28 februarie 2022

Octav Pancu-Iaşi – Timpul stă în loc? (III)

Articolul din Flacăra al lui Geo Şerban[1] nu avea cum să rămână fără urmări. În virtutea obiceiurilor vremii, critica trebuie să fie urmată de autocritică. Era nu doar o obligaţie cutumiară, ci practic o obligaţie derivată din indicaţiile date de la cel mai înalt nivel al conducerii politice. Critica şi autocritica, un cuplu de concepte aflate în interacţiune dialectică, ar fi reprezentat de altfel „un ajutor nepreţuit în creşterea şi dezvoltarea noastră”, aşa cum proclama la 26 februarie 1948 Ana Pauker la tribuna congresului înfiinţare a partidului unic al clasei muncitoare[2] şi cum vor sublinia, în nenumărate rânduri, documentele de partid din anii imediat următori[3]. Nu este aşadar surprinzător să citim în numărul 118 din 8 aprilie 1950 o scrisoare adresată redacţiei de către de Octav Pancu-Iaşi şi intitulată „Îmi însuşesc pe deplin critica adusă de Flacăra”. Documentul, exemplar atât pentru formă, cât şi pentru conţinut, începe cu formula fixă „dragi tovarăşi”, urmată de recunoaşterea spăşită a deficienţelor semnalate de revistă: 

Aşa cum subliniază articolul din „Flacăra”, placheta mea pentru copii „Timpul stă în loc?” aduce o contribuţie în această privinţă [educaţia tinerei generaţii], dar ea suferă din pricina unor însemnate lipsuri.

Aceste lipsuri constau în faptul că n-am insistat îndeajuns asupra educaţiei în spiritul dragostei de Patrie a micilor cititori, privind problematica organizării temeinice a timpului de muncă ca pe un fenomen izolat. Şi într-adevăr aşa este. Căutând să concretizez problema tratată, m-am mărginit să prezint un şir de fapte care apar rupte de visurile copilului, nu-l fac să tindă curajos spre aceste visuri şi, mai ales, nu-l educă suficient în spirit socialist, nu-i arată în mod artistic că învăţând mai spornic, el este mai de folos Patriei sale, el este părtaş la marele efort pe care-l face poporul nostru muncitor, ce se pregăteşte să devină un cadru cât mai pregătit al construcţiei socialiste şi comuniste, el slujeşte cauzei păcii.

Trecând peste exprimarea inabilă din ultima frază, cea cu poporul care se pregăteşte să devină „un cadru”, este semnificativă formularea explicită a instrumentalizării literaturii pentru copii, care trebuie să servească, în spiritul epocii, drept vehicul ideologic, mai degrabă decât ca divertisment, cu valenţe educative generale. Chiar mic, copilul trebuie să conştientizeze apartenenţa la marea masă a poporului, trebuie să se pregătească nu pentru atingerea unor obiective personale (meschine), ci pentru edificarea noii construcţii sociale.

Scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi este alcătuită după toate regulile genului (recunoaşterea „păcatului”, cu prezentarea în detaliu a elementelor ce compun culpa, exprimarea regretului pentru erorile săvârşite, mulţumirile adresate instanţei critice pentru observaţiile — desigur juste — exprimate de aceasta). Cel criticat se angajează să „reia” şi să „întregească” placheta pentru a reflecta observaţiile făcute, dar din câte știm o nouă versiune a acesteia nu a apărut niciodată, dovadă a perfectului formalism al mecanismului critică/autocritică.

Ultima treime a răspunsului este consacrată potenţialilor receptori ai cărţii, pionierii şi şcolarii. Cititorul — desigur, un cititor aparţinând unui grup social prestigios, precum clasa muncitoare, țărănimea sau, în cazul de față, corpul elevilor din școlile de stat — era, după cum ştim, instanța supremă de validare artistică. Și pentru cititori autorul are cuvinte de mulțumire: 

Totuşi, n-aş putea încheia scrisoarea fără să adaug că de la apariția plachetei și până la articolul din „Flacăra”, am primit un ajutor, — și ce minunat e acest ajutor! — de la cei care salută cu entuziasm de nestăvilit o carte nouă pentru ei și care privesc cu dragoste și încredere pe scriitori. Am primit în permanență critica micilor cititori și ea a fost atât de bogată în îndrumări. încât mă voi strădui necontenit să le aplic în munca mea.

Cred că contactul scriitorului cu cititorii săi — copiii — trebuie să devină o preocupare de seamă a acestuia. 

Dialectica relaţiei cu tinerii cititori ar fi de fapt mai complexă, după cum explică Pancu-Iași în finalul scrisorii, căci, în calitatea sa de redactor al emisiunii pentru pionieri de la postul național de radio, el era privit de copii mai degrabă ca „mosafir” [sic] (chiar dacă unul „drag”), decât ca „prieten apropiat”, așa cum ar fi fost de dorit. Soluția?  Desigur, vizite mai frecvente la o școală generală, cu asistență la lecții și sprijin acordat gazetei de perete, lecturi și discuții cu elevii ale unor materiale din revista „Licurici”. Cu modestie, autorul nu își arogă meritul de a fi găsit el aceste remedii; ele se trag din „experiența vastă a scriitorilor sovietici”, argument suprem, după care nu prea mai rămânea mare lucru de spus.

Postarea este ilustrată cu un fragment din scrisoarea autocritică a lui Octav Pancu-Iaşi.



[1] Nr. 115 din 18 martie 1950.

[2] Un material bogat de la acest congres publică România viitoare în numărul 35 (873) din 26 februarie 1948.

[3] Pentru o sinteză a importanţei acordate criticii şi autocriticii, trebuie menţionat materialul intitulat Critica şi autocritica, lege de dezvoltare a partidelor comuniste, apărut în publicaţia Pentru pace trainică, pentru democraţie populară! numărul 5 (65) din 1950, reluat în Scânteia numărul 1653 din 8 februarie 1950, aşadar nu cu multă vreme înaintea autocriticii lui Pancu-Iaşi.

Niciun comentariu: