Editura Humanitas (2007) publică acest volum de memorii ale lui Annie Bentoiu, mai cunoscută prin numele de familie dobândit prin căsatorie, Pascal Bentoiu fiind un compozitor contemporan de notorietate în cercurile melomanilor. Memoriile acoperă perioada 1944-1947. Este percepţia (desigur, subiectivă) a unui act de istorie a cărui ridicare de cortină coincide cu începutul iluziilor de libertate (evenimentul de la 23 august 1944) şi a cărui cădere de cortină indică sfârşitul aceloraşi iluzii (abdicarea regelui, la 30 decembrie 1947). Pe plan personal, sunt anii adolescenţei şi ai primei tinereţi a autoarei.
D-na Bentoiu era, cum se spune, o fată de familie. Născută la sfârşitul anilor ’20 în familia unui medic din Olteniţa căsătorit cu o elveţiancă şi destul de serios implicat în viaţa politică în anii ‘30, a avut parte de educaţia obişnuită în lumea ei. O bună parte din amintiri, foarte pitoreşti de altfel şi plăcute la citit, se referă la anii de liceu la celebra Şcoală Centrală (care avea să-şi schimbe numele în anii comunismului în Zoia Kosmodemianskaia). Evocarea unor figuri de profesori, a camaraderiei dintre colege şi a lecturilor adolescentei conturează o personalitate înclinată spre gravitate (trăsătură moştenită, ar putea unii crede, mai degrabă de la bunicii materni, protestanţi severi, decât de la olteniţenii din partea tatălui). Urmează, într-o logică aproape implacabilă, înscrierea la Drept, specialitate care reprezenta, alături de Litere şi într-o oarecare măsură, de Medicină, una din puţinele opţiuni ale unei fille bien rangée, ca să zic vorba lui Simone de Beauvoir.
Timpului subiectiv al autoarei i se suprapune acela mai obiectiv, al istoriei, ieşite din ţâţâni, care numai bine nu le aducea celor din clasa ei. Agitaţiile din februarie-martie 1945 „încununate” cu învestirea guvernului pro-sovietic Petru Groza, marea manifestaţie de la 8 noiembrie 1945, soldată cu vărsare de sânge, provocările comuniste îndreptate împotriva unor profesori de la facultate, în fine, abdicarea regelui la 30 decembrie 1947, arestarea unor membri ai familiei, toate acestea sunt episoade pe care tânăra le percepe cu groază şi care sunt convingător evocate.
Pentru cei care au citit jurnalul doctorului Emil Dorian, publicat în 2006 la Editura Compania sub titlul Cărţile au rămas neterminate şi care acoperă intervalul 1945-1948, contrastul este imens. Dorian, vechi militant de stânga şi, pe deasupra, evreu (aşadar un om care avusese de suferit în timpul regimului prăbuşit la 23 august 1944), jubilează contemplând aceleaşi evenimente. E drept însă şi că mult mai vârstnicul medic (era născut în 1893) îşi pierde treptat entuziasmul, lovindu-se de obtuzitatea activiştilor culturali. Dar asta e o poveste care merită spusă, poate, cu un alt prilej.
Rămâne să vedem, în al doilea episod al datului cu părerea despre amintirile lui Annie Bentoiu, cam ce-ar mai fi de zis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu