28 ianuarie 2018

☺☺☺☺ Robert Levy - Gloria şi decăderea Anei Pauker

Nu încape îndoială că însăşi îndrăzneala de a aborda un subiect controversat precum viaţa, personalitatea şi activitatea Anei Pauker e un merit; a-l trata cu minuţie, echilibru şi atenţie la amănunte e încă şi mai lăudabil. Cazul în speţă e cel al lucrării lui Robert Levy, Gloria şi decăderea Anei Pauker (ediţia a doua, Polirom 2016). Travaliul depus de istoricul american e imens şi se desfăşoară pe două fronturi implicite. E vorba, mai întâi, de consemnarea necesară a detaliului biografic dintr-o multitudine de surse, foarte adesea declaraţii ale contemporanilor, ce transformă textul într-o polifonie complicată, cu numeroase note de subsol. în al doilea rând, autorul, decis parcă să nu lase nicio pietricică la locul ei, se luptă cu stereotipurile şi credinţele comune care o înconjoară până azi pe cea care a fost numită, la vremea apogeului de la finalul anilor 1940, „cea mai puternică femeie din lume”. Revista Time i-a pus imaginea pe copertă şi nu pentru puţin lucru: politiciana era prima femeie care ocupa poziţia de ministru de Externe; la noi, era pur şi simplu prima femeie ministru.

Un prim subiect spinos pe care îl dezbate autorul este cel al legăturii – organice, s-ar grăbi unii să susţină – dintre evreitate şi comunism. E vorba de acel stereotip al „iudeo-bolşevismului” pe care mulţi îl propagă fără multă gândire. În Introducerea la volum, Robert Levy prezintă un mini-dosar al subiectului în cauză şi e demontează convingător idei de-a gata. Mult mai complexă e chestiunea atitudinii Anei Pauker faţă de propria sa apartenenţă la comunitatea şi spiritualitatea evreiască. Fiică a lui Herş Kaufman Rabinsohn din Codăeşti-Vaslui, personaj profund implicat în existenţa şi riturile etniei sale, ea are o existenţă cu o traiectorie complicată, care o îndepărtează în aparenţă de valorile iudaice ale familiei. Nu lipsesc contradicţiile, iar evoluţiei centrifug-laicizante datorate impactului cu ideologia marxistă i se contrapun destule episoade centripete, de reafirmare a adeziunii la evreitate. În sensul acesta sunt citate întâmplări din anii 1940, o întreagă anecdotică până la un punct.

Un dosar voluminos îl reprezintă activitatea de agent Comintern a Anei Pauker. Comunistă cu îndelungat stagiu în ilegalitate în România şi condamnată de altfel la ani substanţiali de detenţie, ea urmează cursurile şcolii Cominternului de la Moscova în cei mai siniştri ani ai regimului stalinist, fiind martoră a sângeroaselor epurări în masă care decimează rândurile „internaţionaliştilor”. Terorii în va cădea victimă în cele din urmă însuşi Marcel Pauker, soţul eroinei noastre, iar legenda spune că acesta ar fi fost de chiar Ana. Miturile sunt uşor de fabricat dacă ai la îndemână materialul potrivit: Levy citează un pasaj din principesa Ileana, în care aceasta scrie, textual, „Îmi puteam imagina, doar privind-o, cum îşi denunţase soţul, care, drept urmare, a fost împuşcat”. Greşit, demonstrează autorul, căci în momentul presupusului „denunţ” Ana Pauker ispăşea în România o condamnare la zece ani de închisoare: în plus, cu tot fanatismul, care o făcea incapabilă să vadă crimele partidului, reacţiile ei la ştirile despre Marcel par să o exonereze total.

Cea mai complexă secţiune a monografiei (cea mai interesantă, aş zice eu) este cea consacrată decăderii Anei Pauker („Epurarea”). Faptele sunt în mare cunoscute de public: acuzată de „deviere de dreapta”, demnitarul comunist este dezbrăcat în 1952 de toate puterile care îi rămăseseră, pusă sub arest la domiciliu şi interogată intens (se pare că numai moartea lui Stalin, în martie 1953, a salvat-o de un tratament mult mai sever şi chiar de o condamnare la moarte). Culmea e, arată Robert Levy, că acest deviaţionism de dreapta nu a fost o simplă lozincă aruncată de foştii tovarăşi de luptă pentru a-şi discredita public colega, ci o expresie cu acoperire faptică. O serie de poziţii ale Anei Pauker îndreptăţesc aceasta caracterizare. E vorba de opoziţia ei faţă de excesele colectivizării şi ale reformei monetare, atitudinea faţă de mult-huliţii chiaburi sau chiar faţă de unii „foşti” din regimul zis burghezo-moşieresc. Nu în ultimul rând, ar fi contribuit la mazilire relaţiile cu conaţionalii evrei şi îngăduinţa manifestată faţă de fenomenul emigrării masive în Israel, căruia comuniştii români i se împotriveau.

Căderea Anei Pauker a fost până la urmă rezultatul unui complicat cadril al puterii în care Gh. Gheorghiu-Dej a ştiut să acţioneze răbdător şi tenace, scoţându-şi pe rând din joc adversarii (începând cu Lucreţiu Pătrăşcanu, care are parte de o secţiune substanţială, şi sfârşind cu grupul Vasile Luca - Teohari Georgescu - Ana Pauker). Este poate mesajul subliminal pe care îl transmite coperta cărţii, înfăţişând o fotografie în care apare Gheorghiu-Dej și care  ocupă mai mult spaţiu decât protagonista volumului. Nu trebuie neglijată nici contribuţia externă. Deşi Ana Pauker a fost a stalinistă devotată (există destule bancuri pe tema asta), conducătorul sovietic, purtat poate şi de valul antisemit pe culmea căruia a traversat ultimul an de viaţă a mizat până la urmă pe Dej şi i-a dat firmanul de conducător al României. Şi cum într-o teacă nu încap mai multe săbii, mazilita Pauker şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în semi-anonimat, chinuită de un cancer care avea s-o învingă. Pentru amatorii de istorie recentă şi în special pentru cititorii cărora nu le place să mestece la nesfârşit clişee, Gloria şi decăderea Anei Pauker reprezintă o bornă kilometrică importantă.

2 comentarii:

ADRIAN spunea...

Credeam ca stereotipul „iudeo-bolşevismului” este de fapt o prezentare a unor statistici privind etnia celor din pozitii cheie, atat in Rusia cat si in exporturile revolutionare din alte tari. Mai curand statistica referitoare la personaje cheie din initierea si teoretizarea bolsevismului. Pana la urma, chiar fundamentul statului Israel este colonizarea Palestinei de catre gruparile sioniste care au aplicat in kibbutz-uri exact filosofia comunismului, inca imediat din primii ani ai sec. XX, dupa inceputurile miscarilor revolutionare si a bolsevismului din Rusia. De ce ne-ar fi teama sa constatam statisticile?

Wilkins Micawber spunea...

@ ADRIAN

Desigur ca ideea de a defini “iudeo-bolsevismul” cu ajutorul statisticilor e tentanta, cum tentanta e orice abordare cantitativa, care are meritul teoretic de a introduce un factor potential obiectiv. Problema e ca statistica e oarba in lipsa interpretarilor. De pilda, pentru comunismul romanesc, ponderea evreilor in partid era undeva la 20% la inceputurile sale (sau chiar mai mult, daca tinem seama ca o buna parte din maghiari erau evrei). E mult, mai ales ca alogenii de alte nationalitati decat cea romana aveau procente apropiate. Pe de alta parte, procentul evreilor comunisti din totalul populatiei evreiesti nu a trecut niciodata de 7%, adica foarte putin.
Mai exista o fata a problemei. Dupa epurarea Anei Pauker, au fost eliminati treptat majoritatea evreilor cu functii de decizie din partid, ajungand-se ca in anii 1960-1970 evreii sa fie nesemnificativi. Daca comunismul ar fi fost o creatie cu adevarat evreiasca, ne-am fi putut astepta ca odata cu reducerea ponderii evreilor in partid forta comunismului sa slabeasca, ceea ce nu a fost cazul. In fine, sunt multe de spus si nu se poate epuiza in cateva randuri o chestiune asa de complicata.