vineri, 20 august 2010

☺☺ Azar Nafisi - Citind Lolita în Teheran

Cinefilii rafinaţi vor strâmba din nas riscând să facă deviaţie de sept când voi pomeni o scenă din Sex and the City 2, una pusă mai pe la sfârşit, unde apare un grup de femei musulmane care, în secret, se întrunesc pentru a se îmbrăca occidental şi pentru a citi cărţi interzise dreptcredincioşilor. Nu ştiu cât de mult adevăr e în asemenea întâmplări, dar se pare că fără foc n-ar fi ieşit fum. Cartea lui Azar Nafisi, Citind Lolita în Teheran (Editura RAO, 2008), merge pe aceeaşi linie şi ne prezintă povestea unor doamne din capitala Iranului (nota bene, republică islamică cu toate rigorile genului) care se întâlnesc într-un fel de club de lectură clandestin şi poartă discuţii despre cărţile citite.

Cum s-a ajuns aici? Autoarea (scrierea e, făcând abstracţie de numele schimbate, autobiografică) şi-a luat doctoratul în literatură la o universitate americană şi a revenit în Iran, plină de entuziasm şi dornică de a transmite şi altora din învăţătura primită. Suntem la sfârşitul anilor '70 şi încep frământările care culminează cu revoluţia, răsturnarea şahului şi proclamarea regimului islamic. Libertatea de expresie, atâta câtă era în regimul autoritar dar în esenţă secular al monarhului, dispare văzând cu ochii. Azar Nafisi trece de la o universitate la alta şi experimentează pe propria piele strângerea laţului (va fi nevoită în cele din urmă să părăsească ţara). Noii guvernanţi închid librării, interzic cărţi şi autori, impun veştmintele islamice, introduc restricţii draconice în privinţa manifestărilor culturale. Dată afară de peste tot din cauza comportamentului său de om liber, neîncorsetat în dogme, autoarea înfiinţează un cerc de lectură la ea acasă. Va chema şapte din fostele ei studente, cu care va dezbate, timp de vreo doi ani, câteva cărţi problematice sub aspectul relaţiilor dintre sexe sau al statutului femeii: Lolita lui Nabokov, Marele Gatsby de Scott Fitzgerald, romane de Henry James sau Jane Austen.

Discuţiile propriu-zise despre cărţi nu dezvăluie mari profunzimi de analiză şi sunt interesante doar în măsura în care ele servesc drept revelator pentru mentalitatea tinerelor iraniene, confruntate deodată, literaturiceşte măcar, cu Occidentul. Dacă fetelor li se poate scuza naivitatea, autoarei e mai greu să-i treci cu vederea analizele uneori plate, alteori potrivite ca nuca-n perete. De pildă, înfierând personajul Humbert Humbert din Lolita pentru chinurile la care o supune pe eroină, Nafisi trece la cestiunile politice ale zilii şi îl compară pe atotputernicul ayatollah al Iranului cu opresorul Lolitei. Cum ar veni, ayatollahul e Humbert, iar Lolita, biata ţărişoară fostă a Persiei. Mie imaginea mi s-a părut de prost gust, dar poate altora le-o plăcea.

Partea extra-literară e ceva mai interesantă. Azar Nafisi prezintă destul de amănunţit modul în care a evoluat (sau involuat?) societatea iraniană sub presiunea islamiştilor. E bine să se înţeleagă că instaurarea dictaturii ayatollahilor nu s-a făcut peste noapte, ci a fost un proces care a durat câţiva ani buni, cu impunerea unei cenzuri dure şi cu strangularea treptată a libertăţilor individuale şi impunerea de noi restricţii zi de zi. Detaliu grotesc, dar nu mai puţin real: şef al cenzurii filmelor a devenit un... orb. Poate nu-i rău să luăm şi noi aminte la unele din lucrurile astea, nu de alta, dar şi în România puterea politică pune şaua lent dar sigur pe din ce în ce mai mulţi din cei care i se opun. În fine, desigur că există o cheie feministă în care se poate citi foarte confortabil această carte. Nu m-a atras niciodată feminismul (după cum nu mă atrag nici machismul sau alte „isme“ mai mult sau mai puţin în vogă), aşa că am preferat să iau şi eu din carte ce mi s-a părut cu adevărat interesant: mecanismul instalării opresiunii generalizate.

5 comentarii:

Anton spunea...

Mult timp, în naivitatea mea, n-am putut înţelege întoarcerea entuziastă a majorităţii iranienilor la un ev mediu absurd-intolerant şi împănat cu interdicţii aberante pentru o lume modernă. Ştiam însă că asemenea transformări nu se petrec brusc, de pe o zi pe alta. Fenomenul nu este liniar. Are puseuri iraţionale care tind să se cronicizeze mai apoi, fiecare exces constituind baza unei noi demenţe, şi mai sălbatice.
Ceea ce m-a uimit cel mult în cazul "Revoluţiei islamice" iraniene a fost încântarea voioasă a femeilor în a-şi denunţa tocmai feminitatea şi aspiraţiile ei fireşti, de a-şi denunţa statutul de om întreg.
Am înţeles - doar într-o oarecare măsură, evident - patologia acestui elan isteroid atunci când le-am văzut pe "femeile serioase" ale Bucureştilor scuipând, indicându-le minerilor pe cine să bată, repezindu-se ca nişte apucate asupra unor fete (pe care nu le cunoşteau câtuşi de puţin) cărora le sfâşâiau hainele şi pe care le loveau sălbatic, cu ochi bulbucaţi de ură. În acele zile, să nu uităm, minerii-molahi, conduşi cvasi-religios de ayatollahul Iliescu, făceau legea pe malurile Dâmboviţei, cu deplina aprobare a matroanelor capitalei. Pojghiţa de umanitate, de civilizaţie şi de bun-simţ e extrem, extrem de subţire. Din când în când e bine să fim avertizaţi asupra acestei stări de lucruri. Nu de alta, dar ayatolahul poate avea cele mai diverse înfăţişări...

Micawber spunea...

@ Anton

Gradina carpatica e roditoare (si) in materie de ayatollahi: Iliescu, C. V. Tudor, Basescu, Becali... In diverse stadii de coacere se gasesc D. Diaconescu, al' de-l juca pe Garcea (nu-i retin numele), Dan Puric etc.

ramiana spunea...

Interesanta postarea dvs.

@Anton
Consider ca afirmatia dvs "Ceea ce m-a uimit cel mult în cazul "Revoluţiei islamice" iraniene a fost încântarea ....." este prea generala si in afara acutalitatii. Recomand articolul "Vocile femeilor din Iran" http://www.europalibera.org/content/article/1760961.html.

Anton spunea...

@ Micawber
Ei, aşa-i grădina noastră cea carpaticească, încăpătoare nevoie-mare. Noroc că ayatollahii noştri sunt cam desprinşi din Caragiale şi chiar dacă există câteva zile de fierbinţeală poporană, ne trece (relativ) rapid de ei. Marea noastră şansă, dincolo de unele neajunsuri faţă de care se mai cârteşte uneori, e că ne găsim în mijlocul Europei, adică într-un loc în care ayatollahii vin doar în exil sau, hai, în vacanţe de-un Gerovital de la mama lui...
Cel puţin aşa trag nădejde.
@ Ramiana
Aveţi perfectă dreptate! Afirmaţia mea se referea la un eveniment petrecut în Iran în urmă cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Deci departe de a fi actual. Totuşi, acel fenomen s-a produs, a avut şi încă are - din păcate - efectele lui şi pe mine unul chiar m-a pus pe gânduri. Pe de altă parte, recunosc că nu m-am apucat - consider că n-am calităţile şi expertiza necesare pentru aşa ceva - să analizez exegetic aici problema iraniană, despărţind-o în capitole distincte, pe căprării geo-politice, culturale şi nu în ultimul rând psiho-sociologice.
Era doar un simplu şi modest comentariu pe tema luării în discuţie a unui roman scris de o iraniancă, roman în care se face referire tocmai la acea perioadă.
În rest, nu pot decât să vă mulţumesc pentru îndrumarea către respectiva adresă de pe net.

Micawber spunea...

@ Anton

Deh, tara mica, profeti mici, dupa dimensiuni. In rest, va vad optimist si nu pot decat sa va invidiez pentru asta.