marți, 23 aprilie 2013

☺☺☺ Doina Ruşti - Mămica la două albăstrele


Ca să-l parafrazez, neinspirat, pe Tolstoi, aş zice că toate familiile româneşti din noua clasă de mijloc sunt la fel, cu excepţia celor în care lucrurile merg prost, care-s idiosincratice. Un asemenea caz imaginează Doina Ruşti în romanul Mămica la două albăstrele (Polirom, 2013), despre care mulţi i-au spus deja autoarei pe Facebook că i-a găsit un titlu prost. Eticheta ca eticheta, dar să vedem produsul, o carte în care realitatea aproape imediată pare că vrea să dea buzna şi n-o poţi opri. Evenimentele ficţionale se desfăşoară în trecutul foarte recent (vara-toamna lui 2012), pe fondul, când mai discret, când mai strident, al agitaţiei politice dâmboviţene. Familia middle class e cea a lui Benone („None”) Bulgaru, cameraman la o televiziune, căsătorit cu Flori, asistentă la Colentina, pe picior de plecare la lucru în Elveţia. Cei doi au o fetiţă (Carina) şi locuiesc cu Geta, mama lui None, într-un apartament de pe lângă Titulescu. În fine, date civile plicticoase şi banale în esenţa lor, dacă...

...dacă None nu s-ar încurca cu Li Zeta, o cântăreaţă pe care o cunoaşte la filmări, dacă nu s-ar contura, discret, povestea Carinei, care e adoptată, şi a însuşi tatălui lui None (Şerban). Acesta şi-ar fi părăsit mişeleşte familia, lăsând-o pe Geta cu doi copii mici, sedus de un fel de femme fatale (demonizată de soţia abandonată, sub porecla de Jegu Mondial). None va întreprinde (previzibil de altfel) o tentativă de a-şi regăsi părintele, ocazie cu care Jegu... se va dovedi o femeie cât se poate de normală şi rezonabilă). Evenimentul care grăbeşte deznodământul tuturor acestor poveşti este moartea Li Zetei, asasinată în casa ei de la marginea oraşului, întâmplare urmată la mică distanţă de moartea Getei.

Doina Ruşti construieşte şi acum (la fel ca în romanele anterioare, de pildă Patru bărbaţi plus Aurelius, despre care am scris mai demult aici) personaje malefice aflate la limita poveştii fantastice. Ar fi, în primul rând, chiar cea care dă titlul cărţii, aşa-numita mămică la două albăstrele, pseudonim sub care se ascunde o cetăţeană care îi tot scrie lui Victor Ponta, e apoi chiar Geta, care se dovedeşte foarte diferită de soacra-bunică benignă din multe familii româneşti neaoşe. Ce legătură există între „mămică” şi Geta nu zic, ca să nu stric plăcerea cititorului. Prea dusă la biserică nu e nici Carina, aparent o fetiţă niţel răsfăţată care vrea un netbook, dar care se arată pe parcurs mai degrabă un corp străin în familie, pe linia copilului demonic din filmele horror.

Fără să fie o capodoperă, că doar nu apare în fiecare an Muntele vrăjit, Mămica... e o carte scrisă cu nerv. Autoarea a mizat decisiv pe iluzia actualităţii aproape simultane cu actul creaţiei, iluzie la care contribuie şi intervenţia masivă a gadgeturilor high tech cu care sunt dotate mai toate personajele. Stilul, destul de sec, în ton cu ritmul destul de viu al evenimentelor, îşi permite câte un moment de respiro pentru o comparaţie precum un instantaneu fotografic (ca în „Filmarea i se păru o capodoperă, mai ales pentru ziua de luni, care, în general, era ca un blister turtit)”. Sunt trăsături pe care le regăsim de altminteri în alte scrieri ale autoarei. Până la urmă, îndrăzneala de a da romanului un titlu care conţine - horribile dictu - un genitiv prepoziţional îşi găseşte în bună măsură o justificare estetică în text. Doina Ruşti şi-a dovedit (şi) aici capacitatea de a-i da cititorului un os de ros în care acesta să găsească destulă măduvă epică surprinzătoare, dătătoare de satisfacţii la lectură.

2 comentarii:

Maria spunea...

Muntele Vrajit e o carte din care poti ajunge internat la ospiciu daca nu ai tarie de caracter !

Wilkins Micawber spunea...

@ Maria

De la sanatoriul pentru tuberculosi la ospiciu... hai ca n-ar fi un salt de neimaginat :)