Într-adevăr, proaspătul bucureştean era de confesiune
greco-catolică, tatăl său fusese jandarm, iar el însuşi fusese suspectat de
apartenenţă la mişcarea legionară, chiar dacă aceasta nu fusese niciodată susţinută
cu probe. În fine, după schimbarea de regim de la 1944, ca student, se angajase
în luptele dintre facţiunile rivale de tineret din Capitală de partea unei
grupări care se dovedise perdantă, motiv pentru care făcuse obiectul unor
acuzaţii grave apărute în Scânteia,
oficiosul Partidului Comunist. Aceste numeroase „păcate” îl împiedicaseră să
devină membru de partid şi reveneau uneori la suprafaţă, inhibându-i
ascensiunea politică şi profesională, ba chiar devenind motive de şantaj, aşa
cum se întâmplă în ianuarie 1951. Convocat la sediul miliţiei, preluat de
sublocotenentul Mihai Zaharia, Sântimbreanu îşi redactează autobiografia şi
sfârşeşte prin a fi recrutat de Securitate, cu semnarea angajamentului de
rigoare. I se atribuie indicativul conspirativ „Valentin”.
O caracterizare întocmită pe 14 martie 1951, la mai puțin
de două luni și jumătate de la recrutare, arată că Zaharia avusese doar „2-3
întâlniri cu informatorul”. Ofițerul afirmă că acesta „are bunăvoință de a
lucra informativ, dar nu are posibilități în obiectiv, decât la suprafață”,
emițând și ipoteza că „atitudinea lui față de noi se datorește și faptului că
se teme să nu sufere ceva consecințe, ca urmare a activității sale politice”.
Este de remarcat pe de altă parte că, într-o anexă a autobiografiei, Sântimbreanu
menționează scrupulos nu mai puțin de 245 de nume de persoane pe care le
cunoscuse în diferite etape ale vieții sale de până atunci (foști colegi de
liceu de la Brad, de cămin studențesc și de facultate sau colaboratori de la
Confederaţia Generală a Muncii), însă nu e clar care dintre ele prezentau
interes pentru Securitate. Multe dintre aceste persoane erau calificate drept
legionari, reacționari, antisemiți, agenți provocatori sau chiar escroci,
așadar ar fi putut prezenta interes. Desigur, eventualele note informative
privind asemenea legături nu se găsesc în dosarul scriitorului. Oricum ar fi
stat lucrurile, „Valentin” nu se va dovedi până la urmă o sursă de informații
valoroasă, fiind scos din „evidenţa informativă” în 1953.
În primăvara anului 1962, organele instituției represive
a statului socialist iau din nou în considerare colaborarea cu „Valentin”. Pe
24 martie, căpitanul Gh. Horja redactează un „Referat cu propunere de reactivizare ca agent al organelor
noastre a numitului SÂNTIMBREANU MIRCEA, profesor de istorie la Șc. elementară
nr. 128”. La prima vedere, din perspectiva ofițerului de la un serviciu secret,
gestul de a-l reactiva pe colaborator pare logic, căci acesta, acum scriitor
semnificativ, având la activ câteva volume de schiţe pentru copii și
personalitate cunoscută publicului prin participarea la emisiuni radio și
concursuri, are desigur foarte multe cunoștințe în lumea literar-artistică și ar
avea posibilitatea de a oferi informații interesante despre acestea.
Surprinzător
însă, interesul reînnoit al Securității se datorează nu notorietății autorului
de literatură pentru copii și tineret, ci calității sale de profesor la Școala
elementară nr. 128, o instituție în care Securitatea era lipsită de acoperire
informativă („lipsă de agentură”). În plus, în școală funcționau o serie de
„cadre didactice” care, pentru a folosi expresia din referat, fuseseră
„identificate ca elemente cunoscute cu antecedente politice”. Urma o listă de
nume destul de lungă, care merită citată pentru a ilustra amploarea activității
de poliție politică într-o banală școală de cartier și care viza fapte și
apartenențe devenite caduce, datând cele mai multe din perioada vechiului regim
burghezo-moșieresc: „MAXIMOVICI VASILE, învățător, fost președintele
tineretului PNL din Iași, TOPCIU ARGHIR, prof. de lucrări practice, FDC
[Frăţiile de Cruce], NICOLAE NICOLAE, profesor maistru simpatizant PNȚ Maniu
care în anul 1946 cu ocazia alegerilor a făcut propagandă PNȚ Maniu, ANTIPA
SPIRIDON prof. fost membru în IMKA [YMCA], SICHITIU ANA, învățătoare, cunoscută
cu manifestări dușmănoase prezente, BĂLĂȘOIU OLIMPIA, învățătoare, are rude
apropiate (soțul și fetița) în RFG cu care poartă corespondență, GRASU
ANTOANETA, prof. exclusă [din] PMR pentru faptul că a fost directoarea unei
școli poligrafice din București în timpul guvernării legionarilor și TOMA
VIRGINIA, învățătoare al cărui [sic!] soț în prezent este arestat pentru
activitate legionară”.
Recrutarea
lui Sântimbreanu, coleg cu cei de mai sus, se datora unor calități remarcabile
ale acestuia („profesor foarte bine pregătit profesional, om cu prestanță și
influență în rândul cadrelor didactice, fiind o fire sociabilă, aflându-se în
bune relații cu majoritatea profesorilor printre care și elementele ce
interesează organele noastre”). De altfel, asemenea însușiri îl vor ajuta în
cariera ulterioară, facilitându-i ocuparea unor înalte funcții politice. Se
evidenția de altfel buna pregătire de specialitate, dar și politică, cea de a
doua reprezentând o garanție suplimentară a seriozității și devotamentului.
Era, pe scurt, vorba de un om pe care se putea conta. Se miza și pe experiența,
chiar dacă foarte limitată, a mai vechii colaborări cu Securitatea, întreruptă
din motive care nu îi puteau fi imputate. Sântimbreanu urma așadar să demaște
„activitatea dușmănoasă” a elementelor „cu trecut dușmănos” din școală și se
afirma că „recrutarea se va face pe bază de sentimente patriotice cu
respectarea liberului consimțământ”, prin invitarea celui în cauză la sediul
instituției.
Conform
planului, Sântimbreanu a fost convocat pentru o discuție pe 9 aprilie 1962 („i s-a spus că a fost chemat de
noi pentru a ne relata anumite
aspecte negative cunoscute de el, ce se manifestă la cadrele didactice cu care
el a venit în contact”). Ca profesor cu vechi state de serviciu, bun cunoscător
al sistemului de învățământ cu tarele și problemele lui, era omul potrivit pentru
a oferi asemenea informații. În fond, era doar vorba de un remarcabil
portretist al lumii școlii, aşa cum reiese din nenumăratele lui schiţe
satirice, multe din ele cuprinse ulterior în volumul Recreaţia mare (1965). Cu ocazia întrevederii, Sântimbreanu „a relatat că o serie de profesori de la diferite școli
elementare și medii din raionul Lenin au avut manifestări dușmănoase la adresa
regimului față de el. Astfel Călin Veron profesor de limba română la școala
elementară 130 în luna ianuarie a.c. într-o discuție avută cu candidatul s-a
dedat la manifestări dușmănoase la adresa regimului afirmând că, conducerea
statului nostru ar trebui împușcată și spânzurată, aducând totodată injurii la
adresa conducerii de stat, tot cu această ocazie a avut și manifestări
antisemite”. A urmat, în același spirit, o listă de nume de colegi din
învățământ, pentru care agentul „Valentin” notează atitudini neconforme cu
valorile regimului, în realitate mici și neînsemnate manifestări de revoltă și
exasperare. Despre un coleg (învățătorul Alexandru Cernat de la școala nr.
128), el declară că „are
atitudine reacționară și din când în când răbufnește. Astfel la învățământul
politic când se discuta tema cu insurecția armată de la 23 Aug. se adresa
candidatului spunându-i că sunt minciuni ceea ce se
spune și îi adresa următoarele cuvinte «să zicem ca ei și să facem ca noi»”.
Pomelnicul delațiunilor este lung și
nu îl voi reda în totalitate, mărginindu-mă la două exemple relevante pentru
derizoriul lor, precum cel al lui Antipa Spiridon, profesor de muzică la școala
128, acuzat de „atitudine cosmopolită”, căci manifesta „o admirație deosebită
față de medicamentele străine – cele din țările occidentale” şi afişa o
atitudine plină de „ură şi dispreţ” faţă de elevi. E vorba de regulă de nume obscure de profesori, învățători și maiștri
instructori pe care Sântimbreanu îi cunoaște din activitatea școlară. Puțini se
bucură de notorietate; o excepţie o reprezintă profesorul de matematică Grigore
Gheba (1912-2004), celebru ca autor al unor culegeri de probleme folosite de
generații întregi de elevi. „Valentin” afirmă că acesta desfășoară activități
lucrative ilicite: „Gheba Grigore, prof. la școala elementară Nr. 146, despre
acesta a relatat că este un escroc multilateral, se ocupă cu trafic de
influență, de pe urma căruia acumulează profituri mari. Astfel i-a spus
candidatului că el înlesnește intrarea în învățământul mediu cl. a 8-a a unor
elevi nepregătiți în schimbul sumei de 2000 lei, rugându-l totodată pe candidat
să-i recomande astfel de elevi. De asemenea a mai arătat că acesta se ocupă cu
comercializarea vinului la domiciliul său”.
Din
punctul de vedere al ofițerului-recrutor, se pare că a fost o convorbire
convingătoare, care consfinţeşte reactivarea. Informatorul își va păstra numele conspirativ
„Valentin”.
„Reactivizarea”
se materializează în primă instanță într-o listă olografă cu nume ale unor
persoane pe care agentul „le cunoaște îndeaproape” sau pe care le-a cunoscut în
diferite etape ale vieții, întinsă pe nu mai puțin de șapte pagini. Regăsim pe
ea colegi din învățământ, de la Facultatea de Drept sau din viața personală,
fără notorietate publică, dar și numeroase personalități artistice, scriitori,
publiciști, compozitori, scenariști, regizori, angajați ai unor instituții
culturale cu care Sântimbreanu făcuse cunoștință în ultimul deceniu, odată cu
intrarea sa în lumea literară. Îi voi menționa numai pe scriitorii pentru copii
Octav Pancu-Iași, Gica Iuteș, Eduard Jurist, Ion Mustață, Marin Traian, Elena
Dragoș, Lucia Olteanu, Călin Gruia, Ion Hobana, Mihai Stoian, Atanasie Toma,
Alecu Popovici, Cezar Drăgoi, Viniciu Gafița, Ovidiu Zotta, Alexandru Andy,
Victor Vântu, la care se adaugă redactori ai revistelor Luminița și Cravata roșie,
regizori și actori care apar în piesele pentru copii la Teatrul Țăndărică și la
Teatrul Tineretului, la radio și televiziune etc. E vorba în cele mai multe
cazuri despre nume „mari” ale literaturii juvenile de după 1950, iar pornind de
la această înșiruire de identități aproape că ai putea purcede la scrierea unei
istorii a domeniului.
Bilanțul
activității desfășurate până la sfârșitul anului este redat într-o
caracterizare întocmită de căpitanul C. Dumitrescu pe 17 decembrie 1962.
Activitatea se concretizase în douăsprezece note informative „care în
majoritate au o mare importanță operativă”, ca de exemplu în cazul profesorului
Alexandru Cernat, care făcuse imprudența să îi destăinuiască faptul că
„desfășoară activitate de îndoctrinare naționalistă a elevilor lui la clasă și
că are relații apropiate cu un grup de ofițeri deblocați cu care „pune la cale
guvernarea”. Pe baza acestor declarații ale informatorului, lui Cernat urma să
i se întocmească un dosar. Printre cazurile semnalate se număra și cel al lui
Ion Chelsoi, preparator la Politehnică, notat pentru că „poartă în grup
discuții dușmănoase”, observație aplicabilă și profesorilor Călin Veron, Aurel
Iordănescu și Stelian Constantinescu.
Singurul
neajuns în activitate pe care îl semnala ofițerul – satisfăcut totuși de
calitatea informațiilor primite – era acela că numărul întâlnirilor cu agentul
fusese redus, căci „el se ocupă cu scrisul (e scriitor) și a rugat să i se dea
timp liber mai mult”. Era o pretenție justificată, dacă ținem seama de
activitatea editorială intensă pe care o desfășura în paralel. „Este un agent
de valoare cu mari perspective”, conchidea lucrătorul de la Securitate,
neuitând să menționeze că recompensele acordate informatorului fuseseră modeste
(„Ca stimulent i s-a dat doar un bilet la fotbal pentru meciul Spania - RPR (20
lei)”). Răsplata era meschină – nu i se acordaseră nici măcar două bilete –,
însă nimerită, căci lui Sântimbreanu îi plăcea fotbalul, ceea ce se vede și din
plăcerea cu care eroii schițelor sale practică acest sport. Indiferent de
neajunsuri, caracterizarea se încheia cu propunerea de „menținere în rețea”,
neexistând nici „suspiciuni de deconspirare”.
Caracterizarea
întocmită de căpitanul Dumitrescu este confirmată prin Nota-raport din 19
februarie 1963 a unui alt căpitan (nume indescifrabil), însă scoate la iveală
probleme interne. Informatorul, recrutat inițial de Gh. Horja (pe atunci
locotenent), fusese preluat de Dumitrescu, care neglijase „munca cu agentul” și
avusese cu acesta numai două întâlniri, motiv pentru care se propunea
sancționarea lui cu „ordin observatoriu”. Urmau indicații privind dirijarea
către anumite „obiective” din școlile Capitalei, apreciindu-se ca „bună”
activitatea depusă de agent. Tot în 1963 Sântimbreanu cere să i se aprobe
efectuarea unei călătorii în Uniunea Sovietică pentru „colaborare științifică
și culturală”, solicitare avizată favorabil de căpitanul C. Dumitrescu.
Colaborarea
lui Mircea Sântimbreanu cu Securitatea se întinde până în 1967. Între timp
acesta devenise membru de partid în 1966, iar la sfârşitul aceluiaşi an era
ales în Biroul Consiliului Național al Organizației Pionierilor. Era începutul
unei cariere politice semnificative, care avea să-i aducă funcţii înalte în
aparatul cultural central, cum ar fi cea de director general al Centrului Național
al Cinematografiei (1970-1972), de șef al Direcției Literaturii din Consiliul
Culturii și Educației Socialiste (1972-1974) şi, în final, de director al Editurii
Albatros (1974-1985).
