vineri, 25 iulie 2014

☺☺ A.C. Pahomi - Filosof de ocazie

O posibilă intenţie satirică ne semnalează din capul locului titlul (Filosof de ocazie, Cartea Românească, 2014) dat de A.C. Pahomi romanului de faţă, iar bănuiala se confirmă după numai câteva pagini, fie şi de e-book. Într-un cadru clasic, destul de bine circumscris (stradă de venerabil cartier bucureştean de bună condiţie, ai cărei locuitori se ştiu între ei), elementul de intrigă îl constituie apariţia, pe post de chiriaşă într-unul din imobile, a unei femei misterioase, de o răpitoare frumuseţe, ba încă plină de enigme, o anume Cristina („Cristina! Simplu, limpede, clar! Nici Desdemona, nici Euridice, nici Dulcineea… Cris-ti-na! Punct.” zice la un moment dat cineva). Această ivire este un fel de primum movens care pune în mişcare un întreg mecanism al rivalităţii între locuitorii de sex masculin de pe stradă, cei mai mulţi trecuţi bine de prima tinereţe, cu excepţia unui anume Octavian Florescu, moştenitorul unei case bătrâneşti.

Pentru a atrage favorurile Cristinei (niciodată acordate cuiva) se zbuciumă atât personajul narator, cât şi bunul lui prieten Baltazar, sculptor şi cu antecedente donjuaneşti respectabile, ba chiar şi septuagenarul Camil Istrate. Autoarea (înţeleg că A.C. Pahomi este o „ea”) confecţionează cu sârguinţă scene şi dialoguri din care să reiasă limpede ridiculul acestor inşi. Impresia este amplificată de incursiunile dese în istoria filozofiei pe care le face naratorul, care galopează în lungul şi în latul disciplinei, transcriind în definitiv numeroase platitudini. Personajul nu e lipsit de un anume interes. Nu i se atribuie niciun nume; mai mult, el poartă diverse etichete, de la autoatribuitul cognomen  „domnul Zero” la caragialescul Mitică cu care îl botează Baltazar. Reflecţiile eroului sunt uneori amuzante, aşa cum sunt şi unele dialoguri.

Să nu ne îmbătăm însă cu apă rece. Satira lui A.C. Pahomi rămâne cam la nivelul pieselor din anii 1950-1960 ale lui Aurel Baranga. Iată un fragment revelator dintr-o discuţie dintre filosoful de ocazie şi sculptorul Baltazar:

Baltazar încuviinţă, dând din cap. Apoi, îmi făcu semn cu mâna.
— Du-te! Hai, du-te, Mefisto!… Lasă-mă singur în noaptea Valpurgiei…
— Ei, ce să-ţi spun, micuţule Faust, te-oi teme de provocatoarele bacante care-ţi bat la ferestrele minţii!… Ai grijă!
M-am îndreptat spre uşă, dar nu m-am putut abţine şi m-am întors.
— Şi să-ţi fie ruşine, domnule! Mă faci pe mine, Mefisto?
— Da.
— Ştii ce înseamnă, prostule?
— Ştiu.
— Me e rău şi fotofiles e iubitor de lumină! Deci, eu sunt împotriva luminii, nu?
— Unii spun că me e rău, iar fisto este un derivat din Faust… Deci, Mefisto este un antiFaust…

Rămânerea prea îndelungată în purul plan al comediei de moravuri n-ar fi avut prea mare... haz, aşa că de la un punct încolo se recurge la un joc al planurilor, cu o puternică componentă fantastic-onirică. Cristina, personaj construit parcă pe post la replică ironică la domnişoara Christina a lui Eliade, se dovedeşte şi ea o entitate malefică. Raportarea la proza eliadescă e transparentă de altfel pe întregul parcurs al romanului. În sine, ea are efectul pe care se zice că l-ar avea apa sfinţită, adică nici nu strică, nici nu ajută. După ce terminăm de citit Filosof de ocazie, putem pune liniştiţi cartea la loc în raft sau putem închide fişierul epub, după caz, lăsând romanul să se scufunde lent într-o meritată uitare.

4 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Există filosofi de ocazie și scriitori de ocazie. Probabil...

vissurix spunea...

Ati citit Ligia Ruscu, O dimineata la vanatoare, Polirom, 2014?

Wilkins Micawber spunea...

@ vissurix

Nu.

vissurix spunea...

Eram curios ce parere aveti despre carte.