☺☺☺ A.R. Deleanu - Acluofobia. Zece povestiri macabre

Nu mă dau în vânt după lucrările circumscrise prea strict unei tematici sau tehnici în esenţă canonice, cum ar fi genul poliţist, horror, SF sau fantasy. Să las aşadar ipocrizia la o parte şi să recunosc că, dacă nu mi-ar fi făcut-o cadou în ediţie electronică un magazin online dornic de publicitate, probabil n-aş fi cumpărat cartea lui A.R. Deleanu intitulată, savant,  Acluofobia. Zece povestiri macabre (Herg Benet, 2013). Mai greu de explicat e de ce am şi citit-o, căci am doar zeci, dacă nu sute de volume care îşi aşteaptă rândul care nu vine niciodată. În fine, aceste consideraţii perioperatorii, să le zic aşa, riscă să plictisească, aşa că mai bine trec la cestiune.

Cele zece texte din Acluofobia autorului nostru nu aduc mari surprize. Afirmaţia e derutantă, pentru că povestirea macabră îşi propune, aproape prin definiţie, să aducă surprize, să-l şocheze pe cititor şi să-i inducă, dacă nu angoasa (aia fiind rezervată personajelor) măcar o zdravănă senzaţie de disconfort şi nelinişte. Ar părea deci că naraţiunile sunt proaste, că nu-şi ating ţinta, că sunt previzibile, ceea ce e doar pe jumătate adevărat. Absenţa surprizei e dată mai degrabă de repertoriul relativ convenţional al elementelor acţiunii, de acei topoi care te fac să recunoşti de la o poştă categoria taxonomică, ba chiar şi de personajele-tip, de zici că ai nimerit în plin realism critic sau socialist. Nu lipsesc aşadar din volum eroii tip zombie (ca în Trenul umbrelor), marginalizatul social care ascunde un secret sinistru (Vis cu furnici), recepţionerul de motel cu preocupări malefice al cărui rol e preluat de victima care îi scapă (Toma. Administrator), ciclotimicul cu o faţă lugubră care i se dezvăluie prea târziu fiinţei iubite (Negru ca o şoaptă fără rost) etc. Suntem purtaţi prin spaţii oribile, aflate adesea în spaţii sub nivelul solului: beciuri (iarăşi Negru ca o şoaptă fără rost) sau – unde eşti, Agârbicene? – mine abandonate unde vâlva-băilor face victime printre bieţii imprudenţi care se aventurează acolo căutând fier vechi. Personajele visează mult şi, desigur, horific, deşi oarecum convențional, ca şi cum ar fi nevoie să se bifeze şi un asemenea punct pe ordinea de zi. E, în realitate, o respectare cuminte a canonului de gen, care impune o solidă reprezentare a planului oniric, oricât de mult plictis ar putea acesta genera la lectură.

Ce vreau să spun este că A.R. Deleanu nu pare să fi dorit să revoluţioneze genul dau să rupă gura târgului cu inovaţiile sale. Autorul pare să practice mai degrabă exerciţiul unor procedee şi teme consolidate. O prezenţă comună este cea a interfeţei dintre spaţiul banal şi plat al locuinţei contemporane şi un tărâm infernal, unde au loc numai blestemăţii (ca în Scrum, unde Cami şi Ig, doi tineri căsătoriţi, care o păţesc închiriind un apartament pentru o vacanţă la Budapesta). Tot în fondul anodin al unor fapte sinistre se încadrează şi scara de bloc, cu pensionarii ei curioşi şi sâcâitori (ca în Max Li, unde avem parte de un final cu scenă pseudo-homoerotică). Principala sursă de efect rămâne (probabil de la Poe încoace) tot senzaţia că oribilul e consubstanţial cu existenţa obişnuită (it’s out there, fraţilor!), că e o faţetă a acesteia, că nu ştii niciodată când te loveşte ce-i mai înspăimântător. Mai degrabă izolată apare o bucată precum Kilimanjaro, unde cadrul e exotic şi te poţi aştepta la blestemăţii. Noroc că ele se petrec (şi) acasă, când ţi-e lumea mai dragă. Incongruenţa e aici de nepreţuit.

Fără să pot pretinde că mă pricep cu adevărat la horror (care mie mi se pare mai mult un gen umoristic care şi-a ratat vocaţia), intuiesc că Acluofobia lui A.R. Deleanu e o carte onestă, care nu contrazice prin conţinut ambalajul şi care livrează ce promite. În definitiv, cei care citesc literatură de acest tip au anumite aşteptări de ordin tematic şi formal, iar când acestea sunt satisfăcute de autor toată lumea e mulţumită.