luni, 22 august 2011

☺☺☺ Doina Ruşti – Patru bărbaţi plus Aurelius


Am scris nu demult aici despre Cămaşa în carouri şi alte povestiri de Doina Ruşti şi, deşi nu pot să spun că am fost la fel de entuziasmat ca alţi cititori, mi-am spus că autoarea mai merită o încercare. Prilejul s-a ivit acum, odată cu publicarea în această primăvară la Polirom a celei mai recente creaţii a prozatoarei, Patru bărbaţi plus Aurelius. Pornit fără vreun preambul, romanul se dezvăluie încă din primele pagini ca un fel de scriere meta-literară, ca un fel de organism parazit care urmează să-şi extragă (vom vedea asta mai limpede ulterior) nutrienţii necesari metabolismului din corpurile altor organisme livreşti:

Drama mea se leagă de cărţi. Unii îşi pierd auzul. Alţii îşi pierd pofta de mâncare. Eu nu mai am niciun chef să citesc. Iau o carte în mână, mă uit la ea şi o pun la loc. Nu daţi vina pe timpuri, pe televizor şi pe stupidocraţie! În cazul meu este vorba despre patru bărbaţi, patru creaturi ieşite de sub pulpanele mantalei lui Aurelius.

Mergem de la început pe două piste, ca anchetatorii rutinaţi. Mai întâi, ar fi viaţa, adică aşa-zisele elemente ale realului care se bucură de un tratament livresc, apoi livrescul însuşi, iar liantul celor două planuri îl constituie un fel de sos fantastico-oniric folosit şi în Cămaşa cu carouri..., dar acum cu ceva mai multă zgârcenie. Din „viaţă” reţinem, desigur, eroina-naratoare, o anume Licia, masterandă la Teatrologie, altfel femeie destul de dezinhibată sexual (mai mult în vorbe decât în isprăvi, e adevărat), care duce, orfană fiind, o viaţă oarecum boemă, locuieşte într-un cămin studenţesc şi lucrează la Action Film, o casă de producţie cinematografică. Mai putem reţine şi variate alte elemente de decor, cum ar fi colegii de serviciu ai Liciei (Leo şi Robi), aşa-zişii ei inevitabili, adică bărbaţii care o atrag irezistibil şi, nu în ultimul rând, un ingredient esenţial, Aurelius, motan malefic, adevărată Nemesis, care pare s-o urmărească neîndurător pe Licia, provocându-i numai necazuri. Când nu e prezent în blană şi oase, Aurelius acţionează, chipurile, prin interpuşi (acei patru bărbaţi din citatul de mai sus), dar nu aduce decât belele.

Glisând, pe nesimţite, înspre planul celălalt, suntem martorii unor jocuri literare destul de străvezii. Inevitabilii se numesc Ion Antonescu („Toni”), Antonio, Daniel Anton sau Bogdan Grigorescu (care are o soră numită Toni, aşa că, vorba eroinei, „se pune”). În afară de rădăcina lexicală comună, toţi aceştia au în comun faptul că mor, iar moartea le e provocată, cel puţin indirect, de Licia. Iar de aici, dă-i şi joacă-te, îndreaptă-l pe cititor pe tot felul de piste false, cu tente de roman poliţist. E doar unul din tipurile de jocuri pe care ni le propune autoarea.

Ar mai fi – şi e probabil chiar mai important – jocul cu şi de-a cărţile (la care se face aluzie în prima propoziţie a romanului). Cărţile pe foc, hai, copii, la joc! am putea exclama, deşi vacanţa e cam pe terminate. Una din principalele ocupaţii ale celor de la Action Film e citirea de scenarii, iar pentru activitatea asta se procopsesc cu un anume George Cal, potenţial inevitabil al Liciei, devenit în cele din urmă odios, nu în ultimul rând pentru că îl găseşte şi îl readuce în viaţa ei pe Aurelius. Cal îşi face apariţia după ce Licia îl descoperise întâmplător pe internet şi e autorul unei cărţi care nu există (Pantofii Gloriei). Romanul lui, unul de succes, nu a fost de fapt scris, dar asta nu înseamnă că nu e recenzat, pregătit pentru a fi tradus şi apoi transpus în film. Cal recenzează scenarii şi rescrie fără inhibiţii opera clasicilor literaturii universale, inventând de pildă un anume Jean Binette, personaj inexistent în Madame Bovary, dar care – insistă el – poate fi găsit dacă citeşti cu atenţie romanul lui Flaubert. Un fapt în aparenţă mărunt, anume că însuşi numele protagonistei e rezultatul unei erori a Stării Civile (ar fi trebuit s-o cheme Ligia), ne semnalează că textele nu sunt niciodată definitive, că orice carte e un potenţial palimpsest, că tehnica lui replace/cut/paste e mai actuală ca oricând. Culmea absurdului (şi a jocului, dacă vreţi) se atinge atunci când Cal îşi pune colegii să scrie un scenariu de film bazat pe „cuvintele” pe care le alcătuieşte Aurelius jucându-se cu nişte pătrăţele de scrabble sau pe tastele calculatorului. Cum va reacţiona Licia, ce va face ea în cele din urmă, exasperată şi hăituită de Aurelius şi noul lui stăpân, aflăm citind până la capăt însăşi cartea, nu doar postări pe internet.

Toate acestea se vor, probabil, elementele unei arte poetice contemporane care a supt conștiincios de la ugerul postmodern. Literatura a luat sfârşit, aşa că totul este permis, pot exclama unii parafrazând o zicere celebră. Sau dacă n-a murit, măcar s-a relativizat, s-a liberalizat, e la degetul mic al oricui. Oricum, lumea nu mai citeşte, ba chiar aruncă din cărţile care sufocă locuinţele (în multe din preumblările ei prin capitală Ligia vede, ca în vis, căci de multe ori e greu de deosebit realul de imaginar, oameni care umplu cu cărţi tomberoanele de gunoi). Ba  chiar există recenzenţi care, departe de a se apleca asupra cărţilor, dau cu ele de-a azvârlita. Multe din paginile din Patru bărbaţi plus Aurelius sunt pline de aluzii la autori care de care mai diverşi, de la Pahlaniuk la James Joyce, de la Balzac la Garcia Márquez. Multe din aceste trimiteri par puse cu furca, dar autoarea va putea oricând să se justifice, spunând că, la urma urmei, aşa gândeşte personajul ei, care a scăpat de sub controlul creatorului. De multe ori aceste experimente aduc cu exerciţiile pe care le fac studenţii la creative writing, ar putea crâncni nemulţumiţii. Dar, pe de altă parte, ne mai deparazităm creierul, vorba avangardiştilor. Până la urmă totuşi, una din cele mai plauzibile grile de lectură pentru această carte e cea care o califică drept chick flick, desigur unul savant, pentru cititorul cu ifose intelectuale (nu neapărat feminin, ca să nu ne acuze feminiştii de misoginism!). Doina Ruşti rămâne o prozatoare inteligentă şi rafinată, iar cartea de faţă, în care a renunţat la majoritatea clişeelor eliadeşti din Cămaşa cu carouri... nu e rea, dar nici nu cred că ar trebui supralicitată. Patru bărbaţi plus Aurelius e o mică escrocherie deşteaptă, care va da, incontestabil, satisfacţie cititorului antrenat, cu ceva lecturi în palmares şi înzestrat cu spirit ludic, dar care s-ar putea sa îi displacă cititorului de factură tradiţională sau celui care demontează cu mai mare uşurinţă mecanismele literaturii. 

     Fact checking
  • Motivul pisicii năzdrăvane e deja un loc comun în literatură şi artă (vezi aici pentru o lungă listă de feline în operele de ficţiune). Din literatura noastră mai recentă sunt de menţionat pisicile din Zilele regelui de Filip Florian (vezi aici). Teama (patologică) de pisici se numeşte ailurofobie.
  • Multe din personajele cărţii se dau de ceasul morţii să demonstreze că în Madame Bovary nu există niciun Jean Binette, scop în care se canonesc citind şi răs-citind-o. Deşi sunt oameni moderni, care îşi petrec mare parte a vieţii pe calculator, niciunuia nu-i trece prin cap să facă o căutare în textul romanului, disponibil integral pe internet, căci drepturile de autor au expirat demult.
  • Unul din locurile preferate de Licia pentru petrecerea timpului liber, eventual cu câte un inevitabil, e localul Mosoare. Foarte posibil să fie vorba de o aluzie (ironică?) la celebra terasă bucureşteană cu pretenţii intelectuale zisă „La motoare”.

2 comentarii:

eva spunea...

Vai, câţi mi-au sărit la beregată( disimulat, desigur, fiindcă am o ...beregată intimidantă,... sper:)), când am susţinut că textele Doinei Ruşti mă plictisesc! Eu, după ,Zogru'' şi ,,Cămaşa...'', nu am de gând să mai fiu tolerantă cu scriitira dânsei. E supraestimată.

Micawber spunea...

@ eva

Zogru n-am citit. N-as zice ca ma plictisesc de plano textele Doinei Rusti, mai degraba ma ajunge uneori plictiseala descoperind aceleasi procedee repetate la nesfarsit sau demontand micile capcane pe care le asaza autoarea in calea cititorului.