☺☺☺ Arkadi Avercenko - Farsa lui Mecena · Podhoţev şi ceilalţi doi

S-ar putea spune - de ce nu - că Arkadi Avercenko (1881 - 1925) reprezintă veriga lipsă de legătură între Gogol - Cehov şi Ilf şi Petrov. Apărute la Editura Paralela 45 în 2002, Farsa lui Mecena şi Podhoţev şi ceilalţi doi sunt două mici romane umoristice scrise după plecarea autorului din Rusia imediat după Revoluţia din octombrie, la fix am putea spune, căci în atmosfera sufocantă a primilor ani de bolşevism nu se mai putea vorbi de exprimare liberă, mai ales în registrul satiric.

Cele două romane au o compoziţie foarte asemănătoare şi îşi extrag materialul din acelaşi mediu, cel al boemei artistice din Rusia anilor de belle époque, perioadă de-a dreptul paradisiacă, corabie a nebunilor ai cărei pasageri nu par să presimtă marile seisme care încep odată cu Primul Război Mondial. Farsa lui Mecena este exact ce spune şi titlul, istoria unei farse. Mecena este un excentric bogat:

Ciudat domn acest Mecena. În fond un om destul de bun, din fragedă junețe era ros de plictis, şi această maladie i-a condus viaţa pe făgaşuri din cele mai fanteziste şi extravagante.

Bogăţia l-a izbăvit de proza dobândirii mijloacelor de existenţă şi, în felul acesta, rezervele nesecate de energie somnolentă şi fantezie ardentă şi le călăuzea în cele mai neaşteptate direcţii.
[...] În plăcea la nebunie viaţa clocotitoare, dar nu ştiu cum se întâmpla că nu o căuta acolo unde trebuie. Scria povestiri destul de bune, dar nu le publica. Improviza admirabil la pian, dar îşi uita foarte curând compoziţiile.

Altfel spus, un fel de Oblomov, unul care reuşeşte să depăşească abulia eroului lui Goncearov, dar nu are energia necesară ducerii la îndeplinire a proiectelor. Mecena e planeta centrală a unui sistem de sateliţi alcătuit dintr-un grup pitoresc: Fluturaş („un tânăr cu figura acoperită de o reţea complicată de riduri şi cute”), Kuzea („un tinerel şters, cu mustăcioară subţirică şi ochi albaştri decoloraţi”) şi gargantuescul Novakovici („un individ cu înfăţişare atletică, îmbrăcat într-o tunică studenţească strâmtă, ponosită, care de-abia izbutea să-i acopere pieptul uriaş şi muşchii monstruoşi ai umerilor”). Mai mult din tædium vitæ, cei patru se decid să însceneze o farsă destul de crudă unui tânăr poet, Păpuşică (pe numele lui civil Şelkovnikov). Acesta produsese următoarele versuri:

Într-o poiană e-o căsuţă
Jur-împrejur - flori, iarbă, soare.
În casă - o biată băbuţă
Ce-abia mai stă pe picioare.

Grupul lui Mecena decretează aceste versuri ca fiind geniale şi pune în mişcare un întreg mecanism de promotion, cum i-am zice azi, al figurii poetului. Mecena e bine conectat în cercurile literare, aşa că mistificarea capătă amploare, iar Păpuşică începe să guste din roadele celebrităţii artistice. Apare însă o complicaţie neprevăzută - soţia lui Mecena se dovedeşte sensibilă la farmecele neliterare ale proaspătului star, iar farsa îşi pierde din caracterul amuzant pe care îl promitea iniţial.

Destul de asemănător ca structură e Podhoţev şi ceilalţi doi. Avem şi de această dată un grup de prieteni (ceilalţi doi sunt Gromov şi Klinkov). Cei trei se întâlnesc întâmplător (desigur, în măsura în care în literatură există întâmplare pură):

[...] doar autorul acestor rânduri a avut norocul să urmărească drumurile a trei oameni care, în mod ciudat, venind pe căi diferite, s-au întâlnit într-unul şi acelaşi punct. S-au întâlnit ca să nu se mai despartă multă vreme.

Liderul grupului e Podhoţev, un individ dacă nu la fel de bogat ca Mecena, în orice caz cel puţin la fel de plin de idei năstruşnice. Acţiunile celor trei amici sunt mai puţin mânate de spiritul gratuit al grupului omolog din primul roman, nu de alta, dar oamenii nu au o ocupaţie precisă şi trebuie să recurgă la tot felul de operaţiuni ingenioase pentru a face rost de bani. Podhoţev & co. sunt plini de energie şi iniţiativă şi înfiinţează o revistă satirică (Portocala), uitând însă că cenzura ţaristă nu gusta genul respectiv. În urma interzicerii revistei (care avusese de altfel o existenţă efemeră), grupul îl stoarce de bani pe Harcenko, un băiat de bani gata, căruia i se fac tot felul de farse sinistre. În altă ordine de idei, lui Podhoţev, Gromov şi Klinkov (care sunt, în cele din urmă, nişte escroci simpatici) le e comună aplecarea spre fapte bune, pe care se reped să le facă indiferent de consecinţele lor previzibile. De pildă, se lansează în acţiunea de ajutorare a Mariei Nikolaevna Kandâbova, o femeie tânără persecutată de un soţ mult mai în vârstă, iar de aici li se trag tot felul de ponoase care tind să dezagrege grupul.

Dipticul alcătuit din cele două romane merită citit. Vervă debordantă, satiră şi umor, nu încape vorbă, dar şi multă nostalgie după ultimii ani de sans souci ai imperiului, după o lume boemă fără a deveni niciun moment sordidă, peste care avea să cadă nu peste multă vreme o cortină sufocantă.