vineri, 13 august 2010

☺☺☺ Cătălin Dorian Florescu - Maseurul orb

Progresul, scrie Flaubert în Dicţionarul de idei primite de-a gata, e întotdeauna rău înţeles şi prea grabnic. E o afirmaţie la care ar subscrie probabil şi Ion Palatinus, personajul central din Maseurul orb al lui Cătălin Dorian Florescu (Polirom, 2007). E, după cum o spune şi titlul, maseur şi a orbit în adolescenţă. Duce o existenţă insolită la Moneasa şi are o bibliotecă fabuloasă, iar oameni de toate vârstele şi condiţiile sociale îi citesc şi îi trimit înregistrările pentru a-l ajuta să-şi satisfacă pofta insaţiabilă de lectură.

Dacă maseurul e personaj central, romanul are şi un personaj narator, Teodor Moldovan, individ fugit din România ca adolescent în condiţii dramatice în timpul comunismului. Stabilit cu părinţii în Elveţia, Teodor lăsase în urmă o iubită, Valeria, în căutarea căreia vine după 20 de ani. A ajuns între timp un om de afaceri de succes şi vinde sisteme de securitate. Căutările i-l vor scoate în cale pe Ion, care nu va întârzia să exercite asupra lui aceeaşi fascinaţie pe care o exercită asupra multora din semenii lui. Teodor renunţă, cel puţin temporar, la scopul iniţial al călătoriei şi se stabileşte, practic, la Moneasa, intrând în anturajul lui Palatinus şi are parte de tot felul de plăceri ale vieţii mizere dusă de oamenii din părţile locului. Un fel de Hans Castorp româno-elveţian, mutatis mutandis? Poate.

Ion Palatinus e un autodidact reacţionar şi ascet, care respinge oripilat progresul şi chiar va încerca, cu naivitate, să se opună construirii unei şosele care să lege Moneasa de marele oraş din vecinătate. Alte idei îl pun pe el în mişcare. Urmând (inconştient?) drumul înfundat al lui Noica, maseurul se înconjoară de discipoli („filozofii“ lui), patru tineri pe care nădăjduieşte să-i instruiască, pentru ca şi aceştia să poată face la rândul lor prozeliţi care să propage cartea în rândul maselor. Cum e de aşteptat, experimentul eşuează, iar Palatinus se confruntă cu realitatea prozaică, fără a părea, cel puţin o bună parte din roman, s-o conştientizeze.

Biblioteca lui Ion Palatinus, zeci de mii de volume înghesuite în două cămăruţe de bloc sordid, muncitoresc, alcătuieşte paradoxal un locus amoenus. Ion, Teodor şi discipolii poartă discuţii lungi şi contradictorii pe marginea unora din cărţi. Se dezbat mai ales Cioran şi Camus, dar nu lipsesc aluzii la mulţi alţi autori. Din păcate, nivelul discuţiilor e destul de modest, cu exprimări aforistice care trimit uneori parcă la banalităţile preţioase tip Paulo Coelho („frumosul e atunci când o carte sună bine“ sau „un autor bun e şi un bun observator“ sunt numai două mostre).

Cu toate astea, cartea lui Cătălin Dorian Florescu îşi are reuşitele ei. Printre acestea se numără evocarea experienţei de Entfernung a exilului (însuşi autorul a părăsit România ca adolescent şi îşi scrie cărţile în germană). Mai e şi naraţiunea alertă fără a fi neglijentă şi care rezervă nu odată surprize pe care, desigur, n-am să le dezvălui aici. Pot totuşi să spun că Teodor venise din Elveţia la volanul unui Audi şi îmbrăcat într-un costum englezesc ireproşabil. Soarta costumului e chiar una din evoluţiile surprinzătoare, chiar dacă mulţi cititori vor vedea mai ales biblioteca şi vor gusta discuţiile despre cărţi şi idei purtate acasă la maseur.

8 comentarii:

eva spunea...

Nu mă aştept să vă dau pe spate, dar am s-o formulez neaoş: iar ne-am întâlnit într-o carte!)( Nu într-o noapte de iarnă ca la Calvino, dar într-o după-amiază de martie, într-un fel.)

Aţi scris interesant despre roman. Şi mă încântă că am folosit fără să ştim unul de celălalt( eu abia cum aflu că aţi citit şi prezentat cartea!) o sintagmă dragă mie: locus amoenus.

Micawber spunea...

@ eva

S-au intalnit pana si spirite mai marunte. Cartea lui Calvino nu m-a tusat cine stie ce, dar e buna de citat, ca te face sa pari om fin.

Cat despre 'locus amoenus', am folosit sintagma pentru ca stiam ca da bine la insii cititi. Altminteri nu mi se pare cine stie ce, un cliseu mai mult.

eva spunea...

Da' ce nu e clişeu în era tehnologiei şi a iconilor? Păcat că s-a demonetizat prin traficare sintagma latină. Cu toate acestea mie mi-e dragă, e uterină, simt că mă cuibăresc un pic în ea( am fost destul de pisicanalitică?... că în rest nu-mi plac mâţele defel).:)

Calvino, ooo, da! Ciudată carte, ca să spun drept, hihihi. Ideea de întâlnire într-o carte e sublimă, dar italianul de care vorbim a cam prea post-post-textualizat-o.

Şi acum, ca o post-cenuşăreasă..trebuie să fug de la balul ăsta. Nu fără regrete...:)

Micawber spunea...

@ eva

Daca tot ati pomenit de uter, sa nu uitam ca amoenus si amniotic sunt macar paronime (etimologiile lor sunt destul de diferite!).

Cartea lui Calvino mi s-a parut obositoare si prea 'lucrata' pentru a ma convinge.

eva spunea...

Aţi produs un mic sofism. Sunt preocupată de etimologii( aţi remarcat cumva?), dar nu azi şi nu aici.(Hic et nunc, parcă ar fi corespondentul latinesc...)

Am folosit conotativul,,cuibăresc'' legat de ,,amoenus'' în sensul de ,,plăcut şi securizant''. Asta m-a dus cu gândul la prima cuibărire a fiecăruia, produsă în uter. Am făcut o legătură simbolică, spontană, în afara etimologiilor.

Micawber spunea...

@ eva

Nu vad unde am produs sofismul acela, mic sau mare. Ca sa-l fi produs, era nevoie sa fi facut un rationament (fie el si gresit), or eu n-am facut decat o apropiere pur formala intre forma fonologica a doua cuvinte. M-am jucat, asadar, cu vorbele si mi-am pus si plasa de siguranta cand am spus ca etimologic nu-s inrudite, oricat de mult ne-ar fi placut :)

eva spunea...

Sunteţi un perfecţionist, aşadar.Sunteţi teribil de atent la nuanţări, firide, nişe, fisuri în tencuială(-a culturală a celui cu care comunicaţi). În zona artei, se poate trăi cu acest ,,instinct'', dă chiar rezultate strălucite pentru unii.În zona pzozaică, a vieţii, este foarte greu, mi se pare.

Micawber spunea...

@ eva

Ma flatati, dar e mult mai putin: lucrez, cum se zice, cu materialul clientului.