miercuri, 4 martie 2015

☺☺☺☺Marian Coman - Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI)

La o privire superficială, care îi dezvăluie cititorului bogate trimiteri bibliografice şi, – vai! –destule vorbe cu chirilice presărate pe pagini, Putere şi teritoriu. Ţara Românească medievală (secolele XIV-XVI) (Polirom, 2013) pare o lucrare de specialitate care n-ar avea de ce să-l intereseze pe laic. La urma urmei, de ce şi-ar pierde cineva vremea cu sute şi sute de file consacrate unui subiect de istorie medievală românească, ba chiar unul limitat parohial în spaţiu şi care acoperă o perioadă de timp relevantă mai mult pentru cărturari. E o întrebare legitimă, dar trebuie să mărturisesc că, fără să fiu istoric, am găsit în carte suficient de multe elemente interesante, care mi-au ţinut trează atenţia, chiar dacă a trebuit să trec mai repede peste bibliografie şi unele texte însoţitoare.

Sarcina pe care şi-a asumat-o Marian Coman, aceea de a studia problema teritorialităţii în raport cu puterea centrală (a domnitorului) în Ţara Românească medievală e foarte dificilă, poate în primul rând din cauza numărului mic de documente care au supravieţuit. Istoricul a parcurs în lung şi în lat un corpus alcătuit din circa 3000 de documente, atâtea câte se cunosc din câte a emis cancelaria domnească în secolele XIV - XVI. La prima vedere pare mult, însă e vorba de două veacuri, oricum, e infim în raport cu volumul textelor din alte cancelarii europene contemporane. Sarcina cercetătorului e aşadar ingrată, dar ea poate fi oarecum uşurată procedând conform logicii surselor (şi nu a susţinerilor proprii) şi evitând erorile metodologice. De altfel dimensiunea epistemologică e bine reprezentată în lucrare, iar unul din subcapitolele cele mai importante se referă la viciile metodologice care pun sub semnul întrebării rezultatele multor istorici, chiar dintre cei mai onorabili.

Una din capcanele care îl pândesc pe cercetător este, apreciază Marian Coman, tendinţa de a privi o epocă istorică mai îndepărtată cu ochii omului de astăzi. De exemplu, poţi cădea în ispita de a crede că un stat feudal recent întemeiat, precum Ţara Românească, ar fi putut avea frontiere atât de bine delimitate (şi protejate) ca cele al unui teritoriu de azi. Nici vorbă de aşa ceva, demonstrează autorul. Ţara Românească era o alcătuire destul de laxă, în care zonele de est (înspre Buzăul şi Brăila de azi) scăpau în bună măsură autorităţii domneşti. De Dobrogea nici nu mai vorbesc, căci ea s-a aflat în componenţa Ţării Româneşti o perioadă de doar câteva decenii, sub Mircea cel Bătrân, şi nu a lăsat amintiri durabile în tradiţia istorică a voievodatului.

Dacă există un element care poate stârni cu adevărat interesul cititorului nespecialist, acela mi se pare a fi acţiunea demolatoare a demonstraţiilor lui Marian Coman asupra unor clişee vehiculate în istoriografia noastră. Am pomenit deja Dobrogea, o posesiune vremelnică a lui Mircea cel Bătrân şi cam atât. Cel puţin aşa o arată documentele şi realitatea istorică. Unora dintre noi s-ar putea să le placă mai mult realitatea din filmele lui Sergiu Nicolaescu, dar asta e o altă chestiune. Revenind la frontiere, una din marotele istoriografiei naţionale a constituit-o existenţa, la hotarele statului meridional românesc, a unui veritabil brâu de fortificaţii menit să ne apere de năvălitori. Frumos construct, însă lipsit de fundament; în realitate, aceste cetăţi erau sublime, dar lipseau aproape cu desăvârşire, iar puţinele existente fuseseră construite mai mult de transilvăneni, pentru a se proteja de atacatorii veniţi dinspre miazăzi.

Un capitol consistent este consacrat judeţului ca entitate politico-administrativă. Tema e destul de actuală, dacă ne gândim la dezbaterile înfocate purtate în anii regimului Băsescu pe marginea unei eventuale desfiinţări judeţelor. Sigur că Marian Coman nu intră în asemenea speţe care ţin de contingent; concluzia analizei lui este că judeţele Ţării Româneşti au fost unităţi mai degrabă fiscale decât politico-administrative. Amatorii de detalii pitoreşti vor în carte găsi şi o listă a vechilor judeţe. În ceea ce priveşte coerenţa şi forţa propriu-zisă a statalităţii medievale a Ţării Româneşti, istoricul ajunge la o concluzie insolită, care îi va fi ofuscat pe mulţi colegi. Mai precis, statul muntean s-a consolidat şi s-a centralizat sub influenţa, ba chiar datorită acţiunii Imperiului Otoman. Cu alte cuvinte, turcii, despre care se susţinea în mod tradiţional că au avut o acţiune dizolvantă (oamenii răi ai istoriei noastre, vezi bine!), au lucrat pentru mărirea coeziunii statale a Ţării Româneşti.

Pun capăt aici acestei postări despre cartea lui Marian Coman, dar n-am făcut decât să pomenesc câteva din multele teme abordate în contextul general al discuţiei despre teritorialitate. Detaliile contează mai puţin, deşi demonstraţiile, pline de rigoare, pot fi urmărite chiar şi de către cititorul nespecialist. Bunăvoinţă să avem. Şi – nu în ultimul rând – să fim dispuşi să acordăm atenţia meritată unor teorii care pun sub semnul întrebării multe din ideile vehiculate în cărţile de istorie de la noi, ca să nu mai vorbesc de creaţiile artistice din perioada naţionalist-ceauşismului.

Niciun comentariu: