joi, 28 ianuarie 2016

☺☺☺ Eugen Negrici - Sesiunea de toamnă

Răutăcioşii ar putea susţine că un reflex belferesc imposibil de reprimat l-a făcut pe criticul şi universitarul Eugen Negrici să-şi intituleze Sesiunea de toamnă volumul memorialistic apărut anul trecut la Cartea Românească. Depăşind iute asemenea mărunţişuri, putem trece la fondul lecturii şi să constatăm că e vorba de însemnări de jurnal care se întind pe aproape patru decenii, începând din 1975. Rezultatul nu e totuşi un cărţoi intimidant prin grosime, căci notele sunt nu doar în general scurte, ci şi aerate, separate de intervale de timp considerabile în care alte activităţi şi, cine ştie, prudenţa, l-au făcut pe cel care consemnează să-şi deduce timpul altor activităţi. Oricum ar fi, cei interesaţi de culisele lumii noastre literare vor căuta să adulmece şi aici informaţii de insider şi poate cancanuri sau indiscreţii, deh, răutăţi de-ale literaţilor.

Satisfacţia unor asemenea amatori va fi însă modestă, căci Eugen Negrici e zgârcit cu încondeierile. E adevărat că există şi câteva portrete sarcastice, schiţe grăbite dar grăitoare: Violeta Zamfirescu („căreia nici măcar menopauza nu i-a putut provoca o minimă tulburare de conştiinţă”), Radu Boureanu („golit de idei din pricina grandiosului efort de reprezentare”) sau E. Jebeleanu („[u]n leu de cauciuc din care s-a scurs aerul”) şi Nina Cassian, după cum la fel de adevărat e şi că toţi aceştia sunt morţi şi poţi să-ţi permiţi să scrii de rău despre ei. Un alt autor dispărut, de data asta unul despre care Negrici scrie mai pe larg, este Marin Sorescu. Aici lucrurile sunt mai nuanţate; pe lângă aprecierea imensului talent literar al scriitorului transpar şi reproşuri de ordin etic la adresa compromisurilor pe care le-ar fi făcut acesta cu fostul regim.

De altfel, multe însemnări se ocupă de epoca încheiată în 1989. Dominaţia mediocrilor şi conformiştilor sufocă, la fel apăsarea constantă a organelor de partid. Tot răul spre bine însă, măcar din punct de vedere literar, căci vizita de lucru a lui Ceauşescu la care asistă autorul în anii 1980 e un moment foarte bine prins pe hârtie. Veleităţi de prozator demonstrează acesta şi în relatarea unor scene de vânătoare. Ocupaţia respectivă mi se pare barbară şi incompatibilă cu o fire sensibilă, însă depăşind acest sentiment n-ai cum să nu recunoşti valoarea paginilor cu pricina. Valabil şi pentru însemnările cu caracter autobiografic, rememorarea anilor de studenţie bucureşteană şi a începuturilor de profesorat la Craiova, relaţiile cu părinţii, colegii, armata etc. De ceva mai mult spaţiu se bucură relaţia cu N. Manolescu - o relaţie umană cam încâlcită, însă cu un fel de happy end.

Există în acest jurnal şi o dimensiune mai degrabă interioară, gânduri şi reflecţii pe teme de estetică (nu lipseşte muzica, din fericire); textul capătă pe alocuri o tentă aforistică („Toată Europa centrală pute la fel. Ăsta da imperiu, să izbuteşti să-ţi adaugi un miros la stemă.”) Ca orice diarist care se respectă, Eugen Negrici include în jurnal şi tot felul de idiosincrazii; la loc de frunte stă lipsa de apetenţă faţă de teatru („[v]echea mea antipatie pentru teatru”). Cu toate astea, cazul piesei Există nervi de Main Sorescu, a cărei reprezentare fusese interzisă în ultimul deceniu ceauşist, se bucură de o discuţie substanţială.

Sesiunea de toamnă reprezintă un mozaic consistent din care se poate extrage destul material de reflecţie. Eugen Negrici a inclus în jurnal şi o serie de texte scrise recent, pe post de reveniri şi completări ale unor note mai vechi („compleo fossam”) din perspectivă actuală. Mi-e greu să-mi dau seama dacă e o idee bună, după cum nu ştiu dacă includerea în carte, netam-nesam, a unui interviu dat în 2005 lui George Arion nu face altceva decât să spargă ritmul într-un mod nejustificat. Până la urmă, un volum solid, scris de un memorialist cu mult nerv şi de fapt asta contează.

Niciun comentariu: