Când am început blogul ăsta mi-am propus ca pe el să-mi dau cu părerea doar despre cărţi. Iată că nu mă ţin de cuvânt; până una, alta, postez câteva impresii de la un spectacol de operă.
Am apucat penultima reprezentaţie (cea de pe 25 august) cu Olandezul zburător de Wagner la Opera din Seattle, pe care am văzut-o cu ochii mei de nespecialist şi am ascultat-o cu urechile mele profane, după cum urmează:
Distribuţia. Opera nu are decât 5-6 roluri individuale, restul e cor. Olandezul a fost cântat de Greer Grimsley (bariton de loc de undeva de prin New Orleans), care mi s-a părut rezonabil în majoritatea timpului, deşi în câteva rânduri vocea părea să-l cam lase. Omul are la activ şi alte isprăvi wagneriere, dintre care cea mai notabilă pare a fi rolul Wotan/Wanderer din Tetralogia montată tot la Seattle în 2005. Tare-s curios cum l-a ajutat vocea atunci (deşi parcă nu mi-ar fi convenit să plătesc o căruţă de bani numai ca să constat că nu prea face faţă). Daland, bătrânul marinar norvegian care e dispus să-şi dea fata după Olandez, a fost Daniel Sumegi, corect şi la locul lui (drept e că nici rolul nu e prea solicitant, ajunge să fii un bas onest). La fel şi interpretul lui Erik, Jay Hunter Morris (culmea potrivirii e că în operă Erik e vânător, iar pe artist îl mai cheama şi Hunter!). Am lăsat-o - pour la bonne bouche - la sfârşit pe Jane Eaglen, soprana care a interpretat rolul Senta, pentru că ea a fost surpriza cu adevărat plăcută a intregii seri. Fără a fi o începătoare în ale operei wagneriene (a apărut pe scene renumite, de la Metropolitan Opera până la Teatro alla Scala, în roluri importante), Eaglen te face să uiţi că are un fizic nu tocmai armonios (probabil trece binişor de 150 kg). Vocea ei are o amplitudine care te suprinde până şi la o soprană wagneriană şi o claritate cu totul remarcabilă. De urmărit în continuare...
Montarea. De la Tetralogia lui Patrice Chereau de la Bayreuth ’76 punerile în scenă moderniste ale operelor lui Wagner nu mai suprind. Montarea de la Seattle e (şi ea) în ton cu vremurile: marinarii poartă bocanci şi mantale de ploaie din zilele noastre, în casa lui Daland au frigider şi calculator, vasul acestuia are radar etc. Nu cred că asta trebuie să ne supere cu tot dinadinsul, la urma urmei, mesajul (ce-i drept, cam tocit) este că ideile din operă sunt mereu actuale şi tot bla-bla-bla-ul de rigoare. Cu adevărat supărător a fost modul în care regizorul şi scenograful au ales să trateze finalul operei. După cum se ştie, acesta este unul apoteotic: Senta, disperată, se aruncă în mare după Olandez, găsindu-şi aparent sfârşitul, după care cei doi reapar transfiguraţi, înălţându-se la cer. Cum apare acest episod final în spectacolul noatru? Senta se precipită spre cheiul de unde tocmai plecase corabia Olandezului, moment în care izbucneşte un norişor de scântei, cam ca cele produse de aparatele de sudură cu electrod. Se „aruncă” undeva în culise, iar scântei de sudură (de data asta mai multe), după care se lasă în jos peste deschiderea scenei sumedenie de pânze semi-transparente, ca nişte cearşafuri intinse la uscat, orchestra cântă acordurile finale, timp în care în prim-planul scenei apar, venind din direcţii opuse, Senta şi Olandezul, care se îmbrăţişează. Cortina. De la pomul lăudat al Operei din Seattle aşteptam, ce-i drept, ceva mai mult, nu neapărat acrobaţii sau efecte de joc pe calculator, dar parcă scena se cerea mai mult exploatată, ca să nu spun că se putea face şi economie de metraj cu lenjeria aia de pat care se scoboară din plafon.
Cu toate acestea, să nu fim cârcotaşi în exces - să ne bucurăm de muzica lui Wagner şi să aşteptăm, rabdători, anul 2009, când este programată o nouă montare a Tetralogiei!
5 comentarii:
Mărturisesc că sînt impresionat de turul de forţă pe care l-aţi făcut. Şi eu sint un iubitor al muzicii clasice şi al operei. Dar să urmăresc timp de aproape cinci ore "0andezul" lui Wagner, cred că nu m-ar mai ţine curelele. Adică sînt convins că nu m-aş supune unei asemenea chestii. Pornind de la o replică a lui Funes (actorul francez) aş merge mai departe şi aş zice că Wagner e ca vînatul mare. O porţioară mică e delicioasă, dar dacă îţi pui mintea să mănînci ca spartul aşa ceva, în mod sigur o să ai o indigestie din care nu o să-ţi revii nici după o săptămînă. Părerea mea!
O să-ţi mai spun ceva. În România nu s-a mai pus în scenă Wagner, de la 23 august 1944, timp de mai bine de douăzeci de ani, fiind asociat aiurea cu gusturile lui Hitler. Abia în al şaptelea deceniu - dacă numă-nşeală pe mine memoria (eram un copil care crestea bîntuind clădirea operei din zori şi pînă-n noapte, fiind fiul orgasnizatorului de spectacole al respectivei instituţii) - bietul compoziotor a fost iertat de politruci şi reabilitat. Ţin minte spectacolul de gală şi entuziasmul publicului bucureştean de atunci. Totusi, parcă nu era "Olandezul" ci "Tanhoiser" (nu ştiu dacă l-am scris corect, mea culpa!). Montarea fusese grandioasă, dar clasică, iar vocile erau unele remarcabile. Comentatorii de atunci se arătau uimiţi de performanţa Zenaidei Pali în rolul lui Venus. La cea vocală, normal, fiindcă la cea scenică nu se punea problema. Acum nu o să mă găsesc tocmai eu să strîmb din nas în faţa reprezentaţiei Operei din Seattle. Ar fi cu atît mai stupid cu cît nici măcar nu am văzut-o. În plus nu am idei preconcepute în privinţa calităţii artei interpretative americane. Dimpotrivă, ştiu că au o şcoală foarte serioasă, chit că şi-o mai perfecţionează ei prin Europa, lucru pe undeva cît se poate de firesc. Însă îmi închipui că - repet, dacă aş fi avut răbdarea de a urmări lucrarea wagneriană pînă la capăt - nici eu nu aş fi fost din cale afară de încîntat de finalul propus de această viziune regizorală. (Cunosc lucrarea şi am suficientă imaginaţie, slavă Domnului!) Scenografia pentru operele lui Wagner, după mintea mea, ar trebui să fie ori una de tip minimalist, în care să laşi muzica în prim-plan, ori una absolut grandioasă. În cel de-al doilea caz e îndeajuns un detaliu care să scîrţîie - nişte efecte pirotehnice fîsîite sau eludarea înălţării spre tării a celor doi, ca să basculezi rapid în ridicol. Or, asta se pare că s-a întîmplat în cazul spectacolului pe care l-aţi urmărit. Ei, să fim blînzi! Oricum, aţi avut parte de o seară -una mai lungă - Wagner, aşa cum v-aţi dorit. Ceea ce, să recunoaştem, nu-i puţin lucru.
Refugiatul said:
"fiind asociat aiurea cu gusturile lui Hitler"
Domnule Refugiatul,
nu este asociat aiurea. Se stie ca Wagner era compozitorul preferat al lui Nietzsche , iar Nietzsche era filosoful preferat al lui Hitler.
Domnule 'Anonim', asocierea lui Wagner cu Hitler este 'aiurea' din punctul de vedere al celui dintai, care era mort de 50 de ani atunci cand nazistii au venit la putere in Germania (1933).
Beethoven era, se stie, preferinta muzicala a lui Lenin. Banuiesc ca marele simfonist poate fi la fel de 'aiurea' asociat cu parintele dictaturii proletariatului.
Tocmai ce am vazut ieri premiera Olandezului Zburator la Bucuresti. Montarea intr-adevar minimalista, insa totul s-a legat foarte bine. Cristian Mandeal la pupitrul dirijoral, Beatrice Rancea regia, costume Irina Schrotter... S-a simtit o "sete" de Wagner. Publicul a aplaudat minute in sir...
@ Clerval
E imbucurator ca se mai monteaza si la noi cate o opera de Wagner. Cristian Mandeal e un dirijor stimabil, dar nu stiu daca orchestra Operei Nationale se ridica la inaltimea ceruta.
Sunt mai sceptic in privinta 'setei' de Wagner a publicului de la noi. Lumea e generoasa si aplauda cam orice...
Trimiteți un comentariu