joi, 25 noiembrie 2010

Cei mai buni răi

12 comments
Nu ştiu ce semnificaţie are ziua de 25 noiembrie (în afara de cea de zi a recunoştinţei pe stil nord-american minus Canada minus Mexic). Până una, alta, este - ad hoc - ziua personajelor negative preferate, aşa cum le văd câţiva colegi din blogosferă, cărora m-am alăturat şi eu. Să le dăm cuvântul:

Tlön Society

Moxica & The Horse

atacati de cavaleria spaniola, aztecii se credeau atacati de centauri. cand eram mic si l’am vazut pe Moxica la cinema, eu nu l’am crezut centaur dar am inteles ca Spania, Nobletea, Cruzimea si Calul sunt, intr’un fel, acelasi lucru minunat.

***
Caligraf

Personajul care domină galeria mea de Răi Preferaţi e celebrul Omuleţ din Subterană, apărut pentru prima oară în poemul Sebastian în vis de Radu Vancu, crescut apoi pînă la statura mitului literar. După cum se ştie, nano-antropologia subteraniană a emis nenumarate ipoteze încercînd să explice de ce Omuleţul vrea sa devină Supra-Omuleţ, cu orice preţ (chiar administrînd copiilor din Sibiu izomerul lui de praf Nestlé, ca să aibă toţi rahitism şi nanism şi el să ajungă “overlord în lumea lilipută”). Astfel, Omuleţul ar fi ”bolnav” (Dostoievski 1864), ”într-un fel” (Zum 2010), ”rău, dar nu fundamental rău” (Caligraf 2010). Eu mi-l simt un pic apropiat pentru că răutatea lui mi se pare un produs derivat al dorinţei lui, (nano)omenească în fond, de a fi mai înalt decît e. Şi mi-e milă cînd i se pregăteşte un ceai de valeriană, apoi înca unul, ca să se potolească cu fîţîielile hipercinetice între Subterana pentru Omuleţi şi cea pentru Supra-Omuleţi. Din experienţele din subterana mea, ştiu că efectul valerianei nu ţine prea mult.

***
Mihaela Ursa

My Shameful Crushes. ca oricarei fetite cuminti, mi-au placut baietii rai. mai intai, pe la cinci ani, am avut o prima pasiune pentru insusi… Nicolae Ceaușescu – o marturisesc public acum pentru prima oara. adica, nu numai ca auzeam ca face magarii, dar chiar mi se parea ca are buze foarte rosii, iar asta imi era suficient pe atunci. apoi m-am fixat pe Falconetti, personajul negativ din Om bogat, om sarac, fata de care JR din ulteriorul Dallas nu este decat o copie amarata. dupa cum tot copii amarate sunt toti Robocopii si Terminatorii de atunci incoace, doar un pic mai cibernetico-androidizate. gugalindu-i o fotografie, pentru a raspunde provocarii lui murdoc, constat ca-mi tremura si astazi sufletul de frica si de emotie. he kicks any villain’s ass!


***
Radu Vancu

Dacă la întrebarea din Dilemateca despre supereroul favorit am răspuns Pardaillan, raţiuni de simetrie afectivă (dar există oare o simetrie a inimii?!) cer ca superoul detestat să fie, fără doar şi poate, Fausta. Malefică precum Richelieu, meschină precum Mazarin, nu mai puţin bravă decât Pardaillan-fils (îmi aduc aminte şi acum cu inima strânsă de scena în care se duelează aproape de la egal la egal), frumoasă ca… (aici e greu să-i găsesc egal, pentru că pur şi simplu, ca orice singularitate, nu admite categoria similarului), papesă (la propriu) şi ghiavoliţă (nu tocmai la figurat), iubindu-l pe amintitul fiu cu aceeaşi patimă cu care-l ura, asasină a tatălui copilului ei (ghici ciupercă!) – toate femeile fatale de celuloid sunt, pe lângă ea, …celuloid. Cât despre vampele şi trampele nu celuloide, ci curat celulozice, să fim serioşi – Milady Clarick de Winter e pe lângă ea o scumpiţică, Madame Thénardier o sadică… sadea, nici mai puţin, dar nici mai mult de atât, iar Caterina de Medici o biată regină răscoaptă, chinuită deopotrivă de menopauză şi de amorul tîrziu pentru astrologul Ruggieri. E groaznică şi seducătoare femeia asta, răul pur şi dur, şi probabil că ea mi-a furnizat primul set mai acătării de întrebări metafizice: cum se face că manifestarea istorică a Răului are drept reacţiune o manifestare nu mai puţin istorică a Binelui? E obligatoriu ca orice Faustă să-şi aibă Pardaillanul? E cel din urmă, prin urmare, un fel de creaţie a celei dintâi? Deci, după cum pătratul logic ne învaţă că adevărul poate rezulta din fals, binele poate rezulta din rău? De ce da? Sau de ce nu? Iar copilul Faustei cu Pardaillan cade în categoria Binelui ori a Răului? Şi cum de sunt cele două miscibile?

Citeam, cum am spus şi în Dilemateca, ultimele volume ale sagăi Pardaillenilor în paralel cu Monadologia. Cred că se vede şi din întrebările de mai sus, naiv-maximalist-adolescentine, cam ca teodiceea lui Leibniz. De fapt, cred că de asta e Fausta personajul meu negativ favorit: pentru că, detestând-o fascinat preţ de două-trei mii de pagini, mi-am găsit teodiceea personală. A fost, care va să zică, prima mea femeie metafizică!

***
Bughi mambo rag

In general nu prea simpatizez cu raul nici in fictiune - poate cu cei un pic rautaciosi din spirit ludic, gen Puck, dar nu cu cei rai de-a binelea. Totusi, daca e sa caut unul rau, am sa-l aleg nu dintr-o carte, nici dintr-un film propriu-zis, ci dintr-un desen animat pe care l-am vazut toti in copilarie - cei din generatia mea, cei mai tineri s-ar putea sa nu il stie. E vorba de Meowrice din “Parisul Vesel” (“Gay Purr-ee”), un motan parizian, distins, (aparent) amabil, manipulator si cinic, dar debitandu-si cu sarm cinismele si fermecand-o cu sarmul si manierele lui pe Mewsette, dragalasa dar naiva pisicuta de la tara. Am revazut relativ recent “Parisul vesel” si filmul nu-si pierde farmecul privit cu ochi maturi, poate chiar dimpotriva…

***
Micawber

N-am personaje preferate, bune sau rele la purtare. Totuşi, sub coerciţiune: personajul meu negativ preferat ar putea fi Ostap Bender al lui Ilf şi Petrov. De ce? Din patriotism zgândărit, de bună seamă. Să nu uităm cum se termină Viţelul de aur. Ostap încearcă să treacă graniţa în România, în vreme ce din buzunare îi curg verighete, lanţuri şi brăţări şi rosteşte „clar“: Trăiască România Mare! Unde mai găsiţi, în toată literatura universală, un asemenea strigăt venind de la un străin?

***
Utopia balcanica

mistretul lui St Aug Doinas

nemaiputand sa rabde inca o modificare subtila a termenilor-simbol, iritat de jocul savant al paralelismului si simetriei, probabil surmenat dupa o zi grea de munca, mistretul cu colti ca argintul il reduce la tacere pe naivul print din Levant, devenind [ce ironie!] antagonistul propriei sale balade.

***
Claude

Daca avem voie sa ne jucam in sesiunea asta si un personagiu acuzat de ‘fraud, bigamy, adultery, plagiarism, household damages, negligence, property damages, and performing unnecesarry dental extractions’ poate fi in acelasi timp si bad guy si hero, atunci Leonard Zelig e my favourite villain; daca nu, atunci nu stiu sa raspund.

Pentru cei neconvinsi ca Zelig e evil, uitati aici: ‘He was the guy who smashed my car up. It was brand-new. Then he backed up over my mother’s wrist. She’s elderly, and uses her wrist a lot.’

(Zelig, Woody Allen, 1983)

***
Anda

Nurse Ratched, sora sefa din One Flew over the Cuckoo’s Nest, is my villain of choice. cel mai inspaimantator la ea mi se pare faptul ca actioneaza din convingerea ferma ca are dreptate, o convingere vecina cu fanatismul. fara asta, celelalte aspecte – ca ii terorizeaza pe cei mai slabi decat ea sau ca sesiunile de terapie sunt doar o ocazie de a-si manifesta sadismul – n-ar fi mare lucru. iar modul in care intampina sinuciderea lui Billy, fara cel mai mic semn de remuscare, arata cat de patrunsa e de corectitudinea faptelor sale.

***
Cinesseur

Alonzo Harris. dintre zeci de ticalosi memorabili & inubliabili, l-am ales pe el. tocmai pentru ca nu e unul oarecare. personajul e plamadit dintr-o multime de nuante, e “the zig-zag man” si datorita acestei “constitutii” ramane pana aproape de final in apele teritoriale ale ambivalentei. interpretarea lui Denzel W [oscarizata, de altfel!] pune in valoare fiecare nuanta a personajului ca intr-o filmare HD in slow motion, sarjand permanent neputinta noastra de a-i pune eticheta politistului pe care-l interpreteaza, de a hotari daca el e ticalosul de care ne atasam sau pur si simplu un ticalos. acesta e marele pariu pus [si castigat] de Antoine Fuqua in Training Day, un fel de Mean Streets al noului mileniu [celalalt pariu - de ce ne gandim la Spike Lee cand vedem filmul asta? - l-a pierdut].

***
Poiematike

Don Quijote

de ce e un personaj negativ? pentru ca invata pe cei creduli sa fie mai naivi decat sunt deja si pe cei curajosi sa cada in ridicol.
poate fi pozitiv personajul asta? hmm.. intelectualii [dom'le!] spun ca e un soi de Iisus.
aaaa.. voi tusi discret [vorba lu' Lante] si ma voi preface ca n’am inteles prea bine in ce fel.

***
Capricornk13

My favourite bad guy is Rhett Butler. Îmi place pentru sinceritatea răului din el.
Dacă aş putea să fiu la fel de rea ca Rhett, în sensul de a trăi cu atâta pasiune înțelegând… aș spune că nothing else matters.

***
Dragos C.

aka abatele Hererra, aka pacaleste-moartea din mos goriot, iluzii pierdute, splendoarea si suferintele curtezanelor. de Balzac.


***

Dreaming Jewel

Rebecca de Winter

E o absenţă ce se simte ca o prezenţă: despre ea se tace atât de asurzitor că te dor timpanele. O reconstitui ca pe un puzzle din tresăririle de suferinţă ale celor ce au cunoscut-o, încerci s-o înţelegi, dar, chiar când i-ai refăcut fiecare mişcare şi cuvânt, motivaţiile ei îţi scapă printre degete, nu ştii cine e, dar o presimţi ca pe o siluetă nefastă la capătul tuturor cărărilor pe care dai s-o apuci.

Şi, când o declari învinsă definitiv, îţi dă o ultimă lovitură, exilându-te pentru totdeauna, nu numai dintr-un loc, ci din chiar amintirile tale.

Doamnelor şi domnilor, Rebecca, deja moartă la începutul romanului lui Daphne du Maurier: a trăit cum a avut chef, a murit în propriii ei termeni şi a reuşit ca inclusiv după aia să dea peste cap vieţile celor lăsaţi în urmă.

***
Bola de Nieve

Jack Nicholson – Daryl Van Horne (“Vrajitoarele din Eastwick”)

E impertinent si fermecator, inteligent, cult si amuzant. Ranjeste scandalos si irezistibil. Terorizeaza o comunitate de nesuferiti. Trezeste la viata senzualitatea unor femei misto, aducand-o la punctul de fierbere. Si daca are chef, poate sa si zboare. Gotta love the horny little devil.


***
Teodora (Insemnari din subterana)

Nu doar minunile “nu au chip şi nume”, ci şi răul însuşi. Maşinăria aia infernală din cărţile lui Kafka. Ăsta e “ticălosul perfect”: omniprezent şi toxic prin particulele sale invizibile, un concurent al aerului însuşi. Fără explozie. Fără o Hiroshima sau un Cernobâl. Fără teorii.

***
Khronos

Amon Goeth: shoot her.
Reiter: Herr Kommandant! i’m only trying to do my job!
Amon Goeth: ja, i’m doing mine.

unul din cei mai simpatici sonati ai cinema-ului autohton, SS Hauptsturmführer Amon Göth, indeplineste mare parte din criteriile care tind catre raul absolut: e ofiter SS intr-o fabrica a mortii, la cafeaua de dimineata impusca 2-3 evrei si da dovada de un narcisism atroce: [touching his reflection in a mirror] Amon Goeth: i pardon you.

***
Adina

Jean Baptiste Grenouille, esenta parfumierului lui Suskind imi bantuie tractul olftacto-cerebelos de vreo cativa ani buni. lucru datorat in mare masura faptului ca JBG e un personaj negativ apartinand tagmei eterogenului, un homuncul spasmodic, filiform, un gollum dandy, care in ciuda apetitului sau atroce e un personaj indragibil, are grija de victimile sale, iar crima e mai degraba o imbalsamare, un experiment de laborator alchimic cu reactii, precipitari, osmoze dirijate liric. scopul sau artistic, inglobator, epigonic, cabalist, de a crea perfectiunea intr-o sticluta de parfum glossy dilueaza mijloacele, granitele deontologicului, iar ceea ce ramane in urma faldurilor falfainde ale acetui prestidigitator e o miasma bahica, instrumentul unui magnetism animal de care cu greu te poti dispensa. era sa zic ca mai ca l-as lua acasa, dar neah, vreau sa ii simt putoarea de la departare

***
Milf & Petrov

cel mai coios bandit dintre banditi e fara indoiala El Indio. daca ma gandesc la personaje negative cu sange-n instalatie, pentru ca un personaj negativ fara sange-n pula nu poate fi decat un fel de pacalici [vezi Pinguinul din Batman], asta e primul care-mi vine in minte. betivul nevrotic, nebarbierit, viril, agresiv, supercarismatic, interpretat magistral de Gian Maria Volonte in capodopera For a Few Dollars More a lui Sergio Leone, da lectii despre cum ar trebui sa arate un barbat tuturor metrosexualilor, emolailor si hipsterilor autocastrati care ne-au invadat viata. uitati-va la ochii lui! [secundele 52-54]. si cand te gandesti ca Volonte a acceptat rolul doar pentru bani, nestiind ca avea sa-l faca nemuritor!

***
Zamoca

e greu de ales un [anti]erou fiindca cei care impresioneaza, cei pe care ni-i amintim sunt cei care evolueaza, ceea ce face exercitiul si alegerea in sine confusing. primul care mi-a venit in minte este The Decider, dar acesta sustine ca este, de fapt, pozitiv. urmatorul a fost Zorg. scena in care el face apologia principiului de “creative destruction” este nu numai mal-epica, ci si vag prevestitoare.

***
Joker

Nurse Ratched. nu mi’a trebuit mult sa ma gandesc la personajul negativ preferat. Nurse Ratched. Randle McMurphy din Zbor Deasupra Unui Cuib de Cuci a luptat impotriva sistemului de tip Big Brother si a pierdut. Nurse Ratched. manipulare, umilire, degradare. Nurse Ratched. a te hrani cu privirea unui om infrant. Nurse Ratched. a distruge psihicul unui om, insa a’i pastra constiinta de sine. a’l face constient de faptul ca mai e doar 1% dintr-o fiinta umana. Nurse Ratched. terapie medicamentoasa si prin electrosocuri. Nurse Ratched. metafora?

***
zum

E mieros, lingusitor si are mii de fetze. Isi tradeaza aliatii, ia ostatici, asista la demonstratii grandioase si pe deasupra e instabil emotional (ah, slabiciunile ticalosilor!). Unii l-ar numi bun politician. Ca orice ‘villain’ care se respecta, vrea Regatul, vrea sa fie ministru plenipotentiar si e gata sa faca orice pentru asta. Mult timp habar n-ai daca e bun sau rau. Sau, mai bine zis, daca e fundamental rau. Pana il vezi, echipat in acvariul de lupta, conducand-si armatele in atacul asupra Bucurestiului si distrugand tot ce-i sta in cale.

Ti-l imaginezi fara probleme intr-un fotoliu subacvatic de piele, cu un trabuc intr-o mana si scarpinand capul unui pisipeste cu cealalta. Inegalabil.

Il cheama Oliviu si e Somn. Somnul Protector.

duminică, 21 noiembrie 2010

☺☺Mihail Gălăţanu - Stradivarius

2 comments
Cu Stradivarius (EuroPress Group, 2008), Mihail Gălăţanu pare să dorească să facă un nou pas în acţiunea de epatare a burghejilor cititorilor începută în urmă cu vreo zece ani cu nişte versuri scandaloase care au dus până şi la o reclamaţie la procuratură, dovadă că unii receptori chiar iau literatura foarte în serios. Romanul (căci de data asta poetul joacă rolul prozatorului) începe in medias res, supunându-şi interlocutorul imaginar unui exerciţiu maieutic:

Aţi făcut vreodată dragoste cu o vioară? Sau cu un instrument muzical? Ei bine, poate fi oarecare. Am ales vioara pentru că îmi place foarte mult. Dar ar putea, la fel de bine, ar putea fi chitara. Sigur, alţii ar putea avea oarece obiecţii: să spunem că unii ar întreba: de ce să nu spunem „să facem sex cu o vioară?“ OK, se pot crea infinite precauţiuni.

Partea caraghioasă a situaţiei e că autorul îşi subminează (in)voluntar tema, căci el ne spune că dacă a ales vioara ca temă a exerciţiilor sale erotice acest lucru e întâmplător. Ca să-i liniştesc pe cei care se aşteaptă la o relatare a unor perversiuni cu obiecte, e de spus că Victor, eroul narator (abia pe la pagina 40 aflăm cum îl cheamă) nu face niciun moment sex cu viori sau altfel de lucruri neînsufleţite. Nici măcar cu bărbaţi (not that there is anything wrong with that, vorba lui Seinfeld). E vorba - prozaic, nu? - de pasiunea pe care i-o stârnesc două femei de vârste diferite. Prima din ele e Carmen, o colegă de liceu, cu care Victor îşi face, cum s-ar zice, iniţierea. A doua, la câţiva ani distanţă, e o anume Marta, femeie adultă/adulteră, căsătorită, cu care Victor experimentează eroticul maturizat. Elementul comun îl constituie abordarea autorului, care nu face economie de hârtie când e vorba să ne descrie scenele de amor (trecem cu pudoare peste acestea) şi care cade, din păcate, într-un retorism supralicitat şi lipsit de originalitate când e vorba să tragă concluziile:

Să poţi bea din pasul iubitei.
Să te îmbeţi cu numai cât vin ar curge în răstoaca gleznelor ei.
Să delirezi.
Să te apuce nebunia completă a fierbinţelilor, a inimii, să fii leşinat numai la gândul că iubirea ta ar putea să fie, până la urmă, căci asta e totul: întâlnirea sufletelor, iar nu doar a trupurilor.
Să înţelegi că acolo se contopesc toate: aura, corpul vostru astral, minţile, sufletele şi spiritele, divinul din voi.

Între Carmen şi Marta sunt, desigur, viorile şi (prea) lungile digresiuni despre ele, mergând până la glosări bizare şi nimerite ca nuca-n perete pe tema lemnului din Bucovina sau explorări hermeneutice banale pe tema relaţiei dintre numele lutierilor Amati şi (aţi ghicit!) cuvântul amor. Culmea e că deşi autorul răsuceşte pe toate feţele (inclusiv cele culturale şi poetice) atât viorile, cât şi femeile, el nu aminteşte nicăieri de cunoscutele versuri ale lui Blaga din Viori aprinse, femeile. Nu-i neapărat o scăpare gravă. Mihail Gălăţanu o fi mizat pe cunoştinţele literare ale publicului, care ar fi invitat să facă această apropiere. Sau nu.

Stradivarius este, în ciuda pretenţiilor afişate mai la tot pasul, un mare flop. Noroc că nu-i o carte prea voluminoasă, ci un volumaş subţire, format mic. Nu ştiu dacă autorului i-a reuşit prea mult din ce şi-a promis. În mod sigur, neologismele anglo-saxone nu i-au ieşit, căci ele apar peste tot în nişte grafii bizare, de parcă un corector glumeţ ar fi vrut cu tot dinadinsul să-i joace feste cititorului. Să fiu însă drept, există o excepţie: entertainment e scris corect.

luni, 8 noiembrie 2010

☺☺☺☺ Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala)

7 comments
S-o spun de la bun început: pentru mine, cititor eminamente civil şi puţin sensibil la ierarhiile oficiale, romanul lui Ioan Lăcustă - Replace all (Colcăiala), apărut în 2009 la Editura Polirom, a fost revelaţia acestei toamne. Replace all e, la suprafaţă, o colecţie de naraţiuni mărunte avându-i ca personaje pe locuitorii unui oraş de provincie, unul fără nume, un fel de capitală a unui judeţ de munte din O scrisoare pierdută. Intrând un pic sub pielea textului, îţi dai seama că e vorba de o alegorie a revoluţiei din decembrie 1989 şi a transformărilor fără substanţă care i-au urmat. Principiul e enunţat de Pişpirică, un ins mărunt din partea locului, care are o revelaţie de natură tehnică:

- Da ştii, dom' Pancras, ce-am învăţat eu de la Raliţa? Mi-a arătat o chestie la calculatorul ei de rămâi mut. O şmecherie. Ripleiso îi zice. Adică, dacă vrei, schimbi totul dintr-o mutare. Scrii, de pildă, cizmar, p-ormă dai ripleiso şi... Faci secretar general al partidului. V-aţi prins?

Păi ne-am cam prins, aş zice. Intenţia sarcastică e transparentă, iar citind întregul roman ea se confirmă pas cu pas. Autorul are grijă să nu se refere la evenimente altfel decât ca la Revoluţia de la Judeţeană, episod care a ilustrat operaţia de replace all pe plan local. Cartea nu are în aparenţă nici cap nici coadă, căci nu pare să existe un fir narativ coerent care să poată fi urmărit în tihnă de cititor. Un caveat lector care îi va descuraja pe mulţi, e drept. Actanţii romanului sunt numeroşi şi pestriţi şi, parcă pentru a confirma impresia, poartă nume grotesc-comice, de multe ori construite pe tiparul oximoronic Agamemnon Dandanache: Afinoghiu (Tilică) Băcănel-Obănceanu, Canguraşu Brandaburlea, Aulius Chiosea-Furnal, Tacsil Burtăncureanu şi mulţi, foarte mulţi alţii. În treacăt fie spus, şarjele onomastice ameninţă pe alocuri să devină groase (procedeul a fost folosit în anii din urmă şi de Horia Gârbea).

Există cu toate acestea destule elemente care dau coerenţă construcţiei. Unul din acestea e personajul Goncea, ofiţer de Securitate înainte de 1989, devenit mare bogătaş postrevoluţionar şi avansat general. Retras din viaţa activă, Goncea, care trăsese o multitudine de sfori în comunism, a devenit un fel de Fafner, balaurul legendar din epopeea Nibelungilor (pentru cine nu ştie despre ce-i vorba) şi continuă, din izolarea autoimpusă la palat, să influenţeze viaţa provincialilor. Anexă a lui Goncea, prozatorul Burtăncureanu (aluzie onomastică destul de transparentă la un scriitor controversat, de curând dispărut) virează de la Cântarea României înspre un proiect amplu, bine remunerat, de sagă a familiei Goncea.

Pe acest fundal mai toată lumea.. colcăie, vorba subtitlului, se ţine de afaceri mărunte şi dubioase şi participă până şi la un simulacru de viaţă politică, e drept, atent dirijată de acelaşi Goncea, care moşise renaşterea unui partid istoric. Textul pendulează între contemporaneitate şi flashback-uri cu trimiteri la istoria ultimelor decenii (acurateţea acestora e remarcabilă - nu degeaba a lucrat autorul mulţi ani la revista Magazin istoric). O altă dimensiune a pendulării - dacă termenul nu e supărător - e aceea între real şi fantastic. Pe fondul unor episoade de un banal incontestabil, îşi fac apariţia, pe spaţii mici, nişte personaje enigmatice, îmbrăcate fistichiu şi dotate uneori cu coarne şi copite, care intervin discret în acţiune. Cine sunt personajele astea nimeni nu pare să ştie. La nivel pur lexical, autorul le semnalează apariţia desemnându-le invariabil drept „inşi“ şi impune distanţa prin demonstrativul „aceia“. Misterioşii inşi fac în prea mică măsură obiectul preocupării personajelor „reale“, deşi autorul ne spune într-un loc că celebrul institut Weinunterschung-generblänterstürmerfürnöktässtrambktgescunwundt WBfB stabilise că ei au obiective precise. O altă ipoteză - dacă interesează pe cineva - e că inşii ar fi fost agenţii unui anume Chiru, el însuşi personaj fabulos, dispărut în condiţii neclare în balta din apropierea oraşului în anii cooperativizării.

Din toată această aparentă debandadă epico-stilistică a ieşit un roman de mare rafinament, o scriitură de factură postmodernă care, având evidente afinităţi cu cea a lui Petru Cimpoeşu sau Mircea Horia Simionescu, rămâne cât se poate de originală. Nu-s un mare iubitor de proză fantastică şi tocmai din acest motiv mi-au plăcut atât tranziţiile extrem de naturale între real şi i-real, cât şi inocenţa bine mimată cu care se fac aceste tranziţii. Ca să nu mai spun că fantasticul cărţii lui Ioan Lăcustă e mai degrabă un condiment (bine dozat!) decât substanţă principală. Din păcate, e ultima carte a autorului, care a murit în 2008.