sâmbătă, 17 octombrie 2015

☺☺ Simona Antonescu - Fotograful Curţii Regale

Nu ştiu dacă putem să-i zicem de-a dreptul modă, însă în ultimii ani au apărut mai multe scrieri de ficţiune situate, în privinţa cadrului şi chiar a unei părţi a personajelor luate din istorie, în epoca lui Carol I. Am scris şi eu pe blog despre romane care ilustrează (sub-)genul, de pildă despre Zilele regelui de Filip Florian sau Viaţa începe vineri de Ioana Pârvulescu, despre bunele şi mai puţin bunele acestor cărţi. Astăzi, câteva rânduri despre o nouă apariţie tematică, Fotograful Curţii Regale de Simona Antonescu (Cartea Românească, 2015), debutul scriitoricesc al autoarei.

Pornind de la ideea de clişeu fotografic (din cel clasic, realizat după multe preparative pe o placă de sticlă de către un meşter într-o vreme când la procedeele digitale nici nu se visa), cartea propune o suită de povestiri din Bucureştii anilor 1870-1880 al căror factor unificator este Franz Mayer, fotograful Curţii Regale din titlu. Artist sas din Ardeal, de unde e alungat de persecuţiile nou-instalatului regim dualist chezaro-crăiesc, însurat cu o conaţională (Anna), Franz se instalează pe Ştirbey Vodă, în vecinătatea vechiului Teatru Naţional şi îşi deschide un atelier fotografic care îşi câştigă repede un renume bun. Nu-s mari complicaţii epice sau inovații prozastice la mijloc: prin atelierul lui Mayer trec pe rând cei care îşi fac poze, bună ocazie pentru a ni se spune povestea fiecăruia, ba chiar pentru a urmări personajul respectiv în acţiunile lui ulterioare.  

Rezultă o suită de portrete (mişcate, dar acesta nu-i un cusur), iar cititorul face cunoştinţă cu Chiron grecul şi tenebroasa poveste a familiei sale, pripăşită în Vechiul Regat încă de pe vremea fanarioţilor, cu evreii Eli Rosenthal şi Sara, deveniţi pionieri ai sionismului, cu ţiganii lăutari sau cu armenii din familia Agopian şi mai ales cu Despina Agopian, tânăra proto-feministă pe care doamna (ulterior regina) Elisabeta o însărcinează cu expunerea unor veşminte tradiţionale la marea Expoziţie Universală din 1889. Nu sunt singurii muşterii ai lui Mayer; pete de culoare adaugă elevele Şcolii Centrale de Fete, copiii, croitoresele, sacagiul, cavalerii dueliştii, rudăriţa, lăutarii etc. E o lume pestriţă, cu numeroşi alogeni care par să se înţeleagă de minune între ei, într-o prezentare oarecum idilică, de melting pot dâmboviţean.

Nucleele epice izolate îşi găsesc sporadic dezvoltări mai cuprinzătoare; unul din puţinele fire care se ramifică e cel al Expoziţiei Universale, ocazie cu care se schimbă pentru puţină vreme locul acţiunii, mutat de autoare la Paris, unde Eiffel îşi inaugurase marele turn. În fine, la toate cadrele vechi fotografii ale povestirilor individuale se adaugă rama temporală din Ultima fotografie, care închide ciclul după decenii; am călcat un pic în interbelic, alt cal de bătaie al prozatorilor noştri.

Toate bune şi frumoase, povestirile sunt agreabile, construite cu atenţie, chiar cu pedanterie, şi reuşesc adesea să stârnească interesul cititorului, chiar dacă profunzimea nu e chiar calitatea lor de frunte. Construcţia psihologică a personajelor se încadrează în limite convenţionale de tip Forsyte Saga (găsim până şi mult-bătătoritul procedeu de a face prezentarea eroilor în interacţiunea lor în jurul unei mese); o piesă precum Croitoresele sparge tipicul prin insolitul cazului de factură Jekyll/Hyde al surorilor Budişteanu, iar scenele cu copii sărmani din Al doilea copil sunt de un semănătorism distilat.

O problemă interesată pe care o pun romane ca cel de faţă e cea a autenticităţii, a iluziei de verosimilitate istorică; Simona Antonescu a pus în mişcare resurse importante pentru a o crea în carte. Ea a mers de la a introduce evenimente, locuri şi personaje atestate istoric până la a reda în volum fotografii de epocă în care apar, chipurile, eroii ficţionali. E limpede că romanciera a mizat puternic pe elementul de atmosferă, pe sprijinul pe care îl pot oferi ficţiunii romaneşti datele istoriei. Întrebarea pe care n-ai cum să nu ţi-o pui este în ce măsură acurateţea detaliului istoric e cu adevărat importantă, dacă sunt permise licenţe şi în ce măsură. Nu am un răspuns, dar cred că scopul scuză în bună măsură mijloacele. Dacă romanul e realizat estetic, nu cred că se mai uită nimeni la anacronisme altminteri supărătoare, în care Fotograful Curţii Regale abundă de altfel. Pentru a da câteva exemple la iuţeală, Elisabeta nu avea cum să fie majestate regală în anii 1870, când regatul a fost proclamat abia în 1881; tatăl lui Chiron nu avea cum să fi fost contemporan cu Vodă Mavrogheni; ţiganii nu au fost dezrobiţi de Cuza; Carol Davila nu avea cum să participe la Expoziţia Universală din 1889, fiind mort de câţiva ani etc.

Toate acestea ar rămâne simple cârcoteli ale unui lector pedant, dar din păcate cartea are şi alte scăderi, nu în ultimul rând o stilizarea adesea exagerată sau stereotipii sintactice evitabile. Dar gusturile sunt gusturi, iar lumea românească văzută de autoare prin obiectivul lui Franz Meyer ar putea să placă mai mult altor cititori.

Niciun comentariu: