Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată

Natură înzestrată cu o senzualitate precoce, adolescenta Maria („Marioara”) Banuş are parte de obişnuitele interacţiuni erotice cu tinerii anilor interbelici. În recent apărutele Însemnări…, ea scrie despre întâlnirea cu un student german cu ocazia revelionului 1931. În ciuda evidentului curent al tentaţiei, comunicarea dintre cei doi e imposibilă, iar lipsa de familiaritate cu muzica lui Wagner se dovedeşte şi ea un obstacol:

În noaptea de revelion, petrecere la Dida. Am dansat mult, a fost şampanie, vin, muzică de dans, numai băieţi şi fete tinere, lumini mici roşii, improvizate ad-hoc. Când se dansa tangou, ardeau numai ele.

Mi-a plăcut. Mi-e scârbă de mine. Dansam cu nări largi şi gânduri urâte. Am făcut cunoştinţă cu un student neamţ, din München, venit pentru câteva zile în România. Era drăguţ, avea ochi luminoşi, păr vâlvoi şi buze naive, de sărutat. Mi-a spus că studiază ingineria, e în semestrul III, face mult sport şi îi place muzica lui Wagner, un om care a vrut mult şi frumos – „ein Mensch welcher viel und schön geträumt hat”.

Am tăcut. Nu cunosc muzica lui Wagner.

Am dansat mai mult vals. Ameţeam. Nu mai ştiam, nu mai vedeam nimic. Îl simţeam numai pe el strâns lipit de mine şi muşchii pulpelor noastre care zvâcneau neîncetat. Cum îl cheamă? Ernst Walthl. Pe mine mă cheamă Marioara. Marioara, nu Moriora. Da, e un nume românesc, e greu de pronunţat. Marioara e Marichen.

Am stat puţin de vorbă. Iar am dansat. M-a îmbrăţişat deodată cu braţe tari şi tremurătoare. M-am zăpăcit. M-am îngrozit. I-am spus că sunt obosită. Să şedem puţin. Nu-i aşa că nu se supără? – Nu! Mă mângâie pe mână.

12 noaptea. Se face întuneric. Ne ţinem de mână şi tăcem.

În odaie se aud râsete. Câţiva se sărută. Îi tremură mâna. Mi se pare că şi eu tremur puţin.

Asta a fost tot. Mi-a cerut adresa şi mi-a promis c-o să-mi scrie. Seara, înainte de adorm, mă gândesc la el. Adorm mai greu decât altă dată şi nici de citit nu pot.

Sunt sigură că o să-mi scrie câteva rânduri banale şi prostuţe. Am să-l urăsc. Dacă nu-mi scrie? Ar fi bine. Se uită aproape tot. Dar nu chiar tot. Cândva, o amintire dulce şi tristă dintre anii fumurii: 17 ani, anul nou, dans, doi ochi frumoşi, aproape o sărutare.

A trecut o săptămână, nu mi-a scris.

Mi-a scris. Nu-l urăsc. Am să-i răspund.

E un băiat şters şi simpatic. O să fie un bun tată de familie. N-o să se omoare din dragoste, nici altcineva pentru el.

Peste câţiva ani, în 1938, poeta îşi mai completează lipsurile muzicale. Merge la operă la Tristan şi Isolda, ocazie cu care notează îngăduitoare: „Pietricică în gură: Tristan şi Isolda. Ţipete de pasiune impresionante şi uneori cântece îngereşti de dragoste împăcată.” Imaginea redă o schiță de Aleksandr Șervasidze pentru producția cu Tristan und Isolde de la teatrul Mariinski (1909), în regia lui Meyerhold, victima de mai târziu a lui Stalin (din Rosamund Bartlett, Wagner and Russia).

Despre cartea Mariei Banuș am scris nu demult aici. Textul de azi a apărut iniţial pe blogul Sex Reader.