15 octombrie 2020

Ion Jipa – Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot

Despre Ion Jipa, autorul volumaşului Sănducu-Năzdrăvanul şi piticul Ştie Tot (Editura Tineretului, 1956) nu am găsit prea multe informaţii. Un istoric literar maliţios ne spune că era un „social-democrat capitulard, avocat şi primul director al viitoarelor uzine 23 August”, ba chiar că era un „oportunist bătrân” şi conchide, citând câteva titluri, că era un „nuvelist slab”, autor de „proze broşurate”. Cartea de faţă este o scurtă lucrare educativă adresată copiilor nu prea mari, din rândul cărora se desprinde însuşi personajul titular, Sănducu, poreclit din motive evidente „Năzdrăvanul”. Întrebat câţi ani are, el răspunde că are aproape şapte, în vreme ce bunica lui, factor ponderator atotprezent, îl corectează spunând că acesta „abia a împlinit şase ani”. Indiferent care e adevărul (probabil că cea care are dreptate este bunica), copilul nu a început încă şcoala şi nu ştie să citească.

 

Năzdrăvăniile lui Sănducu sunt posibile (şi) din cauza trotinetei pentru care îl invidiază toţi copiii din cartier. Fire altruistă, băiatul o împrumută şi altora, dar sistematic, conform unui veritabil regulament. Echilibrul acestei construcţii se rupe în momentul în care Costel şi Dănuţ, doi băieţi ceva mai mari, pretind ca în virtutea diferenţei de vârstă să li se repartizeze trotineta mai mult timp decât altora. De aici, de la această crasă manifestare de egoism şi lipsă de receptivitate faţă de sensibilitatea altora încep toate necazurile. Costel îi sfidează pe toţi şi provoacă o discuţie despre diverse tipuri de vehicule – camioane (desigur, Molotov), avioane, locomotive –, în încercarea de a minimaliza trotineta protagonistului.

 

Este momentul când Sănducu are o veritabilă revelaţie, anume că trotineta lui cea grozavă e o nimica toată faţă de locomotivă. Va trebui aşadar să înveţe să conducă o locomotivă. Uşor de zis, mai greu de făcut – bunica nu-i încurajează impulsurile aventuroase („Ai să creşti mare, ai să faci şcoala de mecanici şi ai să te saturi umblând pe locomotivă!”). Până la urmă, năzdrăvanul se suie pe casă şi de acolo stabileşte itinerariul până la gară, locul unde i se vor dezvălui cu siguranţă secretele locomotivelor. Ajuns la gară, Sănducu se suie pe furiş în tenderul unei locomotive, dar e repede prins de mecanic şi fochist, de la care află de existenţa unui misterios pitic Ştie Tot, personaj misterios şi, desigur, omniscient, de la care ar putea învăţa cum se conduce locomotiva fără prea mult efort de studiu.

 

Este momentul în care naraţiunea, până acum cuminte şi realistă, capătă turnura unui basm modern. Sănducu se străduieşte să afle cum se poate ajunge la Ştie Tot, care locuieşte (se miră cineva?) în Ţara Piticilor. În disperare de cauză, căci adulţii nu-l ajută, proprietarul de trotinetă face rost de un plic galben şi îi scrie o scrisoare piticului. „Scrie” e un abuz de limbaj, căci copilul, nedus la şcoală, umple plicul şi scrisoarea cu nişte mâzgălituri fără sens. Toate acestea nu reprezintă un impediment poştal, căci, ca în Alice în Ţara Minunilor, Sănducu se micşorează într-atât încât să încapă în plic, cu care ajunge, miraculos, acasă la Ştie Tot. Adevărat vrăjitor din Oz, atotştiutorul îşi extrage informaţiile dintr-o carte imensă. Spre dezamăgirea lui Sănducu, piticul îl lasă să aştepte la nesfârşit, dar îl conduce în cele din urmă într-o cameră cu jucării minunate, pregătite însă pentru copiii „silitori”, şi îl moralizează nemilos:

 — Ar fi foarte uşor dacă am putea să punem pe alţii să înveţe pentru noi, râse pentru întâia oară piticul. Numai că nu se poate. Cartea asta nu răspunde decât acelora care îşi caută singuri răspunsurile.


Finalul, optimist, ni-l arată pe Sănducu în Ţara Piticilor, unde acesta primeşte în dar o locomotivă şi decide să mai rămână o vreme, pentru a începe să înveţe şi a-l convinge pe pitic că merită cartea. Micul roman al lui Ion Jipa nu a rămas probabil în memoria cititorilor vremii; searbădă şi fără prea multe idei, nici nu ar fi avut de ce. Să nu neglijăm însă valoarea propagandistică a unora din elementele scrierii. Ceferiştii erau consideraţi „detaşament de frunte al clasei muncitoare”, iar înţelepciunea şi umorul membrilor breslei cu care stă de vorbă Sănducu îi pune într-o lumină extrem de favorabilă. Cât despre locomotivă, era şi ea un vehicul simbolic. Să nu uităm memorabilele cuvinte ale lui Marx: „revoluţiile sunt locomotivele istoriei”.

Volumul este ilustrat de I. Miţurcă.

 







Niciun comentariu: