin, conducătorul acesteia și apărătorul celor oropsiți și înfricoșați. Se cuvine subliniată ingeniozitatea cu care Otilia Cazimir transpune concepte relativ abstracte și greu de priceput, astfel ca ele să poată fi asimilate de publicul-țintă alcătuit din școlari mici. Familiarul diminutiv „bădiță” din „bădița Stalin” îl apropie și îl umanizează pe generalisim, îl aduce la nivelul de înțelegere al copilului. Conducătorul sovietic este și el un fel de Ștefan, dar scara unei țări întregi. Procedeul, din familia litotei, este categoric ingenios. Dacă pentru Dan Deșliu planul cincinal era „tovarășul plan”, pentru Otilia Cazimir brutalul vojd de la Kremlin se transformă într-un prietenos „bădiță”. 

Volumul este ilustrat de Beca Rind.

Niciun comentariu: