Din primul val ─ dispărut relativ repede, fără a lăsa urme ─ al prozei realist-socialiste de după 1948 face parte şi Ion Jipa, născut în 1909, (relativ) tânără speranţă a literaturii angajate de după preluarea totală a puterii de către Partidul Comunist la sfârşitul lui 1947. La origine muncitor, „trimis de Partid să ducă muncă de lămurire in mijlocul ţărănimii muncitoare”, Jipa prinde gustul scrisului şi are în primii ani de activitate o producţie bogată de nuvele şi povestiri consacrate aşa-zisei transformări socialiste a agriculturii. Alături de Echipa de tractoare, apărută în Viaţa românească în 1949, el mai publică în acelaşi an Cât vezi cu ochii, pământ şi Deşteptare. Anul recordurilor cantitative este însă 1950, care marchează nu mai puţin de cinci apariţii, toate mobilizatoare (Economiile lui Costea Dalbu, E uşor de ţinut minte, Pentru viaţă şi fericire, votează!, Un voinicel dă piept cu viaţa, Vrăbioii de aur). Prozatorul călăreşte valul succesului, critica îl răsfaţă, deşi îl mai şi... critică pentru unele stângăcii, iar articolele sale sunt găzduite în paginile cotidianelor centrale.
Într-un
moment când părea să-şi fi găsit nu doar vocaţia, ci şi o nişă literară
confortabilă, Jipa efectuează o cotitură semnificativă şi se orientează spre
literatura pentru copii, renunţând definitiv să se mai adreseze maturilor prin scrieri
inspirate din viaţa nouă a satului
românesc, ca până atunci. Într-adevăr, în 1951 el publică Clocot Voinicul, un basm construit pe confruntarea tradiţională
dintre bine şi rău, dar menit să evidenţieze lupta victorioasă a omului cu
forţele oarbe ale naturii, pe care le supune în folosul său. Începe să
colaboreze cu povestiri şi reportaje şi uneori chiar cu versuri la revistele
pentru copii (Licurici, Pogonici, Luminiţa, Scânteia
pionierului) şi cu începere din 1954 scoate mai multe volume pentru
cititorii foarte tineri. Printre acestea se numără Titic, Culai şi Gaie (1954), Floare
albă (1955), Un porumbel alb pentru
copiii negri (1955), Bim, Big, Bum şi
alţi năzdrăvani şi Noaptea la circ
(1960). Este autorul unor scenarii radiofonice (Musca aurie, 1956, Bim şi
focul, 1958 etc.), scrie versurile mai multor cântece pioniereşti şi
realizează traduceri din creaţia pentru copii a altor popoare. De o oarecare
popularitate se bucură volumul Sănducu-Năzdrăvanul
şi piticul Ştie Tot (1956), o poveste cu morală despre importanţa învăţăturii
şi a muncii asidue. De asemenea, îl găsim pe Jipa nu de puţine ori în mijlocul
copiilor, participant, alături de alţi scriitori, la întâlnirile tradiţionale cu
micii cititori.
Spre
deosebire de alţi zeloşi practicanţi ai realismului socialist al primilor ani
de comunism, Jipa pare să-şi fi înţeles limitele şi să fi renunţat în timp util
la practicarea unei literaturi pentru care nu avea, oricum, chemare, căci
scrierile sale erau schematice, stereotipe şi neverosimile, veritabile „proze
broşurate”, aşa cum le califică cu maliţie un istoric literar. E semnificativ
că din grupul de scriitori participanţi la concursul Ministerului Artelor în
iunie 1949 (Ion Jipa, Aurel Mihale, A. Radu, O. Măgureanu, Vera Hudici, Ştefan
Gheorghiu, Dumitru Mircea etc.), el se numără printre puţinii supravieţuitori
literari, însă graţie textelor pentru copii pe care le scrie în anii următori. Nu
ar trebui să se înţeleagă de aici că scriitorul submediocru pentru adulţi
devine un autor remarcabil odată ce trece la literatura pentru cei mici. Jipa e
acuzat uneori că scrie lucrări „care nu contribuie la educarea copiilor,
conţinutul lor reducându-se la relatarea unor banalităţi lipsite de haz”, dar
se menţine pe linia de plutire şi are o anumită vizibilitate în rândul
publicului de vârstă şcolară şi al exegeţilor. În 1961 îl găsim printre membrii
redacţiei Scânteia pionierului, mai
contribuie în 1962 cu câteva traduceri, după care numele lui dispare complet
din peisajul editorial şi jurnalistic.
Dacă
despre ultima parte a vieţii lui Ion Jipa nu ştim mai nimic, datele privind
tinereţea lui sunt ceva mai bogate. Cea mai importantă sursă este reprezentată
de dosarul informativ pe care Securitatea i l-a deschis scriitorului[1]. Acesta, pe numele lui
adevărat Jean Paltin, se născuse în Bucureşti la 21 iulie 1909, fiu al lui Leon
şi al Sabinei, cuplu de origine evreiască. După satisfacerea stagiului militar,
lucrase ca muncitor la diferite binale de construcţii, fiind o vreme angajat la
Uzinele Malaxa, apoi la întreprinderea M. Dragomirescu, de unde fusese detaşat
la muncă obligatorie ─ conform prevederilor legislaţiei rasiale ─ cu începere
din 1942. Exasperat, putem presupune, de tratamentul care i se aplica, Paltin
se declarase la un moment dat creştin, în speranţa de a evita persecuţiile,
însă stratagema nu reuşise. Cazul e consemnat în presa vremii la cronica
judiciară, sub titluri sarcastice (S-a
creştinat... cu stiloul, în Viaţa
din 10 iunie 1943).
După
război Paltin/Jipa avusese diferite angajamente pasagere, pentru ca anul 1948
să-l găsească la Buletinul Uniunii Sindicatului de Salariaţi Agricoli. În 1950,
în momentul întocmirii notei din care am extras informaţiile de mai sus, el era
angajat la Editura Partidului Muncitoresc Român şi colabora la diferite
publicaţii periodice.
În
evidenţele Securităţii Ion Jipa era caracterizat drept „element lăudăros şi
orgolios”. Documentul la care am făcut referire relata un incident petrecut în
ianuarie 1950 la casa de odihnă a scriitorilor de la Sinaia, unde acesta se
afla împreună cu soţia, printre oaspeţi numărându-se şi tânărul dramaturg şi
prozator Octav Măgureanu. Acesta fusese dat în grija lui Jipa, căci avea
însărcinarea de a redacta o nouă operă literară şi trebuia să lucreze, sarcină
dificilă, căci avea „viciul beţiei”. Mentorul fusese la un moment dat chemat
urgent la Bucureşti de USASZ (Uniunea Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti)
şi a circulat zvonul că, în absenţa lui, Măgureanu întreţinuse raporturi
sexuale cu tovarăşa Jipa. Ancheta „pe
linie de cadre” întreprinsă de USASZ s-a soldat cu excluderea lui Măgureanu din
Uniune. Se mai spunea şi că, cu prilejul presupusului incident amoros, Jipa
făcuse scandal, dându-se drept om al Securităţii trimis acolo „cu misiuni
speciale”. Acest comportament nu a fost în cele din urmă confirmat.
Dincolo
de asemenea cancanuri cu acoperire mai mare sau mai mică în realitate, reportul
Securităţii menţiona un aspect mai grav, anume suspiciunea că în timpul
războiului, mai precis în 1943, Paltin ar fi desfăşurat „o vie activitate
legionară în cartierul Pantelimon” şi printre muncitorii de la întreprinderea Rogifer,
pe care îi organiza în cuiburi. Bănuielile de legionarism erau vechi şi puteau
fi găsite în rapoarte ale Siguranţei din 1943, pe care, cu acribie, Securitatea
le preluase spre verificare. Unul din acestea relata:
„Legionarul
Jean Paltin din șos. Pantelimon 132, desfășoară o vastă activitate legionară în
cartierul com. Pantelimon și muncitorii de la Rogifer.
În prezent se
ocupă cu organizarea de noi cuiburi legionare după vederile sale, afirmând că
aceste mici unități legionare sunt complete și pot acționa perfect în orice
împrejurare.”
Un
raport final, semnat de un anume comisar Iorgulescu, menţiona însă că verificările
arătaseră că Paltin este evreu, aşadar nici datele sale personale, nici cele
ale concubinei din acel moment (Ruxandra Isac) nu corespundeau profilului unui
legionar cu „vastă activitate”. Interesant e că peste mai puţin de un deceniu
Securitatea prelua acuzaţiile iniţiale ale Siguranţei, sfârşind prin a trage
concluzii similare. Povestea poartă toate semnalmentele istorioarelor cu
poliţişti săraci du duhul.
Detaliu
pitoresc: raportul care conchide că Paltin nu a fost legionar este vizat de
colonelul de Securitate A. Stancu de la Direcţia Securităţii Capitalei. Viitor
general şi şef al acestei secţii, Aurel Stancu, fost luptător în Spania, acesta
este cu mare probabilitate autorul primului roman despre lupta tineretului
comunist în ilegalitate (Inimă de tânăr),
apărut în primă ediţie în 1947.
Tot de
domeniul faptului divers, însă de data asta cu un oarecare tâlc, este prezenţa numelui
lui Jipa-Paltin în dosarul de Securitate al lui Octav Pancu-Iaşi[2]. Mult mai celebrul şi mai
înzestratul scriitor pentru copii era investigat pentru presupuse „acţiuni
duşmănoase”, iar din cercul lui de cunoscuţi făcea parte şi falsul legionar.
Colega lui Pancu-Iaşi, scriitoarea Ana Marcu, îl denunţă pe acesta în 1956
pentru că, întors din Uniunea Sovietică, s-ar fi întâlnit cu Jipa în trenul
Bucureşti-Iaşi, ocazie cu care i s-ar fi confesat că după un sejur de o lună s-a
convins că „totul este de paradă și propagandă, că realitatea e alta și că
viața acolo [în URSS] este cu totul altfel cum ni se prezintă nouă”. Dar asta e
deja o altă poveste, mult mai amplă şi mai profundă...
Text apărut în numărul 1314 al revistei Observator cultural. Astăzi acest blog împlinește 19 ani.
