joi, 17 martie 2016

☺☺☺ Patrick O’Brien - Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853

Pe Patrick O’Brien, irlandez de vază şi membru în parlamentul de la Londra, începerea ostilităţilor în ceea ce avea să se numească Războiul Crimeii l-a prins pe drum; omul călătorea, pentru daraveri mai degrabă obscure, de la Constantinopol la Viena, cu o oprire de câteva săptămâni în Ţările Române. Din fericire pentru posteritate, şi mai cu seamă pentru compatrioţii noştri, precari la capitolul informaţie istorică, călătorul a lăsat nişte însemnări demne de interes, apărute în traducere românească la Humanitas sub titlul Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene în toamna şi iarna anului 1853. Cele o sută şi ceva de pagini ale volumaşului adăpostesc tot felul de consideraţii geografice, etnografice, sociale şi economice din care putem afla destule detalii interesante despre ai noştri, cei de acum mai bine de un veac şi jumătate. Unele din informaţii sunt ca să zic aşa previzibile şi nu surprind pe nimeni; iată de pildă un paragraf consacrat stării drumurilor (de văzut şi consideraţiile pe aceeaşi temă ale lui Ion Ghica):

La drept vorbind, în Ţara Românească nu există drumuri. Sunt doar nişte cărări late acoperite cu un strat gros de praf întunecat în timpul verii şi care când plouă sau după dezgheţ se transformă în râuri de noroi, prin care trăsurile de-abia înaintează, afundate în mocirlă până la osie. Când drumul este mult prea prost, trăsurile o apucă pe lângă el, până când drumul cel nou ajunge şi el în aceeaşi situaţie. Însă iarna, când zăpada este îngheţată, poţi călători foarte rapid cu sania. Când am pornit noi era patru dimineaţa, iar la ora şapte am ajuns la un han, aflat la jumătatea drumului dintre Giurgiu şi Bucureşti, unde am luat micul dejun.

Venit pe Dunăre până la Giurgiu, O’Brien ajunge la Bucureşti. El remarcă puternicul contrast dintre opulenţa clădirilor din centru şi a veştmintelor clasei conducătoare, nu fără a observa, cu fineţe, prostul gust al unor edificii. E totuşi îngăduitor şi se entuziasmează uşor; îi place vinul (pe care îl declară al doilea din Europa, după cel franţuzesc) şi îi plac şi distracţiile elevate care nu lipseau, pare-se, din Capitala acelor ani, cu toată mizeria înconjurătoare. Dovadă şi insistenţa asupra spectacolelor de operă susţinute la Bucureşti (deşi de o instituţie a operei nu se putea desigur vorbi, aşa cum o face amabil memorialistul):

Opera din Bucureşti este la fel de frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa. Poate primi 700–800 de oameni. În faţa scenei, la al doilea etaj, se află loja domnitorilor, închisă cu draperii de catifea purpurie tivite cu fir de aur deasupra cărora stau armele principatului. Fotoliile din loje şi scaunele din sală sunt tapiţate cu catifea purpurie, şi pe toate băncile din stal sunt perne din acelaşi material. Basoreliefurile şi ciubucăria care împodobesc lojele sunt poleite cu dărnicie, iar din tavanul pictat cu gust atârnă un candelabru mare cu braţe aurite pentru lămpi, care, împreună cu luminile de pe scenă, reuşeşte să lumineze întreaga sală. În prezent joacă aici o foarte respectabilă trupă italiană.

Irlandezul îi simpatizează în mod vădit pe valahi, are vorbe bune despre casele lor (pe care le compară cu cele din Irlanda, e drept, cea mai sărmană componentă a Marii Britanii) şi laudă în repetate rânduri bogăţiile extraordinare ale pământului, pe care tratatul de la Adrianopol le introdusese relativ recent în circuitul comercial european. Cu spirit vizionar, drumeţul îşi imaginează o Românie unită sub conducerea unui prinţ străin. El nu ezită totuşi să ironizeze obtuzitatea câte unui oficial, de pildă cu ocazia şederii în carantina obligatorie la intrarea în Principate:

În dimineaţa de după sosirea mea în carantină, la uşa celulei a apărut un ofiţer de poliţie cu un catastif sub braţ, urmat de un bărbat cu o călimară uriaşă de lemn, în care se afla un toc mare şi rudimentar. „Cum te cheamă?“ a întrebat ofiţerul, deschizând catastiful. Îi dădusem numele în seara dinainte, dar părea să creadă c-ar fi putut suferi unele modificări în timpul nopţii. În fiecare dimineaţă cât am rămas în carantină mi-a pus aceeaşi întrebare, de parcă numele meu ar fi avut viaţă proprie şi s-ar fi supus unei cu totul alte legi sanitare.


O bună parte din însemnări sunt consacrate ruşilor şi armatei ţariste, care ocupase Principatele Române. Irlandezul deplânge la tot pasul samavolniciile, duplicitatea şi spiritul perfid al ocupanţilor. De altfel, apele se aleseseră, puterile occidentale susţineau Imperiul Otoman în conflictul său cu Rusia. Cu toate astea, şi fără a lăsa să planeze vreo umbră de îndoială asupra simpatiilor sale, irlandezul încearcă o anume admiraţie în faţa calităţilor ostăşeşti şi a echipamentului soldaţilor cantonaţi la nord de Dunăre. Într-o perioadă în care Rusia joacă iar rolul unui (convenabil?) de personaj negativ, cititorul contemporan va rezista cu greu tentaţiei de a proiecta unele judecăţi de la 1853 asupra lumii de azi. Din fericire, Jurnalul... lui Patrick O’Brien lasă loc şi pentru alte reflecţii, mai fertile.

Niciun comentariu: