joi, 17 septembrie 2015

Cu Freud la operă (II)

Am văzut data trecută că, fără a fi lipsit de gust muzical, Freud era conservator şi în general lipsit de deschidere faţă de lucrările contemporanilor. În Freud. A life for Our Time, Peter Gay menţionează două excepţii de la această regulă: Carmen şi Maeştrii cântăreţi... (traducerea mea):

De asemenea, îi plăcea Carmen, operă care, deşi avusese nevoie de ceva timp să cucerească Parisul după premiera din 1875, devenise repede o mare favorită în ţările de limbă germană. Brahms, Wagner şi Ceaikovski, care erau de acord în puţine privinţe, erau cu toţii de părere că ultima operă a lui Bizet este o capodoperă; Nietzsche, care asistase la cel puţin douăzeci de reprezentaţii, invoca vitalitatea şi farmecul galic al acestei opere în polemica lui îndreptată împotriva dramelor muzicale teutonice greoaie ale lui Wagner; Bismarck, un meloman bine informat, se lăuda că a ascultat-o de douăzeci şi şapte de ori. Nu trebuie să fii un admirator al avangardei ca să-şi placă aceste opere. Freud le cunoştea cu siguranţă suficient de bine pentru a le cita în lucrările sale: aria Se vuol ballare, signor contino, declaraţia făcută de Sarastro prinţesei Pamina în Flautul fermecat, catalogul cuceririlor lui Don Giovanni întocmit de Leoprello pentru Donna Elvira.

Atracţia exercitată de operă asupra unei persoane atât de nemuzicale cum era Freud e departe de a fi misterioasă. Până la urmă, opera este muzică pusă pe cuvinte, un cântec adaptat acţiunii dramatice. La fel ca cele mai multe din lecturile lui Freud, ea îi putea oferi plăcutul şoc al recunoaşterii; în modul ei extravagant, adesea melodramatic, opera se confrunta cu aceleaşi probleme psihologice care l-au preocupat pe Freud toată viaţa lui adultă: iubire, ură, lăcomie, trădare. Dincolo de aceasta, opera este şi spectacol, iar Freud era deosebit de sensibil la impresiile vizuale. Este motivul cu care îşi privea pacienţii cu aceeaşi atenţie cu care îl asculta. Mai mult, opera înfăţişează conflicte morale tulburătoare, ea prezintă protagonişti care vorbesc mult, prinşi în lupta dintre bine şi rău. Din cele cinci opere favorite ale lui Freud, toate, cu excepţia lui Carmen şi cu deosebire Flautul fermecat şi Maeştrii cântăreţi din Nürnberg pun în valoare triumful virtuţii asupra viciului, o rezultat care oferă plăcere celor mai sofisticaţi ascultători şi în plus oferă informaţii despre conflictele desfăşurate în mintea bărbaţilor şi femeilor.

Mai jos, instantaneu dintr-o producţie cu Carmen a anilor 1880 înfăţişând deznodământul sângeros al dramei (în rolul titular, Emily Soldene) (de aici):


Niciun comentariu: