sâmbătă, 31 octombrie 2015

Aventuri cu Tirbozel şi Tirbozina (II)

S-a scurs, iată, mai bine de un an de când am scris despre prima carte cu Tirbozel şi Tirbozina a lui Horia Panaitescu (Tirbozel şi Tirbozina pe insula misterelor, vezi aici), apărută în 1960. Peste trei ani ea îşi găseşte continuarea în volumul În luptă cu vrăjitoarele (Editura Tineretului). Eroii noştri au crescut un pic. Au acum vreo zece ani, dar tot zvăpăiaţi au rămas şi intră în tot felul de încurcături, ajung iarăşi în locuri ciudate, populate cu personaje care par luate din poveşti, dar nu din poveştile clasice, cu balauri, prinţese şi cavaleri, ci în naraţiuni mai degrabă distopice, ale contemporaneităţii. Toate încep atunci când lui Tirbozel, internat probabil pentru o răceală mai zdravănă la Spitalul pentru copii „Sănătatea”, i se face o injecţie cu penicilină. Înspăimântat ca mai toţi copiii în situaţia asta, băiatul se mai trezeşte şi ameninţat de o seringă care pluteşte prin aer şi ameninţă cu noi injecţii, aşa că fuge din „Casa Injecţiilor”. Pe stradă se întâlneşte cu vechea lui amică Tirbozina, iar cei doi plonjează în plină aventură. 


Problemele, departe de a se fi sfârşit, abia încep. Tirbozel şi Tirbozina se pomenesc urmăriţi de nişte şerpi, apoi de ditamai vrăjitoarele. Fugind şi iar fugind din calea lor, se pomenesc în faţa unui gard ciudat care „părea [...] făcut din piele sau pânză ceruită şi nu avea nicio şipcă pe care să te poţi căţăra sau spărtură prin care să poţi măcar vedea ce se petrece în spatele său”. În spatele gardului (pe care eroii îl traversează printr-un orificiu apărut ca prin miracol şi care se închide în urma lor) se află o lume ciudată, în care se petrec tot felul de lucruri greu de explicat. Purtaţi de o barcă care pluteşte pe un fel de râu cu apă sărată mişunând de mici fiinţe roşii discoidale şi un fel de peştişori galbeni, ei ajung la un malaxor imens care macină substanţă, contemplă mai îndeaproape alcătuirea complicată a gardului, escaladează un sistem de pârghii complicate, se pomenesc într-un fel de tunel aerodinamic sau vizitează o centrală telefonică ultramodernă.


Pentru cei care n-au ghicit încă mecanismul pus în mişcare de autor, e vorba de o călătorie prin corpul omenesc văzut ca imensă uzină, în care procesele metabolice şi fiziologice (de la circulaţie şi respiraţie până la digestie şi hematopoieză şi transmiterea impulsurilor nervoase) sunt reprezentate de procese industriale. Din fericire, micii călători nu sunt singuri. Paşii le sunt ghidaţi în permanenţă de nişte domni între două vârste îmbrăcaţi desuet, ca nişte personaje din Dickens, şi care au nume formate din câte trei majuscule: DIG, RES, OSO, MUS, CIR şi mai presus de toţi NER. Recunoaştem uşor procedeul morfologic al trunchierii: numele sunt formate din primele trei litere ale denumirii sistemului anatomic corespunzător. Cu ajutorul celor şase ghizi, Tirbozel şi Tirbozina vor străbate ciudatul complex şi vor reuşi să învingă vrăjitoarele malefice (în realitate, nişte germeni patogeni). Şi cum toate acestea nu pot ţine la nesfârşit, Tirbozel de trezeşte în patul lui de la spital, căci desigur totul a fost un vis.


În precedenta carte Horia Panaitescu nu dăduse dovadă de prea multă originalitate şi n-o face nici aici. Metafora organism egal uzină/mecanism e destul de uzată şi avea o vechime considerabilă şi acum o jumătate de veac, fiind însă convenabilă autorului din anii de apus ai realismului socialist clasic. De altfel cititorul atent înţelege din primul moment care e miza întâmplărilor. Iată cum i se adresează doctorul George lui Tirbozel înainte de injecţia care pune în mişcare acţiunea:

– Tu ai văzut vreodată un automobil mai îndeaproape?
– Cred şi eu – mormăi printre dinţi Tirbozel.
– Să ştii că semeni destul de mult cu el, Da, nu glumesc!... Ai şi tu un rezervor, stomacul, pe care trebuie să-l încarci mereu pentru ca să meargă motorul, adică să ai putere să te mişti, să gândeşti şi câteodată să ţipi. Bineînţeles, stomacul nu-l umpli cu benzină, ci cu mâncare, dar la fel ca la maşină nu trebuie băgat prea mult, ca să înăbuşe, nici prea puţin, că rămâne în drum. Se mai întâmplă uneori să intre odată cu hrana şi nişte gângănii care încearcă să strice maşinăria. Corpul omenesc se luptă cu ele din toate puterile. Dar când nu e în stare să le biruie singur trebuie ajutat. Atunci venim noi cu injecţia.

Aşadar o carte educativă, cu pilde pe înţeles, în spiritul epocii. Ilustraţiile Cleliei Ottone sunt superbe.







Un comentariu:

catecevadesprecc spunea...

A, ce sincronizare perfectă! Acum este momentul vrăjitoarelor :) Ştim că de-a lungul timpului s-au dat lupte grele pentru eradicarea lor, îmi aduc aminte că am văzut pe undeva cărţi împotriva doftoroaielor. Sigur, poate nu prin anii 60, dar nu cu mult în înainte lor, ţinând cont de treaba asta m-aş aventura să presupun un fel de strategie a celor care aveau în vedere clădirea omului nou (am citit în urma postărilor făcute de dumneavoastră două cărţi din care reiese că numai inocente nu erau lucrurile la vremea respectiva, mă gândesc la Simona Preda „Patrie română, ţară de eroi!” şi Dorin-Liviu Bîtfoi „Aşa s-a clădit omul nou”) aşadar prin copii putem lucra asupra oamenilor mari care au fost aduşi cu tot cu concepţii şi convingeri de la ţară la oraş. Dar simt că mă aventurez prea tare pentru o carte de copii… mai bine, ne daţi ori nu ne daţi :)