☺☺☺ Anca Vieru - Felii de lămâie

Cu sau fără intenţie – nu asta ne interesează – multe din cele vreo douăzeci de povestiri din volumul Felii de lămâie de Anca Vieru (Polirom, 2015) trimit la Iubirile dificile ale lui Italo Calvino. Sigur că timpurile şi cadrul diferă, acum suntem în România ultimilor două decenii, care va să zică într-o contemporaneitate aproape simultană cu momentul de faţă, dar ideea de bază rămâne eşecul cuplului, dificultatea comunicării, destrămarea relaţiei sub acţiunea dizolvantă a unui ecosistem ostil. Perspectivele sunt variate, de la un copil sau adolescent care constată că ceva nu-i (sau n-a fost) în regulă în lumea celor mari (Ochi de iepure, Paşaportul pe pian) la adulţii care îşi recapitulează eşecurile (ca Laura Lazăr din A zecea parte) sau sunt surprinşi în plină desfăşurare a poveştii lor ratate (precum cuplul steril din Centura de siguranţă).

Uneori ai impresia că autoarea ar vrea să arunce asupra vremilor răspunderea pentru nereuşitele sentimentale ale personajelor. Acestea sunt adeseori oameni ocupaţi, inşi cu deadline-uri şi sesiuni de team building la munte care îi fac să-şi neglijeze partenerul (Zi liberă). Explicaţia, poate simplistă, trimite la o dimensiune socială pe care e totuşi greu s-o ignori citind cartea, mai ales că unele bucăţi cu asemenea exemplare post-comuniste au o tentă satirică vădită (ca în Zâni şi Iubi, unde sunt puse faţă în faţă două perechi din generaţii diferite). Nu lipsesc din acest registru prozele cu tente macabre (Ema, din Chilipir, îşi cumpără, după divorţul de Vio, un apartament grevat de trecute întâmplări tragice).

Anca Vieru pare să fi dorit să exerseze aparatul prozastic testându-i diferitele posibilităţi; de aici variaţiile sensibile de perspectivă şi stil de la o piesă la alta şi, la capătul dinspre cititor, senzaţia că are de a face cu un interpret care îşi încearcă instrumentul pentru a vedea care îi este registrul. Monologul este unul din stilurile marcate experimentate cel mai des - şi nu fără reuşite. E de pildă cazul naratoarei din povestirea care dă titlul volumului, o văduvă ancien régime, stăpâna căţelului Cuchi, care, dispusă să spună vrute şi nevrute, reface traseul tranziţiei economice de la comunism la capitalismul autohton. Prozatoarea a creat (dacă nu-i o vorbă prea pretenţioasă) o întreagă galerie de văduve, unele caricaturale, ca cea sus-pomenită, altele de-a dreptul tragice (ca nebuna poreclită Plânge-apa); şi nu sunt singurele din carte. O menţiune specială ar merita Tanţa Călăraşu din Tanţa recită Luceafărul, o schiţă despre viaţa la bloc privită prin vizor, o cale magică de observaţie:

Ce-am văzut pe vizor? Păi, tocmai, că n-am văzut nimic atuncea, cred că se duseseră spre scară, aşa că m-am întors în bucătărie. Nu ştiu să vă spun cât a trecut, da’ era gălăgie mare şi parcă era şi vocea lui Emil, cântăreţul, un om deosebit şi el, iar vocea lui o recunoşti dintr-o mie, pe mine mă trec toţi fiorii, ar fi putut fi celebru, ca Adriano Pavarotti, eu sunt o fire artistică, da’ nemernica aia de Sofica Degeratu, nespălata aia borţoasă de la patru, auzi, are tupeul să zică de mine că umblu după Emil, cum îndrăzneşte, doar fiin’că vreau să-l omenesc, da’ ce să ştie ea, care nici pe bărbată-su nu e-n stare să-l hrănească, nu că mi-ar părea rău de el, se merită unul pe altul, amândoi nişte bârfitori, au umplut blocul cu minciuni despre mine, n-au cum să înţeleagă o fire de artistă, când eram în şcoală recitam Luceafărul la toate serbările şi aveam un succes nebun, aşa m-a cunoscut răposatul Degeratu, cum care, primul meu soţ, Tase Degeratu, că Nelu Călăraşu a fost al doilea, da, Tase era un fel de unchi cu Nelu ăsta din bloc, Nelu Degeratu, o coincidenţă, da, că Tase a murit de mult înecat, da’ şi ăsta-i un nemernic la fel ca Tase, a găsit o coafeză şi a fugit cu ea, nu Nelu a fugit, Tase [...]

Textul, elaborat, dă poate impresia de şarjă, de caricare niţel neavenită, dar eu zic că e mai bine aşa, decât să umpli pagini după pagini cu relatări de fantasme care îl adorm pe cel care citeşte. Exerciţii stilistico-tematice par să fie Dincolo de uşă (singura povestire a cărei acţiune nu e plasată în spaţiul românesc, un episod burlesc cu Miss Marple din Agatha Christie), Tradiţie în familie sau Numele, aceasta din urmă construită prin luarea în răspăr a formulei nomen est omen. Din Feliile de lămâie ale Ancăi Vieru (eu le-as fi zis felii de lime sau de chitră, căci sunt nu doar acre, ci şi amărui) e greu să nu găseşti măcar câteva care să nu-ţi placă. Acre, amărui... în fine, gusturile sunt gusturi; din fericire cel dulceag n-a intrat în discuţie pe parcursul acestei cărţi.