☺☺☺ Yan Lianke - În slujba poporului

Suntem în China maoistă, în plină Revoluţie Culturală. Wu Dawang e un militar de 28 de ani, însurat, cu copil, care e repartizat să facă de serviciu la reşedinţa comandantului, un individ destul de misterios, însă înzestrat cu mari puteri şi plecat mai tot timpul de acasă. Wu e un ostaş cu aspiraţii înalte nu doar pe planul militar propriu-zis, ci şi pe acela al muncii politice, o latură esenţială a vieţii din armata chineză. Are trei obiective, tot atâtea angajamente făcute în faţa viitorului socru atunci când s-a căsătorit: să ajungă membru de partid, să fie avansat ofiţer şi să capete pentru familia lui mult-visatul permis care să le dea voie să locuiască la oraş. Nu e de mirare aşadar că omul luptă din greu: 

Ca să spunem lucrurilor pe nume, Wu Dawang tânjea după onoruri, era un ostaş minunat, însetat de progres. Din lungul şir al amintirilor, îi venea în minte, de pildă, o mare întrecere de învăţătură şi îndemânare, care s-a desfăşurat în spatele frontului şi la care a recitat ca pe apă 286 de citate din cele trei lucrări clasice ale Revoluţiei Culturale: În slujba poporului,  În memoria lui Norman Bethune şi Cum a mutat Yugong munţii şi tot el, în mai puţin de jumătate de oră, a izbutit să facă focul, să cureţe legumele şi să pregătească o masă gustoasă cu patru feluri şi o supă. Toată lumea îl lăuda, iar comandantul l-a ales să-i fie şi ordonanţă, şi bucătar.

Premisele reuşitei au fost aşadar create: Wu Dawang se strecoară cu abilitate prin labirintul ideologic al epocii şi place superiorilor. Viaţa nu e perfectă, dar e frumoasă şi merită trăită, printre două citate din Mao şi bucurându-te de încrederea superiorilor. Gadgeturile Revoluţiei Culturale sunt peste tot, iar în bucătăria lui Wu tronează la loc de cinste o placă de lemn cu lozinca ce dă titlul cărţii şi care e leitmotivul ei: În slujba poporului. Toate activităţile de zi cu zi ale ordonanţei îşi au motivarea şi, deopotrivă, scopul, în slujirea acestui principiu ridicat la rang de dogmă. Tai legumele pentru masa comandantului, o faci în slujba poporului, îngrijeşti grădina, tot în slujba poporului se numeşte că eşti. Atâta vreme cât e vorba de acţiuni banale toate sunt bune şi frumoase, iar Wu pare să se transforme într-un soldat Svejk.

Lucrurile se complică dramatic atunci când Liu Lian, soţia comandantului, pune ochii pe chipeşa ordonanţă şi îi face avansuri de nerefuzat. Mai în urma ameninţărilor femeii, mai din speranţa că ea îl va ajuta să-şi atingă obiectivele şi sfârşind prin a o plăcea, Wu Dawang intră în joc. Iosif cel chinez cedează în faţa femeii lui Putifar. În casa comandantului (şi, har Domnului, în absenţa acestuia), printre busturi ale lui Mao şi panouri cu lozinci, se dezlănţuie o pasiune amoroasă de nestăvilit. Ba chiar la un moment dat focul erotic e aşa de încins, încât cei doi amanţi distrug sfintele simboluri revoluţionare. Sunt scene burleşti bine conduse şi care devoalează perfect lumea absurdă şi paralelă cu realitatea a primilor ani ai regimului comunist din China.

Toate acestea nu pot însă dura la nesfârşit. Comandantul revine din îndelungatele sale misiuni, iar unitatea militară e desfiinţată în urma veşnicelor „reorganizări“ comuniste. Cititorul care vrea să afle ce s-a întâmplat cu eroul acestei poveşti şi să vadă dacă el şi-a atins până la urmă obiectivele va trebui să citească romanul lui Yan Lianke, În slujba poporului (Polirom, 2010). Nu e prea lung, dar e foarte bun şi merită citit mai ales pentru reuşita evocare, în cheie tragicomică, a absurdului Revoluţiei Culturale.  

☺☺☺☺ Mark László-Herbert - Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite

Recentele afirmaţii ale ţaţei locatarului de la Cotroceni, potrivit cărora abdicarea regelui Mihai ar fi fost un act de trădare din partea acestuia, la care se adaugă şi calificativul murdar de „slugă a ruşilor“ aplicat aceluiaşi suveran, au readus în discuţie actul de la 30 decembrie 1947. Recenta carte a lui Mark László-Herbert - Abdicarea regelui Mihai. Documente diplomatice inedite (Humanitas, 2010) oferă o serie de date noi şi interesante în această privinţă.

Evenimentele sunt azi cunoscute şi nu există dezacorduri între istorici în ceea ce priveşte desfăşurarea lor. Între 12 noiembrie şi 21 decembrie 1947 regele Mihai face o vizită la Londra pentru a participa la nunta viitoarei regine Elisabeta, cu care era văr de gradul al treilea. Întoarcerea sa în ţară descumpăneşte guvernul comunist al lui Petru Groza, care sperase că regele, conştient că zilele monarhiei sunt numărate, va rămâne în Occident. Pus în faţa acestui gest neaşteptat, Petru Groza îl convoacă pe tânărul monarh la palatul Elisabeta sub pretextul unei discuţii de familie. Ce a urmat se ştie. La întrevederea cu regele Mihai au participat Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, ambii înarmaţi cu pistoale, în timp ce în jurul palatului se aflau trupe din celebra divizie Tudor Vladimirescu. Discuţia a fost deosebit de dură, iar la capătul ei, supus unui şantaj dublu (ameninţarea că vor fi executaţi studenţii arestaţi cu ocazia manifestaţiilor de simpatie de la 8 noiembrie 1945, la care se adăuga ameninţarea cu represalii la adresa propriei persoane, pe linia celor suferite de liderii opoziţiei, Maniu şi Mihalache), regele a semnat actul de abdicare.

Lucrarea lui Mark László-Herbert recompune, pe baza corespondenţei unor diplomaţi francezi, englezi şi americani aflaţi la Bucureşti (sunt peste 250 de mesaje!), zilele premergătoare abdicării şi confirmă, pe baza unor mărturii contemporane, ce s-a întâmplat în după-amiaza zilei de 30 decembrie. Cartea oferă date noi şi insolite cu privire la aspecte pe care nici nu le bănuiam, cum ar fi, de pildă, o posibilă revenire pe tron a lui Carol al II-lea, pe care sovieticii ar fi putut-o agrea. Mai mult decât atât, se vorbea şi de revenirea fostului rege pe postul exotic de... preşedinte al unei republici proclamate după abdicarea fiului său. În paranteză fie spus, n-ar fi fost prima dată când tatăl i-ar fi succedat fiului. Carol al II-lea urcase pe tron în 1930, detronându-l pe Mihai, care domnea sub regenţă. Până la urmă, deşi posibilitatea era luată în serios de unii diplomaţi, revenirea lui Carol al II-lea nu s-a meterializat, căci Kremlinul a pus piciorul în prag şi a pus capăt acestei idei fanteziste.

Să revenim la aşa-zisa „trădare“ a regelui Mihai. Interesant este că există surse care întreţin ideea că (citez din carte) „[...] regele Mihai ar fi încheiat o înţelegere cu puterea de la Bucureşti în schimbul libertăţii sale de a părăsi România nevătămat, împreună cu familia şi membrii curţii sale“. Scenariul este vehiculat de Mihai Pelin, individ care s-a făcut, după 1990, ecoul unor cercuri apropiate de fosta Securitate. László-Herbert arată că o asemenea afirmaţie, dată ca „certă“ de Pelin, „nu este susţinută de nicio sursă accesibilă publicului“. Au existat numai rapoarte diplomatice care evocă „posibilitatea unei asemenea înţelegeri“, nimic însă care să o dovedească.

Elucubraţiile lui T. Băsescu dovedesc (dacă mai era cazul) ipocrizia cu care insul respectiv a făcut aşa-zisa condamnare a comunismului, precum şi înrudirea sa spirituală cu securismul de cea mai primitivă speţă. Dacă de la sinistrul deţinător al funcţiei de şef al statului nu mai e nimic de aşteptat, cei care se compromit cu adevărat prin tăcerea lor laşă asupra subiectului sunt „intelectualii“ băsişti, care cauţionează un regim aflat în multe privinţe pe o treaptă inferioară chiar comunismului pe care - vorba vine - l-a înfierat. Măcar comuniştii s-au mărginit să-l alunge pe rege, dar n-au îndrăznit să-l facă trădător şi slugă. 

☺☺ Ştefania Mihalache - Poemele secretarei

Până când să n-avem şi noi faliţii noştri?... Schimbând ce trebuie schimbat în caraghioasa interogaţie a lui Caţavencu, ne puteam şi noi întreba, până de curând, cât o să mai dureze până când o să-şi aibă şi literatura română operele care să imortalizeze proaspăta noastră lume corporatistă. Noroc cu Poemele secretarei, romanul ştefaniei Mihalache (Cartea Românească, 2010), care pare să umple o părticică a acestui gol.

Romanul e destul de simplu ca structură şi personaje, iar succesiunea evenimentelor e de-a dreptul oablă. Protagonista, Andrada (Andra) Panu, a terminat printre primii o facultate de comunicare şi e dornică să-şi înceapă cariera în capitală. Ocazia se iveşte pe neaşteptate, ca-n capitalism, deh, iar tânăra e bucuroasă să fie angajată la New Wave Media, agenţia de publicitate a unui anume Alex Saizescu, firmă de top, cum se spune în domeniu. E drept, nu direct pe un mult-râvnit post de copywriter (vis frumos al multor tineri de azi) ci pe unul mult mai modest, de secretară a lui Alex. Mitul lucrătorului zelos care porneşte de la baza piramidei ca să ajungă, prin perseverenţă, în vârful ei, se pune în mişcare. Andra e conştiincioasă, îşi face datoria, munceşte până la epuizare şi îşi neglijează iubitul, un tânăr computerist (se putea altfel?) pe nume Bamby. Dar ce se pierde într-o parte se câştigă în alta. Pe măsură ce se îndepărtează de Bamby, ea cedează avansurilor lui Alex, bărbat de mare succes şi capabil să exercite o fascinaţie irezistibilă asupra fetelor.

Niciun faux pas, totuşi, până acum. Cariera Andrei înaintează relativ lin, cu concesiile făcute servituţilor corporatiste, cu regrete ocazionale, cu minciuni nevinovate spuse mamei, care crede că fata ei ocupă un post important la Bucureşti. Chestiunile cu adevărat grave sunt cele care ţin de Alex şi relaţiile lui dubioase. New Wave Media se dovedeşte un paravan pentru afaceri dubioase, iar patronul, departe de a fi un ins care a ales libertatea fugind în străinătate înainte de 1990, se arată a fi o personalitate dublă care ascunde multe lucruri necurate. Intră în scenă şi personajul negativ par excellence, chinezul Ling, bogat şi foarte periculos, cu care Alex face afaceri murdare. Totul va culmina cu folosirea Andrei pe post de momeală umană pentru Ling, care o violează ca preţ al acceptării unor condiţii contractuale. Bineînţeles, când nu mai are nevoie de ea, Alex o concediază fără ezitare.

Poemele secretarei poate fi citit ca un roman al perdiţiei, al rătăcirii unei nevinovate prin jungla capitalismului autohton, reluând parcă firul interbelic al lui Cezar Petrescu. Andra, esenţialmente o fiinţă cinstită, cu aspiraţii mari (nu în ultimul rând artistice, căci scrie poezii, de unde şi titlul cărţii), cade victimă rapacităţii patronului lipsit de scrupule, dar şi propriei naivităţi. ştefania Mihalache nu pare să fi avut ambiţii mult mai mari şi nu se poate spune că nu şi-a făcut datoria. A creionat cuminte şi destul de credibil cadrul povestirii, cu colegi de birou (Georgiana, Dania, Graţiela şi ceilalţi), cu copywriteri, accounţi şi romgleză multă pentru autenticitate. A ieşit un roman uşor povestibil, nu neapărat bun sau prost din cauza asta, fără intenţii satirice vizibile (poate cu excepţia referirilor la literatura motivaţională, spălare la creier cu care o îndoapă Alex pe Andra pe parcursul întâmplărilor). E o proză călduţă şi care mizează probabil în mare măsură pe empatia stârnită de păţaniile eroinei cărţii în rândul anumitor categorii de cititori.