Elena Mătasă ─ Nodul Pământului (I)

Născută în 1901 (sau în 1903, după alte surse), Elena Mătasă (Mătase, aşa cum îi apare numele pe coperta câtorva volume) nu este o debutantă în momentul apariţiei, în 1949, a „romanului pentru tineret” Nodul Pământului. După Cei trei voinici (1948) de Al. C. (Corodar) Constantinescu şi alături de Neghiniţă de Cezar Petrescu (1949), este una din primele opere în proză de mai mare amploare apărute după instaurarea Republicii Populare. Ulterior, Mătasă va scoate până în 1953 trei volume de povestiri pentru copii (Puiul de cerb şi Raza de lumină (ambele în 1950), Zile de vară (1951)), lipsite în cea mai mare parte de valoare literară şi tributare unor clişee realist socialiste grosolane. Cu Nodul Pământului lucrurile stau oarecum diferit; este vorba de o lucrare mai amplă (este, în definitiv, al doilea roman juvenil al epocii, după cel al lui Corodar), cu o problematică ceva mai complexă şi, nu în ultimul rând, cu o receptare mai amplă în presa vremii, unde a avut parte şi de laude, şi de critici.

Din capul locului autoarea conturează un spaţiu interesant, „jităria” (adică locul unde îşi are sălaşul jitarul, un angajat care are în sarcină paza ogoarelor semănate). La jitărie locuieşte, împreună cu moş Costache, bunicul lui vârstnic şi decrepit, Ionică, un băiat de vreo opt ani, protagonistul întâmplărilor din carte. Jităria este un teritoriu de mijloc, situat între târgul Bozieni (localitate cu o populaţie săracă, supusă abuzurilor câtorva bogătaşi hapsâni) şi hinterlandul alcătuit din moşiile boiereşti şi ogoarele ţăranilor. Suntem în 1942, în plin conflict mondial, iar autoarea nu face economie de aluzii la injusteţea războiului (antisovietic, în acel moment) sau la familiile descompletate după plecarea la luptă a bărbaţilor. Mama lui Ionică, suferindă, a murit, iar acesta a rămas orfan şi de tată („Ilie cel vesel şi bun”). Considerat „bolşevic”, Ilie a fost executat pentru că a refuzat să plece la război, lăsându-i însă copilului un pedigree valoros în ordinea socială de după 1944. Ionică este unul din eroii-copii oropsiţi ai cărţilor din anii 1948-1953 forţaţi să dea piept cu viaţa, alături de protagoniştii din Bădiţa Stalin de Otilia Cazimir (1950), Şcolarul roşu şi Micul patriot de A. G. Vaida (ambele din 1950) sau Atunci, în februarie de Octav Pancu-Iaşi (1951). Sunt copiii săraci, dar independenţi şi răzbătători ai ultimilor ani de război şi primilor ani de „libertate” care au urmat după 23 august 1944, care vor fi beneficiarii nemijlociţi ai marilor transformări sociale postbelice.

Ionică este un copil sărman, lipsit de posibilitatea de a urma vreo şcoală, însă e extrem de inteligent şi creator, fiind capabil să modeleze figurine din lut remarcate de toată lumea şi mai ales de un misterios călător care pare să reprezinte mesagerul vremurilor noi care se întrevăd. El are trei buni prieteni (Toader, Vasilică şi Lisaveta „pistruiata”). Nu sunt nici aceştia mai răsăriţi din punct de vedere social şi sunt cu toţii animaţi de revolta împotriva copiilor de bogătaşi, dar cel puţin cei doi băieţi merg la şcoală şi ştiu să citească. Sub influenţa lor, Ionică va învăţa şi el să descifreze literele şi, mai mult decât atât, va conştientiza importanţa învăţăturii şi a lecturii. Cei patru organizează veritabile sesiuni de lectură, iar Vasilică le citeşte dintr-o „carte cu poze” adusă de la şcoală:

─ Şi domnul Bursuc s-a suit în automobil având lângă el pe doamna Vulpe. Erau hotărâţi în ziua aceea să facă o spargere la casa domnului Lupu, care era plină cu toate bunătăţile. Domnul Bursuc purta nişte ochelari negri şi o şapcă trasă pe sprâncene. Doamna Vulpe îşi ascunsese faţa sub un val des. Cu prevederile astea credeau ca nimeni nu-i va mai ghici cine sunt. Copiii se opriră din citit şi bătură din palme.
─ Auziţi, poartă ochelari! Doamna Vulpe și-a pus un văl pe față !

─ ­Da, mă, şi vroiau să facă o spargere la domnul Lup acasă ! Ha, ha, ha! Cine a scornit astfel de poveste? [...] ăsta e lup, mă? Uite că are ceas la brâu şi bărbuţă. Asta e Vulpe?
─ Nu-mi place cartea asta, spuse Vasilică. Am citit altele mai frumoase; în ele scrie despre copiii nevoiaşi care muncesc din greu.

Este unul din cele mai importante momente ale cărţii, căci el ilustrează una din temele majore ale epocii, anume necesitatea de a li se da copiilor spre lectură cărţi de valoare, înţelegând prin asta lucrări concepute în spiritul noului etos realist socialist. Dezbaterile care se desfăşoară în publicaţiile epocii scot în evidenţă tarele cărţilor „burgheze” de până atunci, inadecvarea, sentimentalismul şi ruperea de realitatea socială[1]. Mai mult decât atât, critica literaturii burgheze pentru cei mici s-ar fi făcut, dacă luăm drept adevărate susţinerile din unele articole, şi de jos în sus, căci schimbările ar fi fost solicitate de înşişi micii cititori, exasperaţi, la fel ca eroii Elenei Mătasă, de cărţile lăsate moştenire de orânduirea socială anterioară[2].

Pentru a încheia prima postare consacrată cărţii Elenei Mătasă, se cuvine menţionat că una din temele persistente ale dezbaterii despre literatura pentru copii şi tineret din ţările comuniste o reprezintă pretinsa nemulţumire a micilor cititori faţă de cărţile care li se oferă. Acestea ar fi, se pretinde, inadecvate, rupte de viaţă, artificiale. Uneori aceşti cititori îşi iau soarta în propriile mâini şi scriu chiar ei cărţile pe care le aşteaptă. Este cazul (foarte cunoscut în epocă) al unor pionieri din Siberia de Est care scot în 1934 un volum de povestiri despre viaţa lor, intitulat Baza kurnosîh. Titlul, greu de tradus, ar însemna, cu aproximaţie, Tabăra celor cu nasul în vânt. Cazul tinerilor siberieni devine celebru după ce el este menţionat în co-raportul consacrat literaturii pentru copii citit de Samuil Marşak la Congresul Unional al Scriitorilor Sovietici. Şi la noi este prezentă, după 1948, tema copiilor nemulţumiţi de ce le oferă scriitorii. Ai noştri sunt însă mai puţin creativi (sau nu li se dă voie să se manifeste, n-are a face), aşa că ne mulţumim cu exemple livreşti precum cel din romanul pentru al Elenei Mătasă (1949), în care un grup de copii îşi pune în gând să scrie o carte pe care cei de vârsta lor s-o poată înţelege şi aprecia.

Volumul este ilustrat de Dem.

[1] A se vedea, printre altele, Fantasticul şi realul în poveştile pentru copii de Egon Weigl, în Contemporanul nr. 28 din 4 aprilie 1947, Literatura din trecut pentru copii de Maia Radovan, în Flacăra nr. 9 din 29 februarie 1948, O cenuşăreasă: literatura pentru copii de Sen Alexandru, apărut în Flacăra nr. 31 (83) din 8 august 1949 etc.
[2] Întâlnire cu micii cititori – o expoziţie a cărţii pentru copii de Sidonia Drăguşanu, în România liberă nr. 1339 C din 18 decembrie 1948, Consfătuirea Revistei elevilor cu cititorii săi din Capitală, în Universul nr. 274 din 24 noiembrie 1948 etc. După ceva mai mult de un an, în februarie-martie 1950, revista Pionierul publică o serie de articole pe teme Ce am vrea să citim în cărţile care se scriu pentru noi (nr. 37-42 ale revistei). La întrebare răspund pioneri din diferite şcoli. Editura tineretului organizează un concurs de lucrări pe aceeaşi temă (anunţat în Pionierul nr. 37 din 9 februarie 1950).