miercuri, 17 februarie 2010

☺☺☺ Iulian Ciocan - Înainte să moară Brejnev

Mi-e greu să-mi dau seama dacă Înainte să moară Brejnev, cartea lui Iulian Ciocan (Polirom, 2007), e roman sau volum de povestiri. La urma urmei, nici nu contează. Se canonesc ditamai teoreticienii literaturii să dea definiţia romanului şi nu-s în stare. În fond, există criterii după care Pâlnia şi Stamate nu e mai puţin roman decât Război şi pace. Dau de o parte problema asta spinoasă şi care îşi va găsi rezolvarea probabil după ce fizicienii vor reuşi să elaboreze teoria unitară a câmpurilor. Iulian Ciocan e unul din tinerii scriitori români de peste Prut din Republica Moldova care asaltează editurile ţară şi au uneori succes. La el cel puţin, reuşita, câtă o fi aceasta, e meritată.

Înainte să moară Brejnev e o alcătuire destul de laxă, formată din proze ai căror eroi au legături mai mult sau mai puţin precise cu personajul principal, Iulian, în mod evident un alter ego al autorului. Acţiunea se petrece în fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească pe la sfârşitul anilor ’70. Şochează de la bun început mizeria generalizată care domneşte peste tot (excepţie făcând locuinţele confortabilele ale nacealnicilor - dicţionarul ne spune că aceştia erau puternicii zilei). Iulian trăieşte cu părinţii şi cu o mătuşă văduvă (baba Sanea) într-un apartament de 41 mp din sectorul Râşcanovca al Chişinăului. Duc cu toţii o viaţă de azi pe mâine, iar părinţii luptă să plătească ratele. Viaţa la bloc (sau la comun, în căminul muncitoresc, aşa cum o cunoaştem bucata din Visul lui Ionel Pâslari) e sordidă, cel puţin aşa o percep cei care o gustă zi de zi.

Pentru alţii însă, e loc şi de mai rău. Grişa Furdui de pildă (vărul lui Ionel Pâslari) trăieşte la ţară, iar pentru el viaţa pe care o duce ruda sa de la oraş e un vis frumos. Grişa îi face o vizită lui Ionel, ocazie cu care foloseşte closetul (comun) de pe palier:

Intră în closetul obscur, călcând pe beţe arse de chibrit, tampoane însângerate şi hârtii lipicioase. În timp ce se pişa cu intermitenţă, cineva se scremu voiniceşte în cabina alăturată, provocându-i o nouă revelaţie: pe timp de iarnă, locatarii căminului se căcau în voie, pe când lui îi îngheţa curul în closetul rudimentar din fundul grădinii.

Invidiată, culmea, de unii, viaţa orăşenilor lui Ciocan se scurge într-un indicibil amestec olfactiv borş-clor-urină-varză. Cei de la cămin râvnesc să urce o treaptă şi să ajungă la bloc, chiar cu dependinţe comune şi chiar într-o garsonieră de 12 mp. Unii au luptat în război, precum Polikarp Feofanovici Pugovkin (participant la asediul Reichstagului) sau amicul său, Veniamin Nikanorovici, dar nu-i mai bagă nimeni în seamă. Nimeni, cu excepţia unor puşti lipsiţi de respect, care le aruncă cu roşii putrede în cap. Alţii - puţini, precum Pavel Fiodorovici Kavrig - au ajuns sus de tot pe scara socială şi sunt nacealnici. Probleme are însă şi Covrig Kavrig, cu fiica lui, care ameninţă să facă un mariaj socialmente incomod sau cu remuşcările pe care i se trezeşte moartea unei iubite din tinereţe pe care o lăsase însărcinată. Toate aceste întâmplări alcătuiesc ţesătura cărţii şi culminează cu un eveniment care în ochii micului Iulian capătă proporţii cosmice, moartea lui Brejnev.

Ce limbă vorbesc personajele lui Ciocan? Româneşte Moldoveneşte, membrii familiei sau verii Pâslari - Furdui, veteranii de război sau nacealnicii, probabil ruseşte. Sigur ruseşte vorbesc băieţii care se joacă printre blocuri, care înjură în limba lui Ilf şi Petrov şi scriu porcării pe pereţi în acelaşi idiom. Iată cum e apostrofat Iulian de un coleg de joacă (nu redau traducerea, dar unul din cuvinte îl vom înţelege cu toţii şi e emblematic pentru modul în care sunt percepuţi autohtonii de către mai nou sosiţii):

Huilo! Bâc concenâi, mul, ţaran, ovţa tuporâlaia...

Roman sau culegere de povestiri, cartea lui Iulian Ciocan este, incontestabil, o reuşită, mai ales prin rafinamentul stilistic şi fineţea observaţiei. Din păcate, autorul ţine să întrerupă uneori discursul narativ introducând (probabil pentru atmosferă) citate din scriitorii oficiali ai momentului (inclusiv o strofă jenantă a lui Grigore Vieru). Cititorul avizat ar fi putut trăi şi fără asta. În plus, autorul introduce un întreg text (penultimul), intitulat O precizare, în care simte nevoia să se explice faţă de colegii basarabeni. Qui s’excuse s’accuse - nu ştiu dacă îl vor fi iertat colegii pentru unele îndrăzneli, dar calitatea cărţii a avut în mod sigur de suferit.

2 comentarii:

az spunea...

citesc si eu acum cartea asta, cred ca o sa scriu despre ea, iar pina acum mi se pare foarte interesanta, prin amestecul de duiosie si grotesc, de pilda in povestea lui Polikarp, veteranul batjocorit: si drama si umor, aspru umor

Micawber spunea...

@ az

Vedeti ce mica e lumea?

In rest, cartea mi s-a parut destul de buna, cu exceptia prelucrarii aceleia de la sfarsit care zau daca am priceput ce rost avea.