sâmbătă, 9 august 2014

☺☺☺ Maria Banuş - Însemnările mele (1927-1999)

M-am luptat în această vară cu mamutul de peste 1500 de pagini (digitale) reprezentat de Însemnările mele (1927-1999), jurnalul intim ţinut de Maria Banuş timp de peste şapte decenii (Cartea Românească, 2014). Ar fi totuşi ipocrit să mă plâng şi să nu recunosc că a fost o lectură de cele mai multe ori interesantă (pe alocuri, pasionantă de-a dreptul), aşa că timpul alocat cărţii n-a fost pierdut. Materialul, extrem de bogat, nu poate fi expus într-o simplă postare de blog, aşa că mă limitez la câteva observaţii fără vreo pretenţie de rigoare sau obiectivitate.

Sunt, desigur, două mari etape corespunzând în mare celor două volume ale ediţiei tipărite. E mai întâi perioada primei tinereţi, de până în 1944-1945, când poeta debutează cu promiţătorul volum de versuri Ţara fetelor (1937), îşi face studiile şi activează în mişcarea comunistă clandestină. Sunt anii unei iubiri intense şi devoratoare pentru Zaharia Stancu, un bărbat atrăgător şi cu o imagine foarte diferită de cea propagată decenii la rând de manualele şcolare. Cum viitoarea scriitoare are nu doar un trup care cere să i se dea ce e al lui, ci şi o minte scormonitoare, există şi un bărbat care răspunde acestor cerinţe, în persoana lui C.I. Gulian („Richi”). În fine, cel de al treilea bărbat din viaţa Marioarei este cel cu care se căsătoreşte, Sorin, inginer constructor, soţ devotat şi atent, dar incapabil să stârnească mari pasiuni.

Am putea spune că în bună măsură textura Însemnărilor... se obţine din întreţeserea notelor despre cei trei. Richi, intelectual cu bune studii filozofice în Franţa, exercită la început o adevărată fascinaţie asupra prietenei sale; devenit ulterior, în anii 1950, tartor al vieţii academice, el îşi dezvăluie personalitatea meschină şi îngustă, deşi relaţiile cu memorialista de prelungesc, cu hopuri, până după 1990. Ar fi, schimbând ce e de schimbat, o relaţie echivalentă, chiar dacă de durată mult superioară, cu cea dintre Jeni Acterian şi Emil Cioran. Sigur că între C.I. „Richi” Gulian şi iconoclastul naeionescian e o diferenţă de câteva clase, dar cuplul Marioara-Richi reproducea, pe partea stângă a ideologiei din perioada interbelică, ceva din perechea spirituală Acterian-Cioran. Nici relaţiile cu Zaharia Stancu nu au parte de happy end, mai ales din cauza acestuia, cinic, cupid şi egoist, chiar dacă înzestrat cu farmec şi inteligenţă. Anii de comunism acţionează şi aici, ca şi la Gulian, ca un revelator al racilelor individuale. Noroc cu Sorin, soţ credincios şi tată bun al celor doi băieţi, Petre şi Tudor (născuţi imediat după război), cu care poeta conviețuiește până la adânci bătrâneţi.

Cea de a doua etapă a Însemnărilor... este cea cuprinsă între 1945 şi 1999. În partea ei de început (zisă Hronicul feciorilor) ea reprezintă o operă colectivă, căci în caiet scriu nu doar autoarea, ci şi Sorin sau mama Mariei Banuş. Sunt pagini consacrate primilor ani de viaţă ai copiilor. Se trece foarte repede peste anii de stalinism (1949-1955), probabil din cauza lipsei de timp şi – cine ştie? – de teamă că notaţiile intime ar putea cădea pe mâna cui nu trebuie. Sunt anii în care Maria Banuş activează intens în domeniul social-politic şi îşi dobândeşte renumele de scriitoare comunist-stalinistă. Această faimă tristă şi (să nu ne ferim de cuvinte) meritată o va urmări decenii de-a rândul, chiar după liberalizările succesive din perioada 1956-1971. Autoarea are parte de traiectoria multor intelectuali evrei: oameni iniţial sincer ataşaţi cauzei, persecutaţi în anii regimului antonescian, aflaţi în primele rânduri ale activităţii politice în anii cei mai siniştri ai comunismului, daţi la o parte ulterior în momentul în care se impune linia naţional-comunistă iniţiată de Gheorghiu-Dej şi continuată de Nicolae Ceauşescu.

E firesc aşadar ca a doua mare secţiune a memoriilor să fie impregnată de regrete, frustrări şi diatribe, deopotrivă la adresa celor de-o vârstă, dar români (Beniuc, Jebeleanu) sau a lupilor tineri (Nichita Stănescu, Ana Blandiana sau Fănuş Neagu). Nu scapă de încondeiere nici coreligionari precum colegele poete Veronica Porumbacu şi Nina Cassian sau criticul Ov. S. Crohmălniceanu, al căror oportunism nu e trecut cu vederea de autoare. Pentru cei interesaţi de istoria micii noastre lumi literare, paginile alcătuiesc un redutabil compendiu de informaţii, nume şi observaţii, cu sute de episoade şi întâmplări, adevărată comedie de moravuri a deceniilor şapte-nouă ale secolului trecut. E păcat că editorul, care părea iniţial pus pe fapte mari, cu note detaliate la primii ani, îşi diminuează treptat până la dispariţie prezenţa şi ne lasă de multe ori în ceaţă în legătură cu numeroase prescurtări sau nume.

Lăsând la o parte istoria „mare”, consemnată în detaliu în carte, ne putem fixa atenţia pe microuniversul familiei, bine reprezentat şi el. Găsim în Însemnări... multe note despre rude (mamei şi bunicii materne le sunt consacrate multe pasaje) sau despre o lume de prieteni şi cunoscuţi azi uitată, de asemenea, paragrafe remarcabile despre boală şi decrepitudine. Din acest univers „intim” am pescuit următoarele rânduri, scrise în 1927 (la 13 ani), un autoportret al adolescentei care prefigurează cam tot ce va urma:

Ar fi inutil să mă mai descriu, când am să fiu mare sau bătrână (adică, fată bătrână) şi o să-mi cadă în mâini acest caiet o să ştiu să-mi aduc aminte figura din copilărie pentru că o să fie şi peste 20 tot aşa urâtă ca şi acum, poate mai pocită, mai zbârcită. Eu n-am nici o speranţă să mă fac mai frumoasă: gura rămâne tot în formă de bot şi cât o gură de cuptor, ochii rămân tot mici şi spălăciţi, nasul tot lat, fruntea tot mică şi păroasă, părul rar şi unsuros iar pe deasupra, ca o binefăcătoare pulbere roşiatică, pistruiaşii de jidăncuţă. N-ar fi nimic dacă numai asta ar fi partea urâtă, dar mai sunt şi mâinile şi picioarele care încadrează acest tablou simpatic al persoanei mele. Nişte ciolane păroase (mai bine zis împădurite), lungi şi a căror culoare variază după climă: când roşii, când vinete. Iar la vârf, ca un ultim ornament, sunt degetele degerate şi bătătorite. Deşi nu am vrut, totuşi nu am putut să mă stăpânesc de a nu face portretul acestei fiinţe căreia, dacă-i adaugi un corp făcut din oase şi piele şi o minte, să nu mai dea Dumnezeu ce tâmpită, se numeşte Marioara Banuş.

Deşi reprezintă o lectură solicitantă, Însemnările... Mariei Banuş sunt un document uman şi artistic interesant, chiar şocant pe alocuri. Editorul ar fi putut opera unele tăieturi (scurtând, de exemplu, interminabilele pagini despre figurile umane din Valea Jiului), dar cine are răbdare este răsplătit. Sigur că nimeni nu învaţă niciodată nimic din felul în care îşi trăiesc alţii viaţa, dar modul în care şi-o relatează, memorialistic, unii, poate ascunde delicii literare. Nu mi-am propus să controlez acuratețea informației din text (ar fi de altfel o sarcină ce ar cere o mare erudiție), dar nu pot să nu semnalez o scăpare amuzantă a autoarei: Candiano Popescu (personaj celebru, care dă și numele unei străzi bucureștene) nu e un general din Primul Război Mondial, ci părintele republicii de la Ploiești și viitor aghiotant al lui Carol I.

Niciun comentariu: