sâmbătă, 23 august 2014

☺☺ Andrei Pogorilowski - Nic Studeno. Al doilea cartuş

Caragiale nu ne spune mare lucru despre ce căuta neamţul în Bulgaria, lipsind poate literatura noastră de o relatare interesantă; în Nic Studeno. Al doilea cartuş (Cartea Românească, 2013) Andrei Pogorilowski are grijă să ne spună mult mai munte despre ce căuta un bulgar în România, mai apoi în Franţa şi iar în România. Romanul e tocmai povestea „fiul rătăcit al unor ţărani bulgari de la marginea Olteniei” care purtase, iniţial, numele de Nikola Studenov, pentru ca în ultima parte vieţii să şi-l schimbe în cel al eroului eponim. Este, aşadar, un tânăr cu origini nu tocmai aristocratice, dar bine înzestrat de la natură cu tot felul de însuşiri, fizice şi intelectuale, ba chiar şi cu acel noroc pe care îl au personajele din comediile burleşti şi care îi ajută să treacă cu bine prin situaţii care ar putea fi tragice dacă n-ar avea o aparenţă de caraghioslâc.

Prima parte a cărţii – o scriere destul de simetrică, de altfel – e un adevărat Bildungsroman. Născut cu câţiva ani după război, se formează în Craiova anilor 1960 şi este, în ciuda lipsei de tradiţie intelectuală, însetat de studiu. Nimereşte în siajul unui grup de domni din vechiul regim care aveau un salon de conversaţie sui generis  (aşa-numita „tolbă cu poveşti”, vagă reminiscenţă a galeriei cu viţă sălbatică a lui Ţoiu). Experienţa îi va prinde bine, pentru că îi va permite să se cizeleze; de asemenea, ea îi prilejuieşte întâlnirea cu domnul Teiu, fostul legionar, care îl va ajuta să fugă din România traversând Dunărea înot. Tot la partea de formare trebuie incluse şi căutările erotice soldate cu eşecuri tragicomice (episodul Deliana) sau cu catastrofe precum incendierea ţigăncii care îl iniţiază pe tânăr, episod care aminteşte de distrugerea casei Irinucăi din Amintirile... lui Creangă.

Această primă secţiune este de altfel şi cea mai bine realizată. Romancierul stăpâneşte bine tehnica povestirii, ştie să istorisească cu umor şi nu fără miez lexical. Se conturează un protagonist ce aduce oarecum cu Ilie Cazane al lui Răzvan Rădulescu (despre care am scris aici). Câteva episoade sunt memorabile; reţinem întâlnirile cu securiştii vechi şi mai noi şi nu în ultimul rând celebra semnătură care iţi permite să nu fii tras la răspundere când ţi-o pui pe documente.

Evadat din România comunistă, Studeno(v) ajunge la Paris, face trei doctorate la universităţi occidentale şi devine o ciudată combinaţie între un gigolo iubitor de femei şi maşini puternice şi un academic serios şi aplicat. Verva din primele zeci de pagini ale cărţii se cam stinge; asta nu pentru că autorul n-ar continua să ne bombardeze cu întâmplări şi păţanii care de care mai fistichii, ci pentru că el cedează tentaţiei de a şarja în permanenţă, de a îngroşa lucrurile şi de a creiona noi şi noi personaje minore, rămase nefinisate pe la margini. Lui Nic Studeno revenirea în patrie după decembrie 1989 nu i-a priit; personajul, angajat într-o carieră didactică la una din universităţile prăsite de foştii securişti, sfârşeşte rău. Bine nu i-a făcut repatrierea nici romanului al cărui erou e Studeno, iar cititorul poate rămâne cu regretul că o carte care se arăta promiţătoare nu şi-a onorat până la capăt angajamentul estetic.

Fact checking
Celebrul film indian din anii 1950 în care Raj Kapoor joacă rolul unui outsider sosit la Bombay în căutarea succesului, producţie care a stârnit entuzisamul publicului românesc de acum câteva decenii, se numea Articolul 420, nu Articolul... 429, aşa cum apare el pomenit în roman în legătură cu o întâmplare altminteri hazoasă. 

Niciun comentariu: