sâmbătă, 2 iulie 2011

Octav Pancu-Iaşi - Marea bătălie de la Iazul Mic

Sintezele consacrate literaturii române în comunism apărute în ultimii ani (dintre care se detaşează ca vizibilitate cea a Anei Selejan şi cea a lui Eugen Negrici) ignoră în bună măsură literatura pentru copii. Selejan îi consacră un capitol foarte sumar în primul volum al Literaturii în totalitarism, cel care acoperă perioada 1949-1951, iar Negrici o trece sub tăcere, cel puţin în primul volum al celei de a doua ediţii a Literaturii române sub comunism. Abandonat aşadar de călăuzitorii săi oficiali, cititorul care vrea să se informeze asupra subiectului trebuie s-o cam facă de unul singur.
Apărut la Editura Tineretului la sfârşitul anului 1953, romanul lui Octav Pancu-Iaşi, Marea bătălie de la Iazul Mic, ar fi avut toate cele necesare pentru a deveni un clasic al genului, aşa cum s-a întâmplat cu Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, apărută în 1957, sau cu Cireşarii lui Constantin Chiriţă, al căror ciclu îşi începe apariţia cam tot atunci. Să recunoaştem însă că între 1953 şi 1957 se schimbaseră multe. Stalin murise în martie 1953 şi se ivise în cultură un dezgheţ timid, care le permite totuşi lui Tudoran şi Chiriţă să reducă mult numărul concesiilor. Acestea sunt sunt însă de rigoeur pentru Pancu-Iaşi, după cum vom vedea în cele ce urmează. 

Eroii din Marea bătălie... sunt pionierii care învaţă la o şcoală dintr-un orăşel de provincie anonim, a cărui viaţă socială şi profesională gravitează în jurul unei fabrici de mobilă, smulsă prin naţionalizare din ghearele odioşilor patroni burghezi. Deşi în vacanţă, copiii nu sunt scăpaţi din ochi de educatorii lor, care le organizează o tabără de curte pentru a-i ţine mereu ocupaţi. Din masa amorfă a elevilor se detaşează un grup de visători, format în jurul tripletei Sandu - Petrică - Dinu, care, atraşi de farmecul unei bălţi din apropierea fabricii de mobilă (Iazul Mic) pun bazele unei amiralităţi. Muncitorii de la fabrică le construiesc câteva navomodele, iar de aici fantezia tinerilor se dezlănţuie. Ei se văd navigatori pe mări şi oceane, construiesc un „port“ şi amenajează iazul, curăţându-l de mătasea-broaştei. Liderul e Sandu, (amiralul“), iar când „marinarii“ primesc de la detaşamentul de pioneri sarcina de a alcătui un ierbar entuziasmul lor pare de neoprit. Ce te faci însă cu personajele negative, care n-aveam cum să lipsească. Doi dintre pioneri, Nicu şi Iliuţă, se dovedesc prea marcaţi de individualism pentru a participa la efortul colectivului, de care se rup şi, atrăgând alături de ei alţi băieţi, îşi proclamă propria amiralitate într-o altă zonă a iazului.

Conflictul devine ireconciliabil, iar oile rătăcite nu revin în turmă de bună voie. Se va ajunge în cele din urmă la un adevărat război, mai întâi rece (ca în realitatea acelor ani), cu episoade de spionaj şi răpiri, apoi cald de-a binelea. Totul se decide în urma luptei care dă titlul cărţii, Marea bătălie de la Iazul Mic. Din fericire e o confruntare în care singurele arme folosite sunt bulgării de nisip şi pe care o câştigă (se îndoia cineva?) tabăra amiralităţii legitime şi colectiviste, a lui Sandu, Petrică şi Dinu. Învinşii se pocăiesc, sunt iertaţi şi revin alături de majoritate. Sunt personaje negative benigne, recuperabile, cum s-ar spune, pentru societate. Octav Pancu-Iaşi nu merge atât de departe încât să ne propună personaje-copii împotriva cărora să se exercite represiunea luptei de clasă. Cu adulţii e o altă poveste. Alături de conflictul principal există şi unul mai puţin dezvoltat. Un anume Hâncu, unealtă“ a fostului patrol, întreprinde acţiuni de sabotaj şi subminează efortul majorităţii, dar e prins cu ajutorul pionierilor şi dat pe mâna organelor, de la care putem intui ce îl aşteaptă.

Adulţii îşi au şi ei locul în roman. Cei mai mulţi copii au părinţi care lucrează la fabrica de mobilă. Tatăl lui Sandu a luptat pe front (pe cel din vest, se înţelege) e fruntaş în producţie şi mâna dreaptă a secretarului de partid. Mama lui Sandu e stahanovistă (termenul a devenit între timp arhaism), a lui Petrică e mamă eroină. E drept, tatăl lui Nicu, amiralul uzurpator, e doar şofer la Sfatul Popular, dar tot om al muncii se zice că e. Sunt însă figuri schiţate destul de vag. De regulă li se consacră câteva pagini în care sunt caracterizate prin comportamentul lor în situaţii tipice, cum o cer canoanele realismului socialist. Mai multă substanţă are Vlad Proda, pedagogul care îi îndrumă pe pioneri. Acesta este, evident, un discipol al Makarenko, pedagogul oficial ar regimului stalinist, şi îmbrăţişează doctrina potrivit căreia copiilor trebuie să le fie încurajată iniţiativa. Cu toate astea, personajul e conturat cu o seriozitate amestecată cu umor care ţi-l face, dacă nu drag, cel puţin suportabil (celebrul carnet al lui Vlad, cel în care îşi notează sarcinile, se numeşte Să-nu-uit, iar camera în care locuieşte e botezată Camera celor cinci reguli, aluzie la principiile pe care trebuie să le respecte vizitatorii). şi (să nu uit, pentru că n-am carnet precum Vlad) avem şi două pioniere, Nina şi Rodica, de la şcoala de fete, care iau şi ele parte la ostilităţi de partea taberei bune.  

Marea bătălie de la Iazul Mic e un roman scris în perioada cea mai dură şi dogmatică a realismului socialist. Cu toate că trama ideologică e vizibilă la tot pasul pentru cititorul atent, nu există tuşe ideologice insurmontabile. E drept, nu e loc pentru devieri de la spiritul colectivist, dar autorul are adesea umor şi umanizează multe din personaje, reuşind să le apropie de cititor şi să le facă simpatice. Conform canonului vremii, Pancu-Iaşi introduce aluzii la autori ruşi sau sovietici obscuri şi, citind la aproape 60 de ani distanţă paragrafe ca cel de mai jos te-ar umfla râsul dacă n-ai şti cum erau vremurile. Dinu, intelectualul grupului, face pe bibliotecarul şi are următorul dialog cu un tânăr cititor, semnificativ şi pentru strategiile prozatorului:

- N-ai o carte cu poze?
Dinu îl măsură de sus până jos ca pe un fenomen ciudat“ - o expresie care îi plăcea mult lui Dinu - şi-i răspunse grav:
- Tinere, aici e biblioteca şcolii, nu a grădiniţei! Grădiniţa e peste drum.
[...]
- N-am, tinere... („tinere“ era cuvântul cu care se adresa elevului său un profesor dintr-o carte citită mai demult de Dinu). Îmi pare rău, dar n-am. ţie însă pot să-ţi recomand o carte pe cinste. Ai citit „Vasioc Trubaciov“?
- Am citit!
- Nu-i nimic. Mai citeşte-o odată!...

Pentru cei care nu ştiu, Vasioc Trubaciov era o carte pentru copii care făcea furori în epocă şi, după cum se vede, era citită şi răscitită, un must read al vremii. Cu toate astea nu e imposibil ca modelul (nemărturisit, desigur) al Marii bătălii de ia Iazul Mic să fi fost celebrul roman pentru tineret Băieţii din Strada Pál al lui Ferenc Molnár, tradus şi la noi destul de devreme. Desigur, Pancu-Iaşi va fi preluat din cartea lui Molnár numai ideea camaraderiei între băieţi şi războiul dintre cele două tabere. Băieţii din Strada Pál se termină tragic, cu moartea micuţului Nemecsek, dar e un roman burghez, are alte rigori pe când Marea bătălie... e o mostră de realism socialist unde binele şi optimismul nu au cum să nu triumfe. Cu toate astea, romanul lui Pancu-Iaşi e o lectură care te prinde şi, să recunoaştem, nu de puţine ori amuzantă. Autorul avea talent, iar acesta n-avea cum să nu se iţească prin cusăturile şubei ideologice pe care opera era obligată s-o îmbrace.
***
Ilustraţiile cărţii îi aparţin foarte tânărului pe atunci Iurie Darie (care semnează D. Iura). Înainte de a se dedica unei cariere actoriceşti, acesta a cochetat cu grafica şi a frecventat şi vrei doi ani institutul de profil. 

7 comentarii:

Dinu D. Nica spunea...

Octav Pancu-Iași era un talent duios, am putea spune, în contextul prolet-cultist al ”obsedantului deceniu”. Operă a sa de la începuturi, ”Marea bătălie...” se revendică mai degrabă de la ”Timur și băieții lui”, a lui Gaidar, carte care apăruse în 1940, decât de la ”Băieții din strada Pàl”.
Genul acesta de ”literatură pentru copii și tineret”, politic-corectă formal, după normele a ceea ce se va numi realismul socialist al vremii, dar nelipsită de un oarece fior duios, uman, va mai fi practicată cu succes, printre alții, de Sanda Movilă, soția sciitorului Felix Aderca(”Câte se petrec la mare”, volum cu tentă de roman al adolescenței, apărut în 1962, tot la, se putea altfel?, Editura Tineretului)
Dinu D. Nica

k spunea...

apropos, "Hâncu" e un nume excelent. cu un asemenea nume m-as simti livrat Raului inca de la botez.

Micawber spunea...

@ k

Buna observatie. Cand citeam cartea si a fost introdus personajul Hancu primul meu gand a fost ca nu e de bine cu asta, desi nu se conturau inca intentiiile rele ale individului.

dragoş c spunea...

eu am crescut cu al. mitru. :)

Dinu D. Nica spunea...

”Hâncu” e un apelativ moldovenesc relativ frecvent - și relativ onorabil. Dar, este ciudat cum de apar, în spațiul public, doar purtători maligni ai acestuia! Vezi și cazul așa-zisului profesor-prezicător de cutremure Hâncu, de la Iași, de care a fugit(la propriu)reputatul nostru seismolog Gh. Mărmureanu, dintr-un studio de televiziune!
Dinu D. Nica

Micawber spunea...

@ dragoş c

Postarea nu era pe tema cartilor cu care au crescut unii sau altii (cei care au 'crescut' cu cartea asta sunt probabil azi pensionari). Nu ca n-ar fi si asta o tema interesanta in felul ei.

Micawber spunea...

@ Dinu D. Nica

Da, numele Hancu are o istorie incarcata. Sa nu uitam ca tot un Hancu era si un exemplu paradigmatic de spirit de contradictie (voda da si Hancu ba etc.)