☺☺☺ Constanţa Vintilă-Ghiţulescu - Evgheniţii

E posibilă preschimbarea istoricului în romancier? Şi dacă da, cu ce rezultate? Sunt întrebări care îţi vin în minte odată ce începi să citeşti Evgheniţii, romanul Constanţei Vintilă-Ghiţulescu (Humanitas, 2006). Autoarea a scos deja două cărţi de istorie a moravurilor, Focul amorului (Despre dragoste şi sexualitate în societatea românească 1750 - 1830) şi În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi divorţ în Ţara Românească a secolului al XVIII-lea. E, să recunoaştem, un domeniu în care istoricii de la noi, mai deprinşi cu abordarea evenimenţială (războaie, suverani, tratate, genealogii etc.) nu prea se bagă, considerându-l pesemne nedemn de atenţie.

Nici măcar nu ştiu dacă Evgheniţii e roman istoric propriu-zis, pentru că nu-s un cunoscător suficient de bun al istoriei noastre ca să-mi pot da seama dacă personajele sunt bazate pe indivizi cu existenţă reală. Cadrul este, oricum, unul de reconstituire minuţioasă a atmosferei din Bucureştii de pe la 1826 - 1827. Aflăm asta din aluziile la evenimente din epocă (răscoala lui Tudor Vladimirescu avusese loc recent, se încheie pacea de la Akerman - Cetatea Albă) etc., deşi uneori autoarea ne duce pe piste greşite, de pildă când pomeneşte de un mare cutremur petrecut cu un an în urmă (nici vorbă de aşa ceva pe la 1820).

Acţiunea e clar conturată, schematic chiar, fără meandre sau ramificări complicate. Întâmplările au loc în lumea marii boierimi („evgheniţii”) şi avem parte numai episodic de scene din viaţa altor categorii (robi ţigani, ţărani săraci). Despre ce este vorba? Catinca Filipescu, o tânără de neam bun, s-a măritat cu boierul Alecu Bălăceanu. E o căsnicie încheiată după tipicul timpului, fără mari pasiuni, iar nepotrivirea soţilor e manifestă. Ea, mai jună şi mai dornică de nou (era să zic tânără şi neliniştită), de călătorii în străinătate, de trăire sentimentală. El, bărbat copt şi corpolent, administrator al unei averi însemnate, tradiţionalist în comportament şi îmbrăcăminte. Rezultatul, o lipsă de comunicare aproape totală, o căsnicie inerţială din care Catinca evadează cu prima ocazie care i se oferă.

Ocazia e reprezentată de tânărul Mihai Greceanu, şi el boier de viţă (logodit de altfel cu Irina Ghica), dar cu gusturi moderne, proaspăt întors de la Paris. Catinca nu-i poate rezista şi, vorba poetului, astfel dorinţa-i gata. Între cei doi se declanşează o pasiune puternică, soldată cu o adevărată evadare departe de lumea dezlănţuită, la un conac, unde trăiesc momentele de pasiune pe care societatea li le refuzase. Urmează o trezire dureroasă - amanţii îşi dau seama că nu dispun de mijloacele necesare prelungirii acestei evaziuni şi revin (cam cu coada între picioare) la Bucureşti. Scenariul care se derulează în continuare este (s-o credem pe autoare, care e istoric de meserie) cel tipic în epocă. Speţa de infidelitate conjugală e adusă în faţa mitropolitului, instanţa de judecată competentă în asemenea pricini. Sentinţa e destul de uşoară (văzută din afară, cel puţin): cei doi amorezi vor petrece câteva luni de pocăinţă la câte o mănăstire. Lucrurile par a se (re)aşeza, soţul încornorat (Alecu), iniţial gelos din cale-afară, cochetează cu ideea de a o ierta pe Catinca. Istoria se sfârşeşte însă tragic, căci femeia, rămasă însărcinată, fuge prin zăpadă de la mănăstire şi moare la naştere, lăsându-l neconsolat pe Alecu, care pare să regrete sincer cele întâmplate.

Probabil nu construcţia epică face valoarea cărţii, ci mai degrabă minuţiozitatea reconstituirii cadrului întâmplărilor. Dialogurile sunt plauzibile şi ni le putem imagina desfăşurate în epocă, nu în ultimul rând când vine vorba de unele stridenţe caraghioase ce ţin de adoptarea unor neologisme ce convieţuiesc încă cu greco-turcismele fanariote. Catinca e un fel de Veta din O noapte furtunoasă, Mihai, un fel de Rică Venturiano care de data asta nu pe Ziţa o caută, ci chiar pe soaţa lui Jupân Dumitrache (Alecu Bălăceanu). Există şi personaje pitoreşti, expresive şi bine conturate, precum Ioniţă, servitorul lui Mihai Greceanu, adevărat passe partout şi scutier credincios, afemeiat incorigibil, care sfârşeşte linşat de ţărani pentru că făcuse avansuri necuvenite unei fete.

O carte plăcută, lucrată cu atenţie la detaliu şi care, de-i dispus cititorul, nu oferă o singură cheie de lectură, ci o întreagă legătură.