sâmbătă, 15 noiembrie 2014

☺☺☺ Dan Stanca - Boala şi visul

Luat la valoarea lui nominală, începutul romanului lui Dan Stanca, Boala şi visul (Tracus Arte, 2013), nu prevesteşte mare lucru. Pe parcursul unei pagini şi jumătate ni se istorisesc nişte evenimente triste, însă fără îndoială prozaice. E vorba la moartea, la doar câteva zile distanţă, a bătrânului Gheorghe Nicolau, fost militar, contabil pensionar, răpus de un cancer incurabil şi a fiului său, tânărul Sabin, proaspăt absolvent, profesor repartizat la Giurgiu. Suntem în sumbrii ani 1980. Familia Nicolae o are ca vecină de palier pe o anume Ionela Cărăuşu (mai cunoscută sub porecla „Păuniţa”, din cauza aspectului ei mândru şi cu lipici la bărbaţi), victimă a unui bărbat violent, miliţianul Tomiţă, care o bate de-o snopeşte. Nimic senzaţional, impresie de literatură realistă, de poveşti spuse pe un ton firesc în aparenţă, de relatare a unor destine d locatari de bloc comunist.

Câteva din personajele principale ale dramei care urmează să se joace pe parcursul celorlalte peste 300 de pagini ale cărţii au fost aşadar introduse în scenă. Povestea se va ramifica treptat, lucrurile se vor adânci, episoade ce ţin la prima vedere de faptul divers vor căpăta semnificaţii mai adânci. Moartea lui Sabin Nicolau a fost violentă, urmare a unei crime pasionale: devenit amantul unei educatoare din localitate (Emilia), el e ucis de soţul violent, plutonierul Pavel Ispas. Vom fi purtaţi pas cu pas prin evenimentele care duc la acest sfârşit sângeros. O vom afla în prim-planul relatărilor din prima jumătate a romanului pe Păuniţa, devenită personaj nodal, confidentă şi spioană totodată, filtrul prin care trece relatarea multor episoade.

Autorul adânceşte în permanenţă atât perspectiva, cât şi semnificaţia secvenţelor epice. Mulţi eroi importanţi el nu mai introduce: colonelul de Securitate Marian Cionoiu, (numit, poate nu prea fericit, „catârpenisul” din pricina înfricoşătorului său organ copulator) care face din Păuniţă un fel de ţiitoare şi cuplul de prieteni Armand Bălăşel/Radu Vizanti. Primul, un inginer constructor profilat pe literatură ezoterică, îl iniţiază pe Sabin Nicolau; cel de al doilea, un ziarist epicureu, serveşte drept contrapondere a celui dintâi. De altfel Dan Stanca pare să cultive simetriile (ambii bărbaţi din viaţa Păuniţei fac parte din aparatul represiv, sunt violenţi, însă sterili), dar şi contrastele (Bălăşel e un ascet, erou al unei enigmatice întâmplări la bordel, când din uretră îi răsare un ghiocel, Vizanti este un epicureu nelipsit de libertate interioară).

N-a fost uitat nici Gheorghe Nicolau, om şters, lipsit de curaj, însă veriga de legătură cu un trecut violent şi totodată misterios. Prin intermediul lui Nicolau îl cunoaştem pe Toma Arhire („Negru”), fost ofiţer în Armata Regală, devenit după 1944 conducătorul unei formaţiuni de partizani care luptă în munţii Argeşului. Naraţiunii plauzibile din punct de vedere istoric i se adaugă aici o întreaga dimensiune mistică (a se vedea faptele lui Ilie Aleodor, bărbat înzestrat cu puteri supranaturale, care îi ajută până la un punct pe luptătorii anticomunişti, repetatele aluzii la sinistrul copil cu cap de măgar născut în Moldova ca prevestire a regimului care avea să se instaleze etc.)

Dan Stanca dirijează ireproşabil toată această orchestră de eroi şi ţese cu minuţiozitate trama narativă fără să lase, cum se zice, capete libere. De fapt, dacă ar fi să vorbim de un principiu ordonator în această carte, el ar fi dar de dezvoltarea aproape organică a textului. Am fi priceput acest lucru chiar şi în absenţa mărturisirii vădit auctoriale din finalul romanului, care propune o metaforă extinsă:

În mintea omului povestea a crescut ca o plăcintă care înghite cuptorul în care se coace. Tot așa boala, la început un simplu mugure, se dezvoltă în corpul celui care din amabilitate și neștiință i-a oferit găzduire. Chiriașul însă s-a dovedit întot­deauna mai tare decât proprietarul. Boala și povestea sau boala și visul sunt ganglionii ființei noastre, de unde pot decola cele mai frumoase înaripate, dar coboară și ancore grele care ne leagă de miezul hidos al pământului. Visul se evaporă grație substanțelor ușoare din care e compus și care, trecând în starea gazoasă, nu fac altceva decât să-și urmeze adevărata vocație, adică drumul spre cer. În schimb, boala își multiplică formațiunile tumorale care ne cotropesc fără milă, distrugând fiecare organ și țesut până ajung în cel mai ferit ungher al creierului.

Făcând bilanţul lecturii, Boala şi visul este un roman solid şi bine făcut, fără lungimi, în ciuda caracterului masiv, marcat din păcate în ultima sa parte de un anume patetism care e posibil să nu fie pe placul unora din cititori. Cred însă că cei care îl vor citi vor aprecia efortul de construcţie, epica bine conturată şi soliditatea majorităţii personajelor.


Romanul Boala şi visul se numără printre cele cinci cărţi finaliste ale concursului literar „Augustin Frăţilă”, a treia ediţie.

Niciun comentariu: