sâmbătă, 29 august 2015

Cu Freud la operă (I)

Te-ai aştepta poate ca patriarhul psihanalizei să se fi aflat în avangarda gustului muzical al epocii sale, mai ales că erau vremuri în care multe din lucrările compuse ar fi putut să-i ofere teoreticianului un material ilustrativ interesant. Se pare totuşi că lucrurile stăteau altfel; cel puţin aşa susţine Peter Gay în pântecoasa monografie Freud. A life for Our Time (traducerea mea):

Caracterul practic al minţii lui Freud a modelat în mod inevitabil relaţia lui relativ distantă şi ironică cu muzica. El îşi proclama cu insistenţă ignoranţa în chestiuni muzicale şi recunoştea că nu era în stare să reproducă o melodie. În Interpretarea viselor, el se lăuda virtualmente cu incapacitatea lui de a reproduce melodia: fredonând aria adresată de Figaro contelui Almaviva din actul I al Nunţii lui Figaro, el gândea că „probabil altcineva nici n-ar fi recunoscut melodia”. Cei obligaţi să-l asculte fredonând arii din opere ale lui Mozart confirmat că acest lucru era cât se poate de adevărat. Nu căuta compania muzicienilor, iar fiica lui Anna nota lapidar că „nu mergea niciodată la concerte.” Dar îi plăcea opera sau, mai bine zic, unele opere. Fiicele lui, căutând în însemnările lor, au dat cinci exemple: Don Giovanni, Nunta lui Figaro şi Flautul Fermecat de Mozart, Carmen de Bizet şi Maeştrii cântăreţi de Wagner. Lista e scurtă şi fără echivoc: fără Claude Debussy, fără Richard Strauss. Printre operele lui Wagner,  Maeştrii cântăreţi reprezintă o certitudine, ca şi lucrări de tinereţe precum Olandezul zburător, cele mai accesibile.

Mai jos, imagine reprodusă din cartea lui Gay, cu Freud şi fiica lui Anna în anul 1913:


Niciun comentariu: