duminică, 7 aprilie 2013

☺☺☺ Doru Pop - O telenovelă socialistă


Ca să rămânem în domeniul analogiilor glumeţe cu lumea cinematografului, am putea spună că, în ciuda dozei de autoironie din titlul O telenovelă socialistă (Cartea Românească, 2013), cartea lui Doru Pop pare să fie mai degrabă o docudramă. Foarte recenta apariţie editorială pare să urmărească cu mare fidelitate datele existenţiale ale autorului, om sărit niţel de 40 de ani şi care şi-ar fi propus, zic iar se pare, să-i înfăţişeze cititorului anilor 2010 o colecţie de scene din prima sa tinereţe. Sigur că nu vom şti niciodată câte din aventurile lui Doru-personajul din anii 1970-1980 se bazează cu adevărat pe păţaniile lui Doru care scrie cartea în 2013 şi la urma urmei nici nu ne interesează. Interesantă din perspectiva asta este doar măsura în care scriitorul a reuşit sau nu să inducă acut starea de autentic şi de verosimil. La urma urmei, nu asta e esenţa telenovelei?

Modelul ar fi existat cu adevărat şi ar fi reprezentat de primele serii ale popularului serial Dallas, film-cult acum 30 de ani, implantat foarte adânc (şi politic incorect!) în conştiinţa publicului românesc al epocii. Singura producţie care ar fi putut rivaliza cu transpunerea cinematografică a nelegiuirilor lui JR ar fi fost Om bogat, om sărac, intrată şi ea în folclorul semicult al copiilor („Pe drumul de costișe, ce duce la Niuiork, trecea chiar Falconetti, călare pe un porc ! Și-n ochii lui de vultur, adânci, vioi și clari, vedea gagici frumoase în blugi originali. Trăiască Wesley Blondu’ și Rudi senatoru’, trăiască Tom boxeru’ și Falconetti chioru’.”) Pe acest fond de realitate secundară se desfăşoară existenţa lui Doru (zis, în prima copilărie, Bobi, desigur după personajul din Dallas), un băiat din Ardealul de nord, rămas de mic fără tată (Lica), dar care e animat de dorinţa de a afla cât mai multe despre acesta. Informaţiile sunt precare şi puţine, iar dovezile preocupărilor lumeşti ale lui Lica, foarte subţiri, reduse la celebra agendă pe care copilul o recuperează după moartea unei alte rude.

Telenovela socialistă a lui Doru Pop urmăreşte două planuri mari. Este vorba mai întâi de  un nivel al vieţii de familie a copilului, cu traume resimţite probabil mai adânc decât ni se spune (moartea tatălui, violenţa şi alcoolismul tatălui vitreg). E un neam numeros, în care oamenii mor însă tineri, iar Doru participă nu la puţine înmormântări. Este, dacă se poate spune aşa, partea gravă, întunecată, a cărţii, alături de scenele din armată şi evocările unor momente din „evenimentele” din decembrie 1989. În al doilea rând, avem un mozaic compus din numeroase episoade cvasiindependente, tablouri vivante şi mici scene vesel-triste ale vieţii ultimelor două decenii de comunism. Un inventar cât de cât consistent al obiectelor, conceptelor, instituţiilor şi atitudinilor caracteristice ar lungi nepermis de mult postarea, dar spectrul se întinde de la tabletele de Cavit la acţiunile de colectare a fierului vechi, de la fetişizarea fragmentelor de belșug capitalist pătrunse la noi la completarea unei declaraţii de colaborare cu Securitatea. Liantul cu care autorul pare să fi dorit să asigure coeziunea cărămizilor epice e furnizat de un personaj-raisonneur, finu’ Rebeleş, ale cărui povestioare şi ziceri alcătuiesc lichidul interstiţial al organismului literar.

Cărţi care să-şi propună o revizitare a ultimelor două decenii de comunism din perspectiva unui copil am tot citit în ultimii ani, ca să pomenesc numai de Muzici şi faze de Ovidiu Verdeş (aici), de Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo (aici) sau, mai recent, de Strada de Adrian Chivu (aici). Deşi nu lipsită de interes şi cu destule momente bune (mai ales când vine vorba de câteva portrete: bunicul, naşa Sanda sau de verva cu care sunt relatate câteva din întâmplări), Telenovela... lui Doru Pop nu se ridică la înălţimea celor trei romane pomenite. Nereuşita se datorează în primul rând lipsei unui principiu clar de organizare, în ciuda lianţilor prozastici de care aminteam. În prima ei parte, cartea pare concepută ca testament adresat unui fiu (de altfel ea începe, ex abrupto, cu apelativul „dragă” urmat de virgulă, o construcţie cel puţin stângace), pentru a se transforma spre jumătate într-o cascadă de numere comice la exterior şi a reveni la o gravitate, de această dată fără adresă precisă (fiul s-a volatilizat), în final. Mai sunt, apoi, tot felul de exprimări bombastice, fără acoperire estetică, tot felul de reflecţii despre Bine şi Rău [sic] ce par puse cu furca, asta ca să nu mai amintesc de construcţii şchioape („Singura posibilitate de a extrage legumele din seră era numai cu ajutorul unui intermediar.” sau dezacorduri sintactice stridente („Talpa bocancilor camarazilor mei de arme îmi intrau în stomac [...]”). Memoria autorului, altminteri prodigioasă, îi joacă uneori feste (ca de pildă la numele publicaţiei evreilor români din Israel, care este Revista mea, nu Revista noastră). Neinspirată este şi încercarea de a introduce în text poze ale unora din obiectele evocate. Cel puţin în ediţia mea electronică, aceste poze sunt de foarte slabă calitate, iar la un moment dat nu se mai poate distinge ce reprezintă. Ar fi fost de preferat un link cinstit la site-ul nostalgic latrecut.ro. Acest neajuns nu îi este însă imputabil autorului. Rămâne desigur de văzut în ce măsură nereuşitele Telenovelei socialiste vor atârna mai greu în balanţa cititorului decât meritele, incontestabile, pe care le ale.

PS A întrebat cineva, parcă pe Facebook, câţi din cei care au azi 20 de ani vor pricepe ceva din realităţile evocate în carte. Altcineva a răspuns, în viaţa reală, că vor fi destui asemenea oameni, însă nu acum, ci atunci când vor avea ei înşişi spre 40 de ani. 

3 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Observ un fenomen îngrijorător (dacă ar fi și real): scăderea continuă a interesului cititorilor, pentru literatura românească actuală.
Da, se poate glosa asupra unei "vine" colective a editurilor autohtone mari (care fac selecția autorilor publicați, nu întotdeauna strict pe criterii estetice), cât și a criticii ofociale (care produce prea adesea texte apologetice, cu nimic justificate). Un indicator în acest sens,l-ar pute constitui și numărul f. redus, tinzând spre zero, al comentariilor cititorilor blogului dvs(de altfel, un blog de o ținută și o sagacitate cu totul speciale), în multe cazuri în care dvs. semnalați, într-o manieră atât de personală, apariții prozaice neaoșe și proaspete. Dar, poate că mă înșel eu.

Wilkins Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Cred ca motivul pentru care am atat de putine comentarii la postari il constituie grija de a le sterge pe cele negative, lasandu-le doar pe cele favorabile, ca al dvs. :) Acum vorbind serios, habar n-am ce sa va raspund.

Dinu D. Nica spunea...

În stilul dvs. inimitabil, mi-ați răspuns deja. Vă mulțumesc!