13 septembrie 2017

☺☺ Lucian Dan Teodorovici - Cel care cheamă câinii

Cel care cheamă câinii, cea mai recentă producţie a lui Lucian Dan Teodorovici (Polirom, 2017) ne oferă, pe parcursul patru pagini, două începuturi. Mai întâi „Ca în copilăria mea, aşa a venit Dumnezeu” (urmează un text scurt şi dens, cu tente expresioniste), apoi adevăratul început „Peste patru zile, pe 28 septembrie, aveam să fac prima şedinţă de chimioterapie”. Cititorul, specie simţitoare, va recunoaşte că a doua variantă e, totuşi, mai tare, şi pe ea va continua s-o dezvolte autorul în cartea de faţă. Vom afla în curând că volumul se vrea (chiar este?) relatarea trăirilor şi peripeţiilor adesea sinistre care însoţesc diagnosticul de cancer limfatic care i s-a pus, din păcate, nu unui erou narator, ci însuşi prozatorului. Acesta nu se ascunde în spatele vreunei măşti sofisticate, ci propune sinceritatea pe post de strategie dominantă. Vom avea, aşadar, un jurnal de pacient care relatează episoade din toamna şi iarna anului trecut. Scriitorul tot scriitor, n-ai ce-i face: „Sau poate exagerez, poate spun prostii. Poate că nu scriitorii sunt aşa, poate că doar eu sunt şi, pentru propria-mi linişte, generalizez. N-o mai fac. Eu cu siguranţă mă simt aşa. De asta, în condiţii normale, n-aş fi apreciat prea mult mesajul: Writing is the only way of life”. Aşadar, orice ai face, momentele în care e vorba despre scris şi clipele de literaturitate propriu-zisă nu au cum să lipsească.

Care va să zică, miza e mare, iar Lucian Dan Teodorovici se străduieşte să o onoreze. El dezvăluie planul după care a alcătuită cartea, care va fi un fel de jurnal al călătoriilor la Cluj pentru chimioterapie, în interiorul acestuia urmând să se regăsească relatări (uşor romanţate) ale unor episoade trăite în realitate. Şirul format din aceste elemente are ca punct de convergenţă momentul aflării rezultatului tomografiei cu emisie de pozitroni, celebrul PET, cu valoare de sentinţă de viaţă sau de moarte.

Ca să încep cu ce e cu adevărat bun în Cel care cheamă câinii, trebuie să spun din capul locului că partea cea mai reuşită, graţie prospeţimii şi autoironiei de calitate, e cea cu povestirile pacientului. Materia lor se extrage cel mai adesea din inumanul nu lipsit de pitoresc al sistemului medical autohton, fie că e vorba de lipsa de umanitate a renumitului chirurg ieşean cu care începe totul, fie de cruzimea otorinolargingologului care operează fără anestezie adecvată:

Adică, după ce se cocoţa practic pe mine şi, cu dalta amintită, pe care aveam impresia că o introducea cumva prin nas pe sub pielea obrazului, începea să apese din răsputeri asupra osului, i se întâmpla să aibă ghinion: din când în când, metalul aluneca pe os. Ceea ce-l făcea să exclame cam aşa: „Futu-i gura mă-sii de treabă, ce os al dracului ai!“. Sau cam aşa: „În pizda mă-sii, numai eu am norocul să dau peste pacienţi dintr-ăştia!“. Sau, după vreo oră de chin al său, cam aşa: „Să-mi trag palme dacă nu-mi vine să renunţ, că n-am ce-ţi face!“.

Unele nuclee epice sunt memorabile. Ar trebui reţinute cel puţin două, cel cu pacientul cu laringectomie care, neputând vorbi, ţinea adevărate caiete de conversaţie (nu vă temeţi, nu dezvălui finalul) sau cel cu cuplul de martori ai lui Iehova din rezerva în care este internat naratorul. Proza lui Teodorovici atinge aici o cotă înaltă, textul are nerv, tensiune, poantă, în fine, mai toate ingredientele reuşitei.


Mai prost stă cartea atunci când vine vorba de matricea care înglobează povestirile. Aici autorul intra în scenă fără grimă sau perucă şi-şi expune liber opiniile despre câte-n lună şi-n stele. Nu suntem scutiţi nici măcar de părerile lui despre politica (iner)naţională, cuminţi şi banale de altfel, sau de înfăţişarea unor aspecte ale mecanismului creaţiei literare. Sunt pagini care i-ar face pe mulţi să caşte sănătos, cuprinşi de plictiseală, după cum va fi căscat, somnoroasă, şi muza inspiraţiei artistului. Asemenea pagini ar fi fost mai la ele acasă în folderul cu eşecuri literare pe care acesta ne mărturiseşte că îl are în calculator. Aşadar, impresii de lectură amestecate. Nu ne rămâne decât să-i urăm sănătate scriitorului şi să sperăm că viitoarele lui producţii se vor ridica la înălţimea celor câteva reuşite din Cel care cheamă câinii.

Niciun comentariu: