Sub titlul metaforic Cetăţile luminii Editura Tineretului publică în 1962 nu un volum de
beletristică pentru copii, ci o carte de ştiinţă şi tehnică popularizată pe
înţelesul celor mici. De altfel pe pagina de gardă autorul figurează cu numele
precedat de titlul academic (ing.
Sorin Nicolescu). Lucrarea apare în colecţia Să ştim, din care fac parte şi alte lucrări educative cu conţinut
ficţional mai mult sau mai puţin pronunţat, cele mai cunoscute fiind poate cele
din ciclul Tică şi Rică de Leonid Petrescu. Nu avem personaje sau acţiune
propriu-zise, ci o expunere simplă şi destul de naivă a fenomenelor care stau
la baza generării curentului electric:
Învăţaţii
au descoperit că în interiorul metalelor există o sumedenie de locuri goale, pe
care noi nu le putem vedea cu ochii liberi. Ca să înţelegeţi mai bine, vom lua
o pâine rotundă. Tăiem pâinea în două şi o punem pe masă. Dacă ne dăm înapoi
patru sau cinci paşi şi ne uităm la miezul ei, ni se va părea neted, fără nicio
scobitură. Dar dacă ne apropiem şi-l privim din nou, vom vedea imediat mii de
găurele şi chiar canale întregi care o străbat. Aşa e şi cu bucata de metal
despre care v-am pomenit.
Drept e că analogia ar fi fost poate mai
bună dacă în locul pâinii rotunde s-ar fi ales o baghetă, de o formă oarecum
mai apropiată de a unui conductor electric. Oricum, odată ce cititorii s-au
lămurit cum e cu electronii şi cu circulaţia lor prin metal, ei primesc
explicaţii simple privind câmpul magnetic, după care sunt învăţaţi să-şi
construiască singuri un motoraş electric. Teoria ca teoria, dar practica trebuie
să ţină pasul cu ea. De la nivelul microfenomenelor autorul trece la aplicaţii
pe scară mare, mai întâi clasice (termocentrale şi hidrocentrale), apoi de avangardă
(atomice, solare, eoliene, marine, geotermale etc.). Nu sunt uitate utilizările
curentului electric în viaţa de zi cu zi, neuitându-se produsele derivate („Vedeţi
voi, dragi cititori, cât de mult e folosit [sic] aburul şi apa caldă de la
centralele de termoficare. Fără să mai faci foc nicăieri, ai toată ziua apă
caldă şi căldură. Căldura aburului din centrală nu se mai pierde, ci face o
treabă bună.”)
Sigur că nu putea fi uitată componenta
propagandistică. Autorul alocă spaţiu suficient pentru a enumera „cetăţile
luminii” construite primii cincisprezece ani de comunism. Suntem totuşi în
1962, aşa că trebuie pomenite, ritualic, realizările economiei sovietice („Dar
ţara cu cele mai mari hidrocentrale din lume este Uniunea Sovietică. Centralele
de acolo sunt adevăraţi uriaşi şi produc multă energie electrică.” Nu sunt uitate
centralele atomice („De pe acum în Uniunea Sovietică se construiesc mai multe
centrale atomoelectrice de puteri mari.”)
Cât despre viitor... el e luminos şi
prevestit cu optimism, chiar dacă noi, cei care trăim în secolul XXI, am avea
motive să fim mai prudenţi:
Fiindcă
e vorba de transport, să vedem şi cu ce ne transportăm prin aer în anul 2000. Şi
aici întâlnim ceva curios. Avioane fără zgomot, dar cu viteză foarte mare! Nu
cumva sunt planoare? Nu, nu! Sunt chiar avioane. Decolează singure, zboară
foarte repede, aterizează unde vor... sunt foarte mari! Totuşi cum fac de
zboară? Ce energie le pune în mişcare?
Urmează o teorie
a energiei de radiofrecvenţă pe care n-o mai redau, căci am trecut binişor de
2000 şi nici vorbă de asemenea maşinării pe cer. În 1962 însă oamenii erau
pesemne mai optimişti (sau aşa li se cerea să se comporte). Trebuie să fi fost
o lume veselă: „Introducând un ştecher în priză facem să cânte aparatul de
radio şi îi vedem pe Daniela şi Aşchiuţă la televizor”, ne spune inginerul Sorin
Nicolescu referindu-se la un show pentru copii de mare popularitate la vremea
aceea.
Volumul este
frumos ilustrat de Burschi Gruder, ale cărui desene pot fi întâlnite şi în alte
numere ale colecţiei Să ştim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu