sâmbătă, 21 septembrie 2013

Vânându-l pe Beethoven prin Bucureştiul comunist (II)

Romancierul autohton e îndeobşte afon şi — cu excepţiile de rigoare, puţine la număr — nu scrie despre muzica clasică sau despre melomani. Nu zic să avem şi noi o scriere de calibrul lui Doctor Faustus, dar parcă prea e mare seceta la capitolul acesta în mica noastră literatură. În Sala de aşteptare, Bedros Horasangian face excepţie de la această regulă. Lucian, eroul meloman al romanului, îşi continuă hoinăreala prin Bucureştiul anilor 1980 în căutarea discurilor care îi lipsesc din integrala concertelor pentru pian de Beethoven în interpretarea lui Claudio Arrau (vezi aici pentru prima parte a postării):

Când a apărut toată seria, nu l-a interesat şi nu i-a dat importanţă. Apoi le-a avut în mână pe rând: doi, patru, cinci, unu, şi-n ultima săptămână trei-ul. Cine să-şi închipuie că tocmai pe el o să-l primească în dar! Nu putea spune ce anume l-a făcut să nu le cumpere imediat.

Nici integrala cu Gilels şi Szell nu a reuşit încă să o asculte. Cea cu Fischer s-a cam uzat, oricum sunt discuri vechi. Iar Arrau, cu toate că a făcut o grămadă de înregistrări la Philips, nu e mare specialist în Beethoven. Totuşi merita să le aibă şi el. Două concerte într-o pungă de un leu. Însemna ceva? Şi da, şi nu. Deja a intrat într-un carusel al emoţiilor, trei discuri din trei surse diferite: mai trebuia să pună mâna pe concertele patru şi cinci, cele mai căutate, Sol minor-ul şi Imperialul în mi bemol major. Zidul fumegând al ambiţiei. Era deja surescitat, dorinţa şi agitaţia aşteptării, ciuda, nervii, le-ar fi putut avea atât de simplu şi uşor dacă s-ar fi hotărât de la început. Cum să faci să ştii exact ce vrei la momentul oportun?

Pe Podul Mogoşoaiei, oscilând între bemoli şi tonalităţi minore: soarele, martor indiferent, însoţea aceste alergături. Nu cu mulţi ani în urmă era bucuros de integrala cu Gilels. Era ceva mai tânăr şi avea alte preocupări. Dar între Gilels şi Arrau nu s-au schimbat prea multe lucruri în viaţa lui Lucian. [...]

Începe să se înfurie pe cei care stabilesc criteriile de lansare pe piaţă a discurilor: dacă ar fi apărut toate odată le-ar fi luat imediat şi n-ar mai fi umblat aiurea în oraş, enervându-se, uzând pantofi, lovindu-se de atâţia oameni, deranjând pe alţii, forme colective ale timpului pierdut. Şi nopţile, măcar acolo totul e firesc, renasc iluziile, o altă geografie a prezentului, acceptarea şi circumstanţele, mâna sigură a împlinirilor.

Lucian va continua să sufere preţ de câteva sute de cuvinte, după care... (va urma).

În fotografie, coperta unei vechi ediţii a Imperialului interpretat de Arrau apărut la casa est-germană Eterna, parte a ediţiei căutate de Lucian.

Niciun comentariu: