În zadar va căuta
cineva în istoriile literare – fie ele cât de stufoase – numele lui M. Tanciu,
autorul unei cărticele intitulate Călătorie
în lumea electronului, apărută la Editura Tineretului în 1962 în colecţia „Să
ştim”, populară în epocă. Motivul îl constituie faptul că autorul e de profesie
inginer (a publicat de altfel mai multe lucrări de electronică), iar lucrarea
de faţă, din domeniul ştiinţei şi tehnicii popularizate pentru copii atât de
drag responsabililor culturali de acum 50 de ani, pare singura lui tentativă de
a evada din stricta specialitate. Trăsăturile ficţionale sunt de altfel reduse
la banala alegorie a reprezentării print-o călătorie a iniţierii într-un domeniu
anume, în speţă cel al electronicii. „Călătoria” începe de altfel sub
patronajul lui Jules Verne („un bărbat înalt, de vreo 70 de ani, cu barbă,
redingotă liliachie şi ghete ca pe vremea bunicului”), care îl vizitează pe
personajul narator. Scena arată cam aşa:
E, după cum şi-a imaginat probabil până publicul-target, un vis; dar imboldul rămâne: povestitorul îşi va continua
călătoria în microunivers şi fără a fi însoţit de romancierul francez. Autorul
procedează, fireşte, începând cu ce e mai simplu, anume cu structura atomilor,
desigur prin prisma modelului planetar care e, dacă nu prea apropiat de realitate,
măcar mai uşor de priceput de către cititor. Urmează explicaţii privitoare la
curentul electric şi, pentru că nu-i bine să faci multă teorie fără practică,
se trece şi la aplicaţii. Prima dintre acestea: becul electric. Aici povestea
începe cu Edison, „vrăjitorul din Menlo Parck [sic]”. Toate bune şi frumoase,
toată lumea ştie ce contribuţii importante a avut americanul, însă... să nu
uităm că suntem în 1962, în plin război rece care ameninţă să se transforme în
război cald, aşa că: „Prin preajma anului 1883 Edison lucra cu sârguinţă la
perfecţionarea becului electric, care fusese inventat de învăţatul rus Lodâghin.”
O fi fost Edison cine a fost, dar primul a fost rusul!
Urmează pagini multe despre tuburile electronice (diode, triode), cu o
prezentare amănunţită şi destul de aridă, în ciuda desenelor care mai uşurează
misia cititorului. Scriitorul Tanciu
loveşte apoi din nou, în capitolele despre undele electromagnetice, unde avem
parte de un dialog destul de stufos cu o undă care începe aşa:
Eu:
– O, ce surpriză! Nu mă
aşteptam să vă găsesc atât de curând în interiorul acestei cutii muzicale
[radioul]... Pe unde aţi ajuns aici?
Ea:
– Pe unde se poate, vreau
să zic pe unde purtătoare...
Eu:
– Oh! Nu asta vă
întrebasem. Îmi închipuiam eu că n-aţi venit cu tramvaiul...
Ea:
– Ba uneori sosesc, din
păcate, împreună cu el şi asta îmi provoacă... paraziţi!
Şi pentru că vine vorba de radio, tema priorităţilor ruseşti izbeşte din
nou („A fost odată ca niciodată că de n-ar fi fost... n-aţi fi ascultat azi
radioul! A fost odată un savant pe care-l chema Alexandr Stepanovici Popov etc.
etc.”) Cei mai în vârstă îşi amintesc probabil bancurile cu Popov şi radioul,
dar în carte nu-i loc de glumă.
Ce de a doua parte
a volumului se afundă şi mai mult în diferite aplicaţii ale electronicii,
precum televiziunea (încă o noutate în vremea aceea) sau sistemele de navigaţie
(cu acestea e înzestrat şi vasul românesc Ardealul,
care evită astfel soarta crudă a Titanicului). Mi-a fost greu să-mi dau seama
cărei categorii de vârstă îi este destinată Călătoria
în lumea electronului. Informaţia densă, paginile pline de definiţii,
concepte şi scheme, par să o recomande adolescenţilor pasionaţi de domeniul
electronicii, dar stângăciile literare şi referinţele anacronice dată fiind
vârsta cititorului par să ne pună în încurcătură.
Volumul este bogat
ilustrat cu desene de Barbu Teodorescu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu