21 octombrie 2020

Mihai Stoian – Triumful comandantului şi alte povestiri

Cam de un leat cu Iuliu Raţiu şi cu acelaşi tip de studii de psiho-pedagogie, Mihai Stoian este autorul unui volum subţire scos la Editura Tineretului în 1963 şi intitulat Triumful comandantului şi alte povestiri. Sunt cu totul douăsprezece proze ai căror eroi sunt copii de gimnaziu şi în care autorul abordează teme precum relaţiile interumane (în special prietenia), viaţa de elev (mai ales în organizaţia de pioneri), atitudinea faţă de proprietate, existenţa cu principalele ei momente (tinereţe/bătrâneţe, moarte) etc. E vorba, poate cu excepţia ultimei teme, de materie obişnuită în epocă, asezonată cu condimente etice la fel de uzuale şi cu câte un topos banal în literatura realist-socialistă. Trebuie, cu toate acestea, remarcat eforul depus de autor în direcţia unei stilizări mai accentuate a textului sau a unei complexităţi psihologice mai mari decât în alte cărţi de proză din primii ani ai deceniului al şaptelea. Mai toate povestirile sunt „cu poantă”; finalul aduce o revelaţie neaşteptată, o turnură a evenimentelor pe care cititorul nu o poate bănui din capul locului decât dacă şi-a exersat temeinic spiritul analitic, eventual prin lectura unor romane poliţiste. De altfel, titlul unuia din texte trimite la o notă de subsol general valabilă în carte: „Nu este recomandabil ca lectura povestirii să înceapă cu sfârşitul”.                                                         

Prietenia (şi, mai ales, punerea ei la încercare) face obiectul unei treimi din povestiri. În 30 de bani, Horia şi Radu, buni amici, merg cu tramvaiul, iar Radu nu plăteşte biletul. Va fi salvat malgré soi, de Horia, care achită discret preţul. Iliuţă, protagonistul din O jumătate de pas înainte, e un fel de dandy, atent la înfăţişarea sa şi, mai ales, la obiectele pe care le deţine, printre care şi un stilou minunat. În momentul în care stiloul buclucaş pătează cartea de istorie, Iliuţă recurge la înlocuirea cărţii compromise cu un manual intact al unui alt elev. Odioasa manevră este descoperită de Petru, colegul de bancă, care îl readuce pe calea cea dreaptă pe micul infractor şi îi explică surorii sale, Lenuţa, în vârstă de doar zece ani: „Ei, clipi băiatul cu înţelegere, eşti încă mică. E greu să înţelegi tot. Lucrurile nu sunt atât de simple. Numai când eşti copil ţi se par simple. Apoi, cum creşti, înţelegi...”. Drumul e drum consemnează momente din viaţa la un sanatoriu de pe litoral, cu insistenţă asupra relaţiilor de întrajutorare dintre micii bolnavi şi a condiţiilor excepţionale create pentru pacienţi, care au posibilitatea de a face şcoală chiar în salonul în care sunt internaţi. Tot prietenia (cu corolarul ei, altruismul) face obiectul povestirii Floare de piatră, în care un pionier egoist nu duce la colţul ştiinţelor naturii o floare rară.  

Întâlnire cu toamna, un text cu o oarecare încărcătură lirică, prezintă întoarcerea în satul bunicilor a lui Doru, un băiat de la oraş. Ne sunt servite clişeele uzuale privind viaţa minunată a ţăranilor colectivişti, dar apare şi un element insolit, care pare să umbrească viaţa idilică a sătenilor. Moş Dadin, cel mai vârstnic locuitor, aflat într-o stare fizică precară, este neglijat de propriii lui copii. Concluzia, amară, este redirecţionată ideologic: „[...] abia atunci înţelese câtă amărăciune poate cuprinde un suflet de om bătrân care n-a apucat să trăiască viaţa cea nouă. [...] Era ca şi cum însăşi [sic] toamnei i-ar fi părut rău pentru viaţa trecută a lui moş Dadin”.  În Bastonul, nişte copii răutăcioşi îşi bat joc de un bătrân, ascunzându-i bastonul, numai pentru a afla, în final, că omul fusese medic şi trăise din plin ororile, de dată recentă atunci, ale războiului mondial. Noroc totuşi că băieţii sunt de partea corectă a istoriei („N-aţi apucat războiul, dar tot îl urâţi”). Tot nişte evenimente tragice din război fac obiectul schiţei Bradul ucis, evocare a vitejiei unui profesor de ştiinţe naturale, Dan Grigore, împuşcat de nemţi în timp ce apără materialul didactic al şcolii. Urme, o piesă de mici dimensiuni, ni-l prezintă pe Gyuri, un băiat care se luptă să înţeleagă moartea tatălui, iar în Misiune pilotul Ovidiu Popa salvează viaţa unui tânăr, dar satisfacţia lui este întunecată de regretul de a nu avea copii.

Relaţiile din cadrul organizaţiei de pionieri sunt ilustrate într-o bună parte a textelor cuprinse în volum. Sandu Iliescu din Carnaval este un veritabil outsider. Marginalizat printre colegii lui, Sandu vine la balul mascat de sfârşit de an deghizat în lup (un travesti stângaci al spiritului singuratic, neintegrat în colectiv) şi află că a rămas repetent. Concluzia e mai dulce decât restul, căi elevul începe să îşi conștientizeze problemele, iar îndreptarea nu poate fi departe. Sub titlul senzaţional de Dispariţia globului pământesc nu ne este relatată dispariţia planetei, ci doar, de dicto, a materialului didactic cu acelaşi nume. La prima vedere, lucrurile sunt foarte grave: Aristică, un elev ajuns la Oneşti, fură globul pentru a însemna pe el poziţia noului oraş din Moldova. Gravitatea e atenuată de mărturisirea faptei, dar şi de motivarea ei: Oneşti, oraş-emblemă pentru industria petrochimică din socialism, reprezenta un simbol al noii orânduiri şi merita trecut pe hartă. După 1965, el va purta de altfel numele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Totuşi, furtul e furt şi primeşte o sancţiune morală sub forma unei scrisori compuse de membrii detaşamentului, în care Rodica îi scrie lui Aristică:

Asta dovedeşte că n-ai uitat pe drum „alfabetul” purtării pioniereşti: a) lucrurile şcolii sunt ca şi lucrurile noastre, sunt bunurile întregului popor; b) şi tu faci parte din popor; c) stricând un lucru de-al şcolii, strici de fapt un lucru de-al tău; d) lucrurile trebuie păstrate ca ochii din cap şi pentru cei care vor veni să înveţe după noi.

Punctele enumerate par luate direct dintr-un document de partid.

Tot despre pionieri şi  relaţiile din detaşament este vorba şi în Triumful comandantului. Georgescu, comandantul unei echipe de copii angrenată într-un joc războinic cu o altă echipă, dă dovadă de calităţi de lider excepţionale. Pentru acest motiv, el urmează a fi făcut pionier. Pe merit, s-ar zice; ce e mai puţin firesc, pentru cei care cunosc epoca, este faptul că Georgescu nu era deja pionier în momentul în care i s-a încredinţat postul de comandant, care nu putea reveni oricui. Ca element de culoare, jocul războinic este reprezentat de asaltul unei „fortificaţii” folosind bulgări de pământ, la fel ca în Marea bătălie de la „Iazul Mic” de Octav Pancu-Iaşi, despre care am scris, acum o eternitate, aici.

Triumful comandantului şi alte povestiri relevă un autor atent la detaliu, un spirit înclinat spre naraţiunea cu concluzie moralizatoare, cu ocurenţa aproape obligatorie a unor poncifuri realist-socialiste.

Coperta volumului este realizată de Nae Constantinescu.

Niciun comentariu: