- Serios? şi cum e? Are o acţiune, e un caz real?
- Da, la mine întotdeauna e un caz real, de obicei personal, dar de data asta pornesc de la un incident foarte mediatizat (de ce simt nevoia să vorbesc cu el în termeni oficiali, neutri şi reci ca nişte termopane, nu că ar fi utile, ci pentru că se poartă). E vorba de o fetiţă romă, de zece ani, cum spun ăştia cu political correctness-ul lor, violată, chipurile, de unchi-su, un băiat de şaptesprezece ani. A ajutat-o o româncă bogată, emigrată la Londra, să facă avort acolo la sfârşitul lunii a şasea de sarcină...
Aşa îşi prezintă Nora Iuga romanul (apărut la Polirom în 2009) în convorbirea telefonică pe care o are cu un editor elveţian. Sigur că autoarea (ca orice personaj care se respectă) nu e creditabilă în totalitate, iar cartea se desfăşoară pe mai multe planuri dintre care cel al violului şi al prezentării familiei victimei e doar unul. Alături de acesta mai avem cel puţin două, unul al rememorării unor scene dintr-o copilărie petrecută undeva pe şoseaua Giuleşti şi altul, al trăirii imediate, desfăşurat în Elveţia, unde scriitoarea se află la o bursă.
Planuri diferite, tehnici şi procedee felurite. Dimensiunea evocării e populată de adulţii familiei, conturaţi de parcă ar coborî din poze de epocă, eventual în sepia, dar şi de o ceată pestriţă de copii aparţinând unei comunităţi strident multietnice (ungurul Àrpi, evreul Deciu, românul Gelu). De altfel lui Gelu îi aparţine şi instigarea care dă titlul cărţii şi care nu trebuie luată, probabil, drept un îndemn la devalizarea unui brand naţional precum lubeniţele de Dăbuleni. Întoarcerea în timp se face cu acea inocenţă pe care autorii cu experienţă o mimează cu dibăcie. Nora Iuga pare interesată de nevinovatele explorări ale organelor genitale la care se dedau copiii şi aproape nu-i scenă în care doi ţânci să nu-şi vâre mânuţele în lenjeria intimă a celuilalt, dar asta e, vezi bine, o notă de atmosferă, că doar de la un viol comis asupra unui copil plecasem parcă.
Planul actualităţii e redat de lungi monologuri interioare ale personajului auctorial, care se dedublează ocazional în Nora A şi Nora B, iar atunci monologul devine discuţie de-a binelea. N-am înţeles dacă cele două litere desemnează ipostaze pe care autoarea le-a vrut bine diferenţiate, căci cele două Nora nu par să se deosebească prin ceva, părând a fi două voci destul de asemănătoare, individualizate doar de dragul individualizării. Atunci când nu asistăm la jocul schizoid dintre Nora A şi Nora B avem parte de - să le zicem aşa, în terminologie psihanalitică - resturi diurne. E vorba de reflecţii privind evenimente imediate. Unele din acestea (de pildă apariţiile la posturile de televiziune ale psihologilor sau ale politicienilor, desigur cei din opoziţie, pentru a vorbi vrute şi nevrute) o agasează teribil pe autoare. Altele ţin de activitatea profesională a scriitoarei. Ea pare marcată de faptul că un jurnalist german a asemănat-o cu mme Artaud, drept care menţionează asta în mai multe locuri. Nu pot să nu-mi amintesc un vechi film nord-coreean în care o femeie care avusese ocazia să dea mâna cu Kim Ir Sen izbucnea în plâns de emoţie ori de câte ori povestea despre scena respectivă.
Nu încape vorbă că Nora Iuga stăpâneşte bine instrumentele meseriei. Ea dă dovadă de virtuozitate în recompunerea universului copilăriei plecând de la fragmente brute de experienţă infantilă şi nu pare să-i fie străin niciun registru lingvistic, nici chiar gama frustă a vorbirii personajelor din lumea ţigănească din care provine micuţa violată al cărei caz alcătuieşte, în aparenţă cel puţin, pretextul romanului. Toate acestea nu feresc însă cartea de o anume impresie de însăilare, de lucruri adunate laolaltă cu furca, de hârtie umplută cu vorbe mai mult din dorinţa narcisistă a autoarei de a se autoadmira în pagină decât de a alcătui o construcţie coerentă. Am avut uneori senzaţia că se duce o luptă contra cronometru pentru terminarea romanului, în detrimentul calităţii literare. Destul de multe loose ends, dar mai ştii, poate chiar asta s-a vrut. Ca să nu mai spun că definiţia libertăţii ca necesitate înţeleasă nu a fost dată de Lenin (cum ne spune într-un loc romanciera), ci pare-mi-se, de Hegel, dar parcă mai contează, că doar nici Fuchs nu a fost născut de mama lui...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu