joi, 2 august 2007

☺☺ 1001 Books You Must Read before You Die (Episodul III)

Cea de a treia secţiune a lucrării îi este consacrată secolului al XIX-lea. Secol al mecanicii, al romanului... şi asta pentru a recurge doar la doi din numeroşii topoi folosiţi pentru a caracteriza veacul respectiv. Iar dacă a fost un secol al romanului, lucrarea noastră nu face economie de pagini pentru a ilustra reuşitele acestei forme literare (rămâne de văzut, într-un episod viitor, dacă 1001 Books You Must Read before You Die este o carte despre romane).

Criteriul esenţial al lui Peter Boxall fiind cel cronologic, nu-i de mirare că îl găsim pe Goethe şi aici, cu Afinităţile elective. Jane Austen este prezentă cu un număr (record) de cinci romane. Partea femeiască e bine reprezentată, bunăoară surorilor Brontë li se face şi lor partea cuvenită, ca şi lui Mary Shelley (Frankenstein) sau, suprinzător, dar, după cum se vede, nu imposibil, Mariei Edgeworth (Castelul Rackrent şi Ormond). Ba chiar ilustra Maria Edgeworth e gata să-l bată la puncte pe mai bine cotatul (orice-ar fi) Balzac – acesta din urmă e pomenit pentru Moş Goriot, Eugenie Grandet şi Iluzii pierdute, aşadar 3-2 pentru Balzac, ce mai, victorie muncită, poate chiar în prelungirile... posterităţii. În rest, surprize mari nu-s. Francezii Hugo, Flaubert, Stendhal, Dumas (trei romane), Zola şi (slavă Domnului, aş zice) Jules Verne (O călătorie spre centrul Pământului şi Ocolul Pământului în 80 de zile).

Nu-mi propun să alcătuiesc lista completă a autorilor şi a lucrărilor cu care ei pătrund în acest adevărat panteon al lecturilor obligatorii, în acest ciur al lui Eratostene al valorilor literare... ajunge să spun că anglo-saxonii îşi iau partea leului, ceea ce nici măcar nu-i lucru de supărare, dată fiind formaţia antologatorului. Îi găsim aşadar aici şi pe Dickens (solid implantat, cu şase cărţi), Hawthorne, Melville, Trollope, Henry James, Hardy, Twain şi Wilde. Marii romancieri ruşi n-aveau nici ei cum să lipsească – Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski sunt la locul lor, ca să zic aşa. Ca nişte pete de culoare ne apar autorii aparţinând naţiunilor mai mici: suedezii Selma Lagerlöf şi Strindberg (acesta cu două cărţi), polonezul Sienkiewicz, germanul Theodor Fontane sau italianul Verga.

Probabil pentru unii din noi faptul că printre cărţile recomandate se numără un număr important de cărţi de aventuri (poliţiste, de capă şi spadă, de călătorie) poate părea ciudat (şi vorbesc aici de cărţile de aventuri în toată puterea cuvântului, nu pretexte mai mult sau mai puţin alegorice pentru subiecte mai “serioase”, precum Moby Dick). Sheridan Le Fanu (câţi ni-l mai amintim oare, din lecturile pubertăţii) ne e recomandat cu nu mai puţin de două cărţi, cu Unchiul Silas şi In a Glass Darkly, Robert Louis Stevenson “explodează” cu patru cărţi, pe Jules Verne şi Dumas i-am pomenit mai sus, Wilkie Collins nu putea lipsi (Piatra lunii), iar Bram Stoker (Dracula) şi Sir Arthur Conan Doyle cad cum nu se putea mai bine. Sunt toate (indiferent de “seriozitatea” subiectului) cărţi solide, bine scrise şi care îl captivează pe (de regulă tânarul) cititor, căruia îi deschid apetitul pentru lectură.

Această prezentare nu este (şi nici nu şi-a propus să fie) obiectivă. E un blog, nu un eseu critic, iar dacă îmi dau cu părerea despre o selecţie sau alta, lucrurile trebuie luate exact aşa, drept păreri. Aşa că închei acest episod spunând că-mi pare bine că pe Lewis Carroll l-am găsit în acest adevărat jumbo jet al cărţilor atât cu Alice în Ţara Minunilor, cât şi cu Alice în Ţara Oglinzii. N-o fi fost uşor, că înghesuiala a fost mare, dar iată că s-a putut.

Un comentariu:

Refugiatul spunea...

Şi eu sînt la fel de curios dacă opul de ni-l prezinţi consideră că în cărţi musai să se afle doar romane. Pînă acum, poezia, din cîte am apucat eu să bag de seamă, e reprezentantă doar de "Metamorfozele" lui Ovidiu. O altă excepţie de la regula asta a romanului a fost şi curajoasa invitaţie de a citi "O mie şi una de nopţi". Şi cam atît.
O noutate tare mi se pare şi faptul că un autor e prezent cu mai multe lucrări. Deci aşa, care va sa zică! Pornind de aici, se pot face o mulţime de interpretări şi trage tot atîtea concluzii. Ai subliniat victoria la limită a lui Balzac în faţa Mariei Edgeworth. Corect. Dar bietul franţuz e surclasat de campioana Jane Austen cu un scor de maidan. La fel ca şi Hugo, Flaubert, Stendhal şi Dumas. Cît despre Zola, văd că a fost retrogradat într-o divizie inferioară. Acum nu ne-ai spus cît a marcat Dostoievski. Dar dacă nici el nu a reuşit măcar un egal cu englezoaica, mi se pare că s-a cam umblat la arbitrii.
În ceea ce priveşte valoarea unei cărţi, în funcţie de "seriozitatea" subiectului sau a genului abordat, mie povestea mi se pare o gogoriţă inventată de nişte critici scorţoşi. O carte e pur şi simplu bună sau nu în funcţie de calitatea scriiturii şi de puterea de impact asupra cititorului. Altminteri, am neruşinarea să afirm că e multă, multă gargară şi gomă, lipsite ambele de orice noimă. În fond, cui îi place o carte la care aţipeşte din două-n două pagini, scrisă într-un stil preţios şi încîlcit? Pentru exemplificare să punem faţă-n faţă "Pseudokinegheticos"-ul lui Odobescu (Ce naiba s-o fi apucat şi boieru' ăla să scrie, că doar avea şi aşa o viaţă frumoasă şi era a mai prima-n tîrg? Probabil că-l mînca pana să-şi arate glagoria, că alt imbold interior nu văd să fi avut şi nici vreo trăire prea intensă nu am sesizat să-l fi animat.) şi "Toate pînzele sus!" a lui Tudoran. Ei? Se vede cu ochiu' liber care-i o carte adevărată şi care nu. Nu-mi închipui că o fi cineva care să voteze pentru Odobescu, decît poate aşa, din spirit de contradicţie.
În privinţa lui Lewis Carroll nu pot decît a subscrie şi a aproba cît se poate pozitiv. Şi eu mă bucur că s-a calificat.
In rest, nu văd de ce ţi-ai cere (voalat) nişte scuze anticipate pentru că nu edifici un monument (cît mai just, tovarăşi!) de exegeză critică. Fiecare cetăţean are dreptul la o opiniune. Părerea mea!