Încerc să închei azi serialul însemnărilor mele diletante despre această carte a cărţilor care, totuşi, nu-i Biblie.
Aşadar, ce au în comun, cel puţin formal, dacă nu şi axiologic, cărţile antologate? De fapt, nu ştiu dacă “antologat” e cel mai bun termen, căci lucrarea nu e un florilegiu din cărţi, ci o grupare de eseuri despre ele, dar să ne permitem acest abuz de limbaj şi să mergem mai departe.
Peter Boxall ne lămureşte în prefaţă că volumul nu-şi propune să introducă (încă un) canon literar. Har Domnului! Criteriul formal căutat este acela de “roman”. Desigur, e o condiţie necesară, nu şi una suficientă, adică nu-i suficient să fii roman ca să te pomenească în lucrare, dar dacă eşti acolo, musai ca roman te chemi. Ar însemna să deschid o adevărată cutie de conserve plină cu viermi, ca să folosesc o expresie americană, sau macar o cutie a Pandorei, ca să folosesc o zicere mai clasică, dacă m-aş apuca să cercetez cât de “romane” sunt unele din norocoasele lucrări. Ba chiar nici nu cred că aş reuşi să ajung prea departe cu goana după viermii scăpaţi de sub control, căci se ştie – truism pe care nu-l poate evita, probabil, niciun curs de teorie literară – nu există criterii cât de cât obiective care să ne permită să spunem că o scriere oarecare este roman. În ceea ce priveşte romanul, cred că singurul criteriu demn de atenţie este criteriul lui Humpty-Dumpty, dacă pot să-l numesc aşa.
Să detaliez. Zice Humpty Dumpty, simpaticul personaj al lui Lewis Carroll:
When I use a word, Humpty Dumpty said, in rather a scornful tone, it means just what I choose it to -- neither more nor less.
Adică, într-o traducere încropită în grabă, ca o omletă din rămăşiţe:
Când folosesc un cuvânt, zise Humpty Dumpty pe un ton cam batjocoritor, el înseamnă numai ce aleg eu să însemne, nici mai mult, nici mai puţin.
Aici cred că se găseşte cheia selecţiei lui Boxall. Roman este ceea ce consideră d-sa ca atare, nici mai mult, nici mai puţin. Dacă Peter Boxall consideră roman Fabulele lui Esop (pag. 23), roman sunt. La fel, Moarte la Veneţia de Thomas Mann (pag. 264). Exemple cel puţin discutabile s-ar mai găsi, dar probabil al nostru Humpty Dumpty îşi asumă riscul acestor pierderi colaterale, ca să folosesc un termen militar la modă azi în viaţa civilă. Eu, unul, l-aş fi inclus şi pe Urmuz, cu Pâlnia şi Stamate, care nu mi se pare deloc mai puţin roman decât multe din scrierile selectate de domnul Boxall.
Dar staţi aşa, intrăm într-un teritoriu extrem de delicat, cel al prezenţei scriitorilor români printre cei ale căror cărţi trebuie negreşit citite. E un subiect care merită un episod separat, care va urma peste vreo săptămână, căci intru şi eu în vacanţă. Aşa că n-am reuşit să mă ţin de promisiunea de a încheia azi consideraţiile mele profane pe marginea cărţii noastre.
3 comentarii:
Aha! Bănuisem eu - martor îmi este unul dintre comentariile mele anterioare - că pe criteriul ăsta ar merge dl Boxall. Romanul, eterna poveste! Grea şi mereu încinsă.
Dar, pînă să mă adîncesc în alte consideraţii, sa va povestesc o mică scenă.
Televizorul era deschis şi la el se producea o divă din mass-media românească. Era o emisiune despre şi cu cărţi la care, pentru creşterea ratingului, fusese invitată şi mult prea capabila personalitate. Femeia scrisese o carte şi tocmai se pregătea să o lanseze pe a doua, un roman, fireşte. Deodată, animatorul emisiunii scoate un volum al unui autor soscotit azi, nu fără temei, unul dintre cei mai meritorii din literatura noastră contemporană. Cucoana se entuziasmează şi exclamă: "Vai, ce surpriză mi-ai făcut, dragă! O carte de-a lui MIRCEA, scumpul de el!" Prima dată am ridicat din sprîncene surprins. Cîteva clipe mai tîrziu am rîs. Acum însă am înţeles în profunzime tîlcul acestei întîmplări. (Mi-a luat cam mult timp, nu?)
Abia cînd voi fi pomenit cu încîntare telegenică, cu o rîzăreaţă bătaie pe burtă de o asemenea fătucă, folosindu-se probabil pentru asta dulcele apelativ Toni, înseamnă că voi fi intrat şi eu în conştiinţa publicului în calitate de prozator important. Ce "1001 de cărţi pe care trebuie să le citeşti înainte de a muri", ce exegeze critice, ce istorii ale literaturii naţionale sau - oho! - universale? Prostii!
E îndeajuns să-ţi spună Răduleasca, ori alta ca ea, pe numele mic, la o emisiune şi la o oră de maximă audienţă, privind galiş printre gene către un op de-al tău, înclinîndu-şi uşor decolteul angajant către cameră, şi om te-ai făcut! Asta înseamnă, doamnelor şi domnilor, să fi cu adevărat un mare scriitor...
Să încercăm, totuşi, să revenim la ale noastre.
Kundera - Milan sau Milănică pentru dive - a scris o carte (că doar ce alceva putea să facă ăsta?) numită "Testamentele trădate". Am citit din ea un fragment, lucrarea nefiind publicată încă în România. Aci, în capitolul oferit de "Romînia literară", autorul vorbeşte despre condamnarea lui Rushdie pentru "Versetele satanice" de către ayatolahul iranian şi despre reacţia Occidentului. O face dînd dovadă de o luciditate amară, una care mie mi s-a părut impresionantă. Şi uite cum ajungem iarăşi la roman. Iată ce zice cehul, trăitor la Paris, de acolo de unde glasul lui se aude, pare-se, mai bine:
"...Rushdie n-a scris o blasfemie. Nu a atacat Islamul. El a scris un roman. Dar, pentru spiritul teocratic, faptul acesta e mai rău ca un atac; dacă este atacată o religie (printr-o polemică, o blasfemie, o erezie), paznicii templului pot cu uşurinţă să o apere pe propriul teren, cu propriul limbaj; dar, pentru ei, romanul este o altă planetă; un alt univers fondat pe o altă ontologie; un infern în care adevărul unic este fără putere şi unde satanica ambiguitate transformă toate certitudinile în enigme." Kundera mai spune: "Din acest punct de vedere, condamnarea lui Rushdie apare nu ca o întîmplare, ca o nebunie, ci ca un conflict cît de poate de profund ÎNTRE DOUĂ EPOCI: teocraţia atacă Timpurile moderne şi are ca ţintă creaţia lor cea mai reprezentativă: romanul. (...) (Numai că) Fiii romanului au abandonat arta care i-a format. Europa, societatea romanului, s-a părăsit pe ea însăşi.
Nu mă mir că teologii de la Sorbona, poliţia ideologică a acelui secol al XVI-lea care a aprins atîtea ruguri, i-a făcut viaţa grea lui Rabelais, obligîndu-l să fugă şi să se ascundă. Ceea ce mi se pare mai interesant şi mai demn de admiraţie, este protecţia pe care i-au acordat-o oamenii puternici ai vremii lui, cardinalul du Bellay, de exemplu, cardinalul Odet, şi mai ales Francisc I, regele Franţei. Au vrut ei să apere principii (cum au făcut politicienii de azi ai Occidentului, în limita unei strîmte şi găunoase corectitudini politice - nota mea e desprinsă din consideraţiile anterioare pe care Kundera le face în text)? libertatea de expresie? drepturile omului? Motivul lor era mai bun: iubeau literatura şi artele."
Eu nu pot spune dacă era neapărat un motiv mai bun, dar cred că era cu siguranţă unul mai sincer, mai plin de generozitate şi de spirit.
Ambele chestiuni - şi povestea cu diva, şi spusele lui Kundera - mi se par a avea relevanţa lor. Sigur, preeminenţa valorii afirmaţiilor emise de ceh este indiscutabilă. Însă, dacă o să vă aplecaţi gîndul un pic asupra amîndurora, s-ar putea observa nişte legături. Iar acestea, în ultimă instanţă, n-ar fi tocmai surprinzătoare. În fond, şi Kundera, şi Răduleasca trăiesc tot în Europa. În aceeaşi Europă...
Îmi permit o mică adăugire.
Cu toate inerentele obiecţii sau critici aduse întreprinderii domnului P. Boxall şi a colaboratorilor săi, acţiunea domniilor lor nu poate fi decît una de admirat. Se dovedeşte şi prin această grandioasă lucrare că Europa rămîne, dincolo de dezamăgirile sau tristeţile unor intelectuali de marcă - altminteri cît se poate de fireşti, dar mai presus de orice, oneste şi curajoase -, un spaţiu, o lume, o societate a romanului. Însăşi atitudinea asumată de Kundera o dovedeşte. Să nu ne pierdem cu firea! Armata ce-i urmează lui Don Quijote e una aleasă, mereu neaşteptat de numeroasă şi nepieritoare.
Văd că nu mai combaţi de mai bine de trei săptămîni. Înţeleg că ai de muncă pînă peste cap. Pe de-o parte-i foarte bine, pe de alta îi cam rău. Experţii susţin că un blog trebuie întreţinut cu minmum o postare săptămînală. Nu că ţi-aş făcea eu morală dumneatale, sfătuitorul meu în materie de piaristică şi de bloage. Nu că zic, da-ţi spui. Adevărul e că aştept în fiecare zi cu multă curiozitate să văd ce mai ai de spus. Eu am pus pe blogul meu şi două fragmente din romanul ce ţi-l trimesei mai anţărţ. Ăla realistu' şi umoristicosu', după pohta ce-o arătaşi. Poate ţi-o placea. Dacă o fi aşa, aştept să văz cum l-oi comenta. De bună seamă cînd treburile te-or mai slăbi un pic din cele griji.
Trimiteți un comentariu